Wilhelm Dancă

În 17 februarie 2017 a decedat Michael Novak, un renumit teolog, politolog, teoretician al economiei și al științei sociale, reprezentant marcant al catolicismul american. A influența pontificatul social al Papei Ioan Paul al II-lea. Redau mai jos câteva din reflecțiile sale despre raportul dintre credință și rațiune.

«Un motiv principal pentru care postmodernismul a ajuns în starea în care se află acum constă în faptul că rațiunea pe care a produs-o Iluminismul nu dispune de instrumentele necesare prin care să se poată justifica pe sine. Așa după cum putem să ne dăm seama din nou, rațiunea poate fi folosită pentru a dezechilibra și a distruge rațiunea însăși. Rațiunea a fost folosită și pentru a nimici morala și încrederea acelora care își ancoraseră întreaga lor viață în principiile Iluminismului, numindu-i instigatori la război sau roboți reci, ori într-un alt mod asemănător, cu scopul precis de a le discredita încrederea în propriile valori. Știința are nevoie de sprijin cultural și de aprobare socială prin care să fie recunoscute sacrificiile necesare pentru a obține educația științifică cu specific profesional. Așadar să se grăbească și să nu se lase învinsă de multiforma tentație de înșelăciune. Știința nu este doar o metodologie; este un complex de obișnuințe și de practici, care nu sunt susținute de toate culturile, însă sunt valorizate de unele dintre ele. Acestea din urmă îi pregătesc pe studenți să fie silitori, să fie disciplinați și să lucreze din greu. Oamenii tineri de știință trebuie să se angajeze să respecte onestitatea și sinceritatea în comunicarea rezultatelor propriilor cercetări și trebuie să fie gata să colaboreze cu proprii colegi, pentru că știința, astăzi, nu mai este terenul unor aventurieri solitari. Pe scurt, viața rațiunii este și cultură, și metodă.  Multe persoane și multe instituții trebuie să se dedice protejării științei și păstrării disciplinei și scopurilor ultime ale științei. Nu este deloc sigur că doar știința, mai ales dacă se sprijină pe ateism și agnosticism, poate să inspire o consacrare culturală de felul acesta. Dacă, în cele din urmă, totul este doar rezultatul întâmplării, rațiunea nu pare să fie în armonie cu natura fundamentală a realității. Ce sens are, atunci, să fii de partea rațiunii? Cine caută o rațiune în toate lucrurile susținând totuși că nu există de fapt nici o rațiune, nu face altceva decât să se contrazică. Cât timp va putea oare o cultură să promoveze frustrarea rațiunii și, în același timp, să caute să-i atragă pe cei tineri să respecte disciplina pe care o presupune știința, dacă, în definitiv, totul este lipsit de sens?

Totuși, întrebarea care-l chinuia cel mai mult pe Habermas era aceasta: cum poate o insulă minusculă de indivizi dedicați rațiunii și științei să supraviețuiască în mijlocul unui ocean enorm de oameni care văd în știință și în rațiune doar niște instrumente ale demoralizării și ale decadenței morale? După 11 septembrie 2001, scrie Habermas, a devenit evident că în multe părți ale lumii, reprezentanții a mai bine de jumătate din populația mondială, alimentează nu doar un sentiment de rezistență contra Occidentului ci și o nebunească ură distructivă. Faptul că Occidentul este conceput drept leagănul rațiunii și al științei moderne nu poate mulțumi inima multor persoane. Știința și rațiunea (în sens strict) nu epuizează lumea percepției, a înțelegerii și a judecății. Dacă lucrurile ar sta așa, pe ce baze morale se sprijină știința și rațiunea pentru a se apăra pe sine? Pe ce supoziții se bazează ea? Ar putea fi ridicate aici alte întrebări despre limitele laicismului. Sunt și rațiuni care ar putea să ne facă să aruncăm privirea dincolo de munți și să vedem panorama epocii post-laiciste. Oricum, aceasta pare să fie direcția spre care ne îndreptăm. André Malraux a scris o dată că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Dar nu cred că sfârșitul epocii post-laiciste înseamnă în mod necesar începutul unei epoci religioase. Zorile noi ar putea să deschidă începutul a ceva complet diferit. Habermas pare să aibă pe deplin dreptate când scrie că, în lume, după 11 septembrie, persoanele laice și cele religioase ale Occidentului au nevoie unele de altele dacă vor să construiască o solidă și sustenabilă cultură a omului. Deși e adevărat că sfârșitul lungii bătălii dintre laicismul sigur de sine însuși și religia la fel de sigură de propria credință – și în care, în acest moment, religia se manifestă din nou cu putere, lucru la care laicismul nu se aștepta – rămâne încă nesigur, trebuie să identificăm un spațiu comun în care persoanele laice și cele religioase (independent de culturile și credințele în care se recunosc) să poată începe să colaboreze, spre binele tuturor. Înainte de a deveni Papă, cardinalul Ratzinger a analizat posibilitatea de a identifica acest spațiu comun în prea bine cunoscuta dezbatere cu Habermas. În special, Ratzinger a făcut următoarele trei surprinzătoare observații. În primul rând, a spus, va fi mereu nevoie de contribuția intelectului laic pentru a controla și a corija anumite tendințe periculoase ale religiei. În al doilea rând, a afirmat, nici actuala rațiune laică, nici vreo religie anume nu a reușit să ajungă la o adecvată înțelegere a celorlalte curente culturale de pe planetă și să instaureze cu ele un dialog serios și rodnic. Relațiile dintre diferitele culturi continuă să rămână din păcate superficiale.

Creștinismul și raționalismul științific trebuie „să admită faptul indiscutabil că sunt acceptabile și comprehensibile doar pentru o parte a omenirii”. Dacă vrem cu adevărat să stabilim un consens planetar în legătură cu raționalitatea unor specifice principii morale (cum ar fi legea naturală spre care tradiția occidentală și practic toate celelalte civilizații aspiră sau au aspirat), trebuie în mod necesar să ne deschidem spre contacte mai profunde decât au fost făcute până acum cu concepția indiană despre karma, cu cea chinezească despre Ceresc și cu cea islamică despre voința lui Allah. În al treilea rând, a mai subliniat Ratzinger, creștinismul poate oferi societății laice un anumit număr de energii și intuiții creative. Creștinismul, totuși, a ajuns la toate națiunile planetei, iar credincioșii săi reprezintă o treime din populația mondială. Constituie un izvor de cunoaștere practică despre celelalte culturi. Totodată și sistemul laic are propria legitimitate, caracteristici speciale, reguli și privilegii, dar și responsabilități și obligații specifice. Poate avea loc, există și trebuie să fie un dialog între lumea religioasă și cea laică, chiar dacă trebuie să rămână distincte una față de alta. Dar când se încarnează în persoane particulare, practici și instituții, datoria pe care o au una față de cealaltă este foarte profundă. De-a lungul secolelor, Biserica catolică a învățat foarte mult de la diferitele civilizații care s-au perindat pe scena istoriei. Din Orient a luat simțul misterului și al transcendenți lui Dumnezeu, deschizându-se spre o forma mentis de natură mai mistică și contemplativă. De la grecii din antichitate a învățat să iubească rațiunea, simțul proporției și al frumuseții. De la romani a cules virtutea stoică, organizarea administrativă universală și un simț practic al legii. De la francezi a luat elanul fulgerător al artei gotice, splendoarea luminoasă a ideilor clare și promptitudinea cuvântului. De la germani metafizica, o formidabilă erudiție istorică și profunzimea gândirii meta-istorice. Iar de la anglo-americani, în sfârșit, o anumită doză de common sense și pasiunea pentru libertatea religioasă și conștiința individuală. Nu este aici locul pentru a descrie în detalii ceea ce cultura laică, potrivit lui Habermas, a învățat de la iudaism și creștinism: intuiții; specifice atitudini mentale și aspirații spirituale; noi standarde de compasiune și de conștiință etc. Chiar dacă nu împărtășesc credința creștină, laicii ar trebui să recunoască cu toată onestitatea propriile lor datorii intelectuale. Într-un cuvânt, pluralismul nu poate să însemne doar toleranță reciprocă. Chiar dacă se spune că pluralismul înseamnă respect reciproc, deși ne apropiem cumva de miezul problemei, totuși nu este suficient. Pentru oricine devine apărătorul acestuia trebuie spus că pluralismul înseamnă și capacitate de a învăța unii de la alții. Suntem la început de epocă post-laicistă, dar, probabil că aceasta nu va fi o epocă în care toate persoanele inteligente vor lăsa deoparte propria lor credință în iudaism sau în creștinism sau propria lor adeziune la știință și la rațiune. Va fi însă, sau ar trebui să fie, o epocă în care laicii vor recunoaște în cele din urmă că pretenția lor de superioritate universală (iluminații care îi văd de sus pe toți cei care merg în întuneric) era prematură. Cu siguranță, nu doar cu ajutorul laicismului, viitorul va deveni mai rodnic decât trecutul din urma noastră. Timpurile cer să se instaureze un dialog global între toți oamenii, fiindcă pentru majoritatea dintre ei simțul sacrului și al transcendenței are aceeași importanță ca știința și rațiunea. A fi constrânși să alegi între știință și religie sau între căile rațiunii și cele ale credinței, neîndoielnic, nu este opțiunea cea mai bună pe care ființele umane și-o pot imagina. Mult mai rodnic este în schimb faptul să poți participa la un prelungit, inteligent și respectuos dialog, care să fie capabil să treacă dincolo de modurile învechite și depășite de a marca granițe.»

Fragment din Michael Novak, Nessuno può vedere Dio. Il destino comune dei atei e credenti, trad. Aldo Piccato, Edizioni Liberal, Roma 2010, pp. 323-328.