Wilhelm Dancă

Evanghelia după Ioan a fost „scrisă” de sfântul apostol Ioan (10-98) și redactată de discipoli din școala sa în jurul anului 100. Ioan era fratele lui Iacob; doi frați au făcut parte din grupul celor Doisprezece apostoli. Tatăl lor, Zebedeu, era pescar, în Betsaida, la Marea Galileei. Pe mama lor o chema Maria-Salomeea.

Evanghelia după Ioan a fost scrisă câțiva zeci de ani după ce au avut loc evenimentele din viața lui Isus și a primei comunități de discipoli. Faptul că a fost elaborată mai târziu se deduce și din textul propriu-zis, care conține elemente de sudură ce au fost introduse cam forțat și, de asemenea, din fragmentele care nu au legătură cu contextul în care sunt plasate. De exemplu, versetele 13-21 și versetele 31-36 din capitolul 3. Specialiștii în studii biblice afirmă că varianta Evangheliei după Ioan pe care o avem astăzi a fost redactată de ucenicii autorului, care au introdus episodul cu femeia adulteră (7, 53-8,11) și au adăugat capitolul 21, precum și alte însemnări, cum ar fi cele din capitolul 4, 2 și 44.

            Evanghelia nu conține nicio referință exactă la identitatea autorului. Totuși, în capitolul 21, 24 se vorbește despre „ucenicul pe care îl iubea Isus”, adică acela despre care se vorbește în contextul evenimentelor pascale (13, 23; 19, 26; 20, 2). Începând cu secolul al II-lea, tradiția Bisericii îl numește Ioan și afirmă că este „unul dintre fiii lui Zebedeu” sau „unul dintre cei Doisprezece apostoli”. Sfântul Irineu (130-202), ucenic al Sfântului Policarp (69-155), care l-a auzit pe învățătorul său vorbind de multe ori despre conversațiile sale cu apostolul Ioan, nu are nicio ezitare și îl identifică pe autorul celei de-a patra Evanghelii cu Ioan, „fiul lui Zebedeu, unul dintre cei Doisprezece apostoli”. Ceva mai târziu, canonul lui Muratori (scris între 170-200), Clement Alexandrinul (150-215), Origen (185-254) și Tertulian (160-240) susțin cu tărie că Ioan, „unul dintre cei Doisprezece”, este autorul.

            Printre argumentele de natură interioară în favoarea identificării autorului cu Ioan, „un iudeu din Betsaida Palestinei”, este faptul că locurile, persoanele și evenimentele sunt descrise atât de detaliat încât ai impresia că autorul e martor ocular. Însă, în critica biblică recentă, i se contestă lui Ioan calitatea de martor ocular, pentru că înălțimea teologiei și eleganța stilului literar din lucrare nu erau accesibile unui fiu de pescar.

            Evanghelia după Ioan a fost scrisă la sfârșitul anilor 90 din primul secol al erei creștine, la Efes, în Asia Mică, unde sfântul apostol Ioan a locuit în ultima parte a vieții sale. Evanghelia a fost redactată direct în limba greacă, iar ca dovadă sunt jocurile de cuvinte care nu au echivalent în aramaică și structura unitară a lucrării. Originea semitică a autorului (autorilor) reiese din explicațiile care se dau atunci când se vorbește despre obiceiurile evreiești sau când sunt traduse cuvintele aramaice (1, 38; 1, 41-42).

            Destinatarii sunt creștini din lumea elenistă, fie greci nativi, fie de altă origine, așa după cum se deduce din scurta concluzie de la sfârșitul evangheliei: „Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeți că Isus este Christos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui” (20, 30-31). Referitor la semnele făcute de Isus, într-adevăr, au fost multe, dar Ioan a ales să vorbească doar despre șapte dintre ele. În evanghelia sa dezvoltă semnificațiile acestor semne pentru a-i face pe creștinii cărora li se adresează să creadă mai întemeiat în Isus, Mesia și Fiul lui Dumnezeu și, astfel, să fie mai uniți spiritual cu Dumnezeu.

            Printre destinatarii Evangheliei după Ioan un loc aparte îl ocupă femeile, căci autorul critică mentalitatea vremii și susține că ele nu sunt inferioare bărbaților în comunitatea creștină. Astfel, la Ioan, femeia samariteană este prototipul misionarului (4, 4-42) și primul martor al Învierii este o femeie (20, 11-18).

            Evanghelia după Ioan are mai multe părți: începe cu un „prolog” (1, 1-18), continuă cu „cartea semnelor” (1, 19-12, 50) și „cartea slavei” (13, 1-20, 31) și se termină cu un „epilog” în care sunt prezentate aparițiile lui Christos înviat în Galileea (21, 1-25).

            „Prologul” conține temele și argumentele majore ale evangheliei, este ca un fel de uvertură într-o piesă muzicală. Aici se afirmă două lucruri importante despre Isus: el exista înainte ca lumea să fi luat ființă și, apoi, el este Cuvântul întrupat care ni l-a descoperit pe Tatăl. În continuarea primului capitol se prezintă mărturia lui Ioan Botezătorul despre Isus, după care urmează chemarea primilor discipoli.

            În „cartea semnelor” sau cartea faptelor miraculoase săvârșite de Isus, sfântul apostol Ioan dezvoltă interpretările semnificațiilor acestor semne apelând la diferite genuri literare, cum ar fi reflecțiile scurte, narațiunile și discursurile. Primul semn este schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii (2, 1-11), care înlocuiește ceremonialul evreu al spălărilor rituale și semnifică lucrarea creatoare și transformatoare a lui Isus. Al doilea semn, vindecarea fiului funcționarului regal (4, 46-54) de către Isus prin rostirea de la distanță a unui cuvânt semnifică puterea dătătoare de viață a cuvântului. Această semnificație se poate atribui tuturor celor șapte semne. Al treilea semn, vindecarea unui paralitic care aștepta un ajutor ca să intre în piscina Betesda (5, 1-18) semnifică puterea apei de a oferi o viață nouă. Tema apei care țâșnește spre viața veșnică e dezvoltată în capitolul 4, în dialogul lui Isus cu femeia samariteană. În capitolul 6 avem două semne, înmulțirea pâinilor și mersul lui Isus pe apele Mării Galileii. Aceste două fapte miraculoase au legătură cu mana din pustiu și traversarea Mării Roșii, iar semnificația lor este exodul cel nou. Înmulțirea pâinilor este interpretată ca revelare a lui Dumnezeu în Isus și, apoi, ca prezență reală a lui Isus în Euharistie. Al șaselea semn este vindecarea tânărului orb din naștere (9, 1-41). Aici e dezvoltată tema conflictului dintre lumină și întuneric din capitolele 7 și 8 și subiectul controversei dintre Isus și farisei despre orbirea spirituală. Semnul simbolizează victoria lui Isus, lumina lumii, asupra întunericului păcatului. În fine, ultimul semn, „învierea” lui Lazăr (11, 1-57) este apogeul tuturor semnelor și semnifică darul vieții pe care îl pot primi toți cei care vor crede în Isus înviat.

            În „cartea slavei” lui Isus se trece de la semn la realitatea semnificată. Domnul își începe „ceasul” său în camera de sus sau în cenacol, unde oferă o interpretare a patimii, morții și învierii sale.

Evanghelia după Ioan este o introducere progresivă în revelarea și cunoașterea slavei Fiului lui Dumnezeu, care a venit să-l descopere pe Tatăl și, apoi, să se întoarcă în slavă la Tatăl.

            „Epilogul” e adăugat de ucenicii sfântului Ioan, pentru că stilul literar grecesc adoptat în capitolul 21 este diferit de cel folosit în celelalte părți ale evangheliei. Capitolul final prezintă aparițiile lui Isus înviat lângă Maria Galileii și misiunea pastorală care i-a fost încredințată lui Petru.

            Teologia Evangheliei după Ioan nu este sistematică. De fapt, autorul nu și-a propus să scrie un tratat de teologie sau de christologie. Rămânând fidel tradiției biblice, el explică semnificațiile evenimentelor mântuitoare din viața lui Isus. Atenția lui se centrează pe Christos, afirmând că el este condiția de posibilitate pentru a putea intra în viața veșnică și a-l descoperi pe Dumnezeu Tatăl. De aceea, invită să-l cunoaștem și să rămânem în comuniune cu el. Spre deosebire de evangheliștii sinoptici și de alți autori biblici, Ioan are o viziune mai largă și mai tradițională. Prezintă ansamblul vieții lui Isus, semne și cuvinte, fiind foarte atent la desfășurarea evenimentelor în timp. Subliniază că încununarea vieții lui Isus este învierea, când slava lui Dumnezeu se manifestă în lume, dar nu rămâne ca o coordonată a lumii. De aceea, numai cei ce vor crede în el, în înviere, se vor naște la o viață nouă.

            Ioan a trăit la Efes, un oraș important pe coasta de Vest a Asiei Mici, răscruce de drumuri comerciale, religioase și culturale. Aici se afla templul zeiței Artemis, una din cele șapte minuni ale lumii. Vestigii arheologice importante arată că aici existau școli și biblioteci în care se discutau teme dezvoltate de principalele curente filosofico-religioase ale vremii: gândirea greacă, misticismul oriental și iudaismul. Caracterul original al evangheliei sale nu provine din influența culturilor și religiilor străine, ci din viața și cuvintele comunității creștine căreia îi aparține. El prezintă evenimentele fondatoare ale credinței creștine și are avantajul de a fi cunoscut lucrările teologice elaborate deja de sfântul Paul, în special scrisorile din timpul captivității și textele legate de comunitatea ucenicilor din Efes. De asemenea, a avut la îndemână și diferite texte liturgice. S-a folosit de aceste izvoare și a conceput evanghelia sa căutând să sublinieze prezența reală și rolul lui Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, în comunitate.

            Evanghelia după Ioan are un caracter istoric, dar nu în sens pozitivist sau empiric, de aceea nu se ocupă de descrierea exactă a faptelor sau evenimentelor, ci de semnificația lor în contextul general al mântuirii lumii. S-a spus că istoria despre care vorbește Ioan este istorie „kerygmatică” sau „istorie calitativă”. Clement Alexandrinul definea Evanghelia după Ioan drept „evanghelie spirituală”. Preocuparea majoră a lui Ioan este înțelegerea profundă a lui Christos și a activității sale. Pentru a-l introduce pe cititor în cunoașterea lui Isus Christos, potrivit gradului de înțelegere al cititorului, Ioan a simbolizat istoria vieții lui Isus. Astfel, discipolul descoperă treptat că faptele sau cuvintele au diferite niveluri de sens și fac trimitere mereu la ceva care se situează dincolo de ele. „Semnul” joacă un rol important în acest parcurs de înțelegere a vieții Domnului Christos, însă lucrul acesta nu poate avea loc fără ajutorul darurilor Duhului Sfânt.

            În iconografia creștină Ioan este simbolizat printr-un vultur. Sfântul Toma de Aquino explică de ce vulturul și nu altă pasăre a cerului este simbolul potrivit. Astfel, evangheliștii sinoptici s-au ocupat de ceea ce Isus Christos a împlinit în trupul său, aici pe pământ, iar simbolurile pentru ei sunt ființe vii care trăiesc pe pământ: omul, boul și leul. În schimb, „Ioan, zburând ca un vultur deasupra norilor slăbiciunii omenești, contemplă lumina Adevărului neschimbător cu ochii inimii, ai celei mai pătrunzătoare și mai stabile priviri care îi este posibilă omului, și, fiind atent la divinitatea însăși a Domnului Nostru Isus Christos, prin care el este egal cu Tatăl său, s-a străduit în principal, în evanghelia sa, să o prezinte, întrucât, ca om printre oameni, el a crezut că este necesar așa ceva. Despre acest zbor al lui Ioan s-a scris în Cartea lui Iob: «Oare de gura ta se înalță vulturul – adică Ioan – ca să-și pună pe înălțime cuibul?», și apoi se adaugă: «Ochii lui zăresc până departe» (Iob 39, 27;29), căci cu privirea spiritului contemplă însuși Cuvântul lui Dumnezeu în sânul Tatălui”.

            Dintre comentariile la Evanghelia după Ioan, amintim câteva mai semnificative. Origen a scris un Dialog cu Eraclid (244-249) în care combate interpretarea gnostică potrivit căreia Cuvântul sau Logosul nu este Dumnezeu, ci un intermediar al creației, un fel de demiurg. Origen fixează învățătura despre relația dintre Tatăl și Fiul, păstrând unitatea și salvând deosebirea de persoane. Dintre omiliile exegetice ale sfântului Ioan Gură de Aur (344/354-407), optzeci și opt sunt dedicate Evangheliei după Ioan. Între anii 406-421, sfântul Augustin a comentat Evanghelia după Ioan – In Johannis evangelium tractatus – lăsând să se întrevadă preocuparea pentru sfârșitul imperiului roman și invazia popoarelor barbare. În era carolingiană câțiva comentatori renumiți s-au ocupat de Evanghelia după Ioan: Alcuin (740-804), Claudiu de Torino (780-827), Rabanus Maurus (780-856), Walahfrid Strabo (808-849). În secolul al IX-lea cel mai onorant comentariu la prologul ioaneic a fost scris de Ioan Scotus Eriugena (815-877). În Omilia la prologul lui Ioan recunoaște calitățile extraordinare cu care a fost înzestrat apostolul Ioan. Printre altele, spune că este cea mai reprezentativă dintre ființele speciei umane, depășește într-un anumit fel îngerii și ierarhiile cerești. Apelând la un principiu de cunoaștere din epistemologia medievală, Eriugena afirmă că, dacă Ioan l-a înțeles pe Dumnezeu atât de profund, asta înseamnă că trebuie să fi fost el însuși, într-un anumit fel, dumnezeu. Sectarii bogomili, care s-au răspândit în peninsula balcanică între secolul al X-lea și al XIV-lea, foloseau o lucrare anonimă intitulată Interrogatio Joannis – Întrebarea lui Ioan. Gioacchino da Fiore (1135-1202) a scris o lucrare intitulată Tractatus super quattor evangelia – Tratat despre a patra evanghelie, dar comentariile sale ating pragul ereziei întrucât acordă o atenție exclusivă aspectelor spirituale ale Cuvântului. În fine, sfântul Toma de Aquino (1224-1274) are o lucrare intitulată Comentariu la Evanghelia după Ioan, în care aprofundează relația dintre Cuvânt și Dumnezeu, dintre Fiul și Tatăl, dintre latura divină și cea umană în persoana Cuvântului întrupat.

            Am scris volumul Meditații la Evanghelia după Ioan la solicitarea directorului editurii Ratio et Revelatio, dr. Otniel Vereș. Anul trecut eram împreună la Iași și lansam volumul al VI-lea din seria de autor Mysterium Christi. Îmi amintesc că, la sfârșitul introducerii lansării de carte, a spus așa: „Așteptăm și volumul despre Ioan, ca să nu spună lumea că cei trei evangheliști sunt trei, Luca și Matei”. Îi mulțumesc din suflet pentru încurajare, dar și pentru grija deosebită cu care a editat și publicat celelalte volume de meditații.

            Recunoștința mea se îndreaptă și spre persoanele care m-au ajutat să pregătesc manuscrisul în vederea publicării. Au lucrat în „bucătăria” cărții cu multă empatie, răbdare și mai ales profesionalism. Binele pe care l-au făcut să se întoarcă asupra lor însutit și înmiit!

            Textele biblice le-am preluat din traducerea îngrijită de Monica Broșteanu, Francisca Băltăceanu și pr. Hristofor-Tarciziu Șerban, care lucrează cu dăruire și discreție ca puterea de schimbare a Cuvântului lui Dumnezeu să ajungă la câți mai mulți oameni.

            Structura cărții este similară celorlalte volume, care sunt scrise în spiritul dialogului dintre rațiune și credință, și imaginație.

După „Cuvântul-înainte”, prima meditație are un caracter filosofic, pentru că, doresc să subliniez că, în viața concretă, rațiunea sau mintea omenească încearcă să înțeleagă conținutul credinței, de aceea o cercetează sau o interoghează. În această meditație atrag atenția cititorilor asupra fascinației pe care Evanghelia după Ioan a exercitat-o asupra filosofilor contemporani. M-am oprit la doi filosofi de limbă germană, Ferdinand Ebner (1882-1931) și Hans Georg Gadamer (1900-2002), pentru că, printre altele, au încercat să intre mai mult în misterul Logosului întrupat.

Următoarele douăzeci și nouă de meditații sunt teologice, dar nu în sens teoretic, ci practic. Fiecare meditație are două secțiuni: în prima parte se găsește textul biblic, care e propus pentru o duminică sau o sărbătoare din timpul Crăciunului, Postului Mare și Paștelui, apoi, în partea a doua dezvolt pe scurt mesajul pe care îl transmite respectivul fragment biblic. Meditațiile conțin una sau mai multe sugestii de actualizare a credinței în contextul vieții ecleziale din România. Apelez la argumente de bun simț, de logică și de antropologie, dar și la cele care au legătură cu autoritatea teologică, spirituală sau culturală a unor personalități. Menționez că alte două meditații la Evanghelia după Ioan se găsesc în Meditații despre Crăciun (2020), unsprezece în Meditații despre Postul Mare (2021) și douăzeci și trei în Meditații despre Paște (2021). Așadar, în contextul seriei de autor „Mysterium Christi”, propun șaizeci și cinci de meditații la Evanghelia după Ioan. Meditațiile din prezentul volum pornesc de la aceleași texte biblice, dar conținutul este diferit față de al acelora care au fost deja publicate. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu cel Viu și, ca atare, Cuvântul său este nou și înnoitor pentru fiecare generație, ba chiar pentru fiecare om.

Meditația care încheie volumul este teologico-literară. În această secțiune vorbesc despre rolul imaginației în relația dintre rațiune și credință. După întâlnirea cu teologia, mintea umană ar trebui să fie mai bogată, mai largă, mai curajoasă. Nu se întâmplă lucrul acesta din cauze pe care nu le discut aici. Totuși, rațiunea, după dialogul cu credința, ar avea de câștigat, dacă ar apela la imaginație pentru a reprezenta elementele noi cu care s-a îmbogățit. Un poet contemporan este invitat să ilustreze puterea imaginației de a traduce conținuturile credinței, în cazul de față Isus Christos – lumina lumii. Este vorba despre Ioan Alexandru (1941-2000).

Pentru cititorii care doresc să aprofundeze Cuvântul lui Dumnezeu din duminici și sărbători, Ghidul liturgic de la sfârșitul volumului este un ajutor prețios. Țin să atrag atenția, cu respect, că succesiunea meditațiilor este biblică, nu liturgică, în sensul că am urmat ordinea desfășurării capitolelor din Evanghelia după Ioan. De asemenea, în ultimele pagini din această lucrare se găsește o Bibliografie scurtă cu diferite titluri de lucrări în limba română.

Sper ca meditațiile la „floarea evangheliilor”, așa cum numea Origen Evanghelia după Ioan, vor fi citite și apreciate de oamenii care au luat deja o decizie în fața cele mai importante provocări existențiale cu care se confruntă lumea de două mii de anii: „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (Ioan 1, 14) Însă nu doar ei vor descoperi că merită să ai răbdare și să meditezi la Cuvântul întrupat, ci și cei care caută sensul vieții sau se simt apăsați de „povara zilei”. De exemplu, Mircea Eliade afirmă că, ori de câte ori trecea printr-o încercare deosebită, și a avut destule, lectura diferite fragmente din Evanghelia după Ioan și se liniștea.

M-aș bucura dacă, prin acest volum, voi reuși să mijlocesc întâlnirea reală a cititorilor cu Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Nu știu dacă voi reuși, pentru că întâlnirea cu Domnul este și reală, și spirituală, nu-i așa?

În sărbătoarea „Christos, Regele universului”, 24 noiembrie 2024

Dragi prieteni, Cu ocazia aniversării zilei mele de naștere am organizat o masă rotundă. Am vorbit împreună cu mai mulți colegi profesori despre „Meditații la Evanghelia după Luca”. Este vorba despre cea mai recentă carte publicată de mine în primăvara acestui an.

Evenimentul a avut loc în Aula Mare din Facultatea de Teologie Romano-Catoică a Universității din București. Printre cei care au vorbit au fost Gabrilea Blebea, Mihaela Voicu, Pr. Tarciziu Șerban și Pr. Lucian Dîncă. Moderator a fost Daniel Barbu. La sfârșit am spus și eu câteva cuvinte de mulțumire și de lămurire.

Potrivit participanților a fost o seară „foarte faină”. Dar și pentru mine a fost o întâlnire/aniversare reușită. Toți vorbitorii au fost la înălțime.

Gândurile mele de mulțumire se îndreaptă în primul rând spre Dumnezeu, care m-a iubit înainte de a mă naște. Mă iubește și acum. Simt lucrul acesta. De asemenea, mulțumiri aduc părinților mei care mi-au dat viață și m-au crescut, educat. Și ei continuă să mă iubească. Contează foarte mult pentru mine lucrul acesta. Trăiesc în fiecare zi, în fiecare clipă, cu această bucurie de a fi iubit de părinți.

Am sentimente de mulțumire față de studenții care m-au ajutat la organizarea întâlnirii. Domnul să-i inspire să facă și ei la fel când vor ajunge la anii mei.

Conținutul intervențiilor îl găsiți în articolul postat mai jos.

Nihil sine Deo!

Astăzi am meditat Evanghelia despre ospitalitatea oferită de Marta și Maria lui Isus. Vezi Luca 10, 38-42. Am subliniat trei puncte.

Primul, ospitalitatea este pasul pe care l-a făcut omenirea de la barbarie la civilizație. Diferința este de o literă, t, adică ostilitate sau barbarie, ori p, adică ospitalitate sau civilizație. Balanța între „t” și „p” a fost mereu greu de ținut. În zilele noastre riscăm să cădem în barbarie.

Al doilea, față de ospitalitatea ca lege sacră întâlnită la toate popoarele, avem ospitalitatea ca datorie de credință. Astfel, la evrei, străinul aduce aminte despre faptul că și ei au fost străini și sclavi în Egipt. Experiența ospitalității evreiești conduce la primirea „Străinului” prin excelență, care este Dumnezeu. Abraham este un exemplu în prima lectură de astăzi. Vezi Geneza 18, 1-10.

Al treilea, pentru creștini, ospitalitatea este un exercițiu christologic. Pe această cale ucenicii îl primesc pe Isus nu doar în casă, ci și în inimă. Maria din Evanghelia duminicii este exemplu în această privință.

În final ne-am întrebat dacă vrem să avem o casă de obiecte, de lucruri sau de persoane, ori de relații. Pentru a ajunge aici, la „casa” ca loc de întâlnire, să încercăm să fim gazde bune. Sau, să-i primim pe străini nu doar în casă ci și în suflet. Pe această cale, din casă obișnuită, casa noastră devine sfântă, adică fântână de civilizație.

Am terminat cu aceste versuri din poezia „Din casă …” de Tudor Arghezi: „Când vii, pășește slobod, râzi și cântă/ Necazul tău îl uită-ntreg pe prag/ Căci neamul trebuie să-ți fie drag/ Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă!”.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Dacă doriți să ascultați prezentarea de carte din seria de autor „Mysterium Christi” care a avut loc ieri seară la sediul Facultății de Teologie Catolică din București, deschideți video-ul de mai jos.

Introducerea a fost făcută de IPS Aurel Percă. Moderator a fost prof. univ. dr. Daniel Barbu. Au vorbit despre carte/cărți prof. univ. dr. Mihaela Voicu, conf. univ. dr. Gabriela Blebea, lect. univ. dr. pr. Tarciziu Șerban și conf. univ. dr. pr. Lucian Dîncă.

În încheiere am luat cuvântul și am făcut o prezentare sintetică a celor cinci volume publicate până acum în seria „Mysterium Christi”. Am pornit de la faptul că ele ilustrează „Teologia făcută în genunchi”. În prima meditație din toate volumele găsiți acel „sacrificium intellectus” al filosofilor care-l caută pe Christos. Căutarea filosofilor este un fel de „sacrificium” sau jertfă, rugăciune. Corpul propriu-zis al volumelor, unde se găsesc cele mai multe meditații, ilustrează „sacrifcium vitae”. Aici am subliniat legătura dintre discipol sau ucenic cu Christos, temă dominantă în cele cinci volume. „Meseria” de discipol presupune jertfă, renunțare, „sacrificium”, rugăciune. Apoi ultima meditație din fiecare volum este dedicată poezei și acelui „sacrificium imaginationis”. Poetul se roagă prin intermediul imaginației sale creatoare, care îl consumă și-l transformă într-o jertfă de rugăciune.

Am terminat intervenția mea spunând că, prin publicarea acestor volume, am înființat un fel de Cooperativă a Cuvântului. Am colaboratori apropiați care mă ajută la redactarea și corectarea volumelor, dar și colaboratori îndepărtați/apropiați care citesc cărțile mele și le onorează.

Mulțumesc din inimă tuturor celor care fac parte din Cooperativa Cuvântului.

Cuvânt-înainte

Evanghelia după Marcu este cea mai scurtă evanghelie din Noul Testament. Titlul și rezumatul cărții le găsim în primul capitol. Titlul în versetul 1: „Începutul Evangheliei lui Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu” și rezumatul în versetele 14 și 11: „După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu și spunând: «S-a împlinit timpul și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Convertiți-vă și credeți în evanghelie»”.

Tema principală a Evangeliei

Tema principală a Evangheliei după Marcu este identitatea lui Isus, răspuns la întrebarea ,,Cine este Isus?” pe care o pun cele mai multe dintre personajele Evangheliei: discipolii, lumea, demonii, Irod, marele preot, Pilat și centurionul. La început, Isus dorește ca identitatea lui să rămână ascunsă, de aceea Marcu a lăsat faptele să vorbească. În a doua parte, după mărturisirea lui Petru (8, 29), Isus începe să-și descopere progresiv identitatea apelând la titlul de Fiul Omului sau Slujitorul lui Iahwe, care aduce mântuirea în lume prin jertfirea propriei vieți. Drumul către descoperirea identității lui Isus nu este accesibil tuturor căci nu toți îndeplinesc condiția necesară unui discipol de a intra și de a rămâne în comuniune personală cu Isus și misterul persoanei sale. Mergând pe urmele lui Isus, discipolul îl cunoaște mai bine și i se aseamănă mai mult pentru că învață să renunțe la sine, la legăturile de familie, la bogățiile pământești, ba chiar și la propria viață.

Evenimentele din prima parte a Evangheliei după Marcu, se desfășoară în Galileea. Aici, după ce i-a chemat pe primii patru discipoli, care erau pescari, Isus a început să învețe, să predice, să vindece și să scoată demoni. În Galileea a atins cea mai înaltă cotă de popularitate, deși a vestit Evanghelia și în alte sate de pe malurile Iordanului sau din preajma Ierihonului, ori chiar din teritorii păgâne. În Galileea, pe un munte (3, 13-19), a ales doisprezece discipoli care să-l ajute la predicarea Evangheliei și la alungarea demonilor.

Viața lui Isus se sfârșește la Ierusalim unde este condamnat de sinedriu și dat la moartea prin răstignire de Pilat. Aceste evenimente dramatice sunt prefațate de intrarea solemnă în Ierusalim, dialogurile controversate care au avut loc acolo, Ultima Cină a lui Isus cu discipolii și arestarea în Ghetsemani (vezi capitolele 14 și 15). Potrivit celor mai vechi manuscrise, Evanghelia după Marcu se termină cu scena impresionantă a mormântului gol (capitolul 16, 1-8).

În această carte găsim titluri christologice importante, care-l numesc pe Isus Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Christos sau Fiul Omului. În condiția lui umană, Isus are sentimente asemănătoare sentimentelor oricărui om: milă (1, 41), mânie (3, 5), victorie (4, 40), simpatie (5, 36), uimire (6, 6), admirație (10, 21), tristețe și neliniște interioară (14, 33-34), indignare (14, 48-49).

Autorul și destinul Evangheliei după Marcu

În mod tradițional se spune că autorul acestei evanghelii este Ioan Marcu, vărul lui Barnaba, fiul Mariei, o femeie din Ierusalim în casa căreia se adunau creștinii de la începuturile Bisericii. Se vorbește despre Marcu în scrisorile pauline și petrine. În jurul anului 125, Papias spune că Marcu era tălmaciul lui Petru. A murit ca martir, iar relicvele lui sunt păstrate în bazilica „San Marco” din Veneția.

Tot potrivit tradiției, evanghelia a fost scrisă înainte de anul 70, la Roma, iar primii ei destinatari au fost creștinii proveniți dintre neamurile păgâne, care nu cunoșteau obiceiurile iudaice și nu auziseră de persecuția dezlănțuită la Ierusalim. Tocmai de aceea, Evanghelia își propune să întărească credința ucenicilor ca să reziste în timpul persecuțiilor care păreau să fie iminente.

Soarta acestei mici cărți biblice este destul de curioasă, multe secole la rând fiind Evanghelia cel mai puțin citită, comentată și foarte rar folosită în celebrările liturgice. Oare de ce? Pentru că nu dedică niciun rând evenimentelor legate de nașterea lui Isus sau pentru că nu descrie aparițiile lui Isus înviat? Poate că da. Fapt e că acum se bucură de mare atenție atât din partea exegeților, cât și din partea publicului larg. Biserica i-a acordat onoarea de a-i fi pusă la dispoziție un an întreg, anul B, pentru a fi meditată de credincioși în cadrul liturghiilor de duminică.  Sunt mai multe motive. M-aș opri la câteva dintre ele. Mai întâi, Marcu inventează genul literar numit „evanghelie”. Înainte de Marcu, de exemplu la Paul, se folosește termenul „vestea” mântuirii. Apoi, și acesta pare să fie motivul principal, Marcu nu insistă asupra învățăturii lui Isus, ci asupra persoanei Lui, asupra vieții sale, asupra activității sale mesianice și răscumpărătoare. De aceea, stilul plin de culoare, căldură umană și simplitate narativă nu se găsește în celelalte evanghelii căci, în principal, prezentarea lui Marcu are scopul de a-l invita pe cititor să aibă o întâlnire personală cu Christos. În fine, ultimul motiv constă în faptul că evanghelia e scurtă, simplă, incitantă, cu o structură clară în descrierea evenimentelor și faptelor lui Isus.

Conținutul Evangheliei

Între coperțile volumului de față, cititorul găsește meditațiile care au rezultat din omiliile ținute în catedrala „Sfântul Iosif” din București, dar și în alte câteva biserici din Arhidieceza de București, între anii 2018 și 2021. Ele provin dintr-o comunicare directă, vie, în biserică, unde credincioșii participă la explicarea Cuvântului lui Dumnezeu și prin atenție cristalizată în momente de tăcere glacială, dar și prin neatenție marcată prin tuse, foială și privit la ceas. Nu am modificat nimic din aceste urme ale realității concrete, vitale, interumane, în care s-au născut meditațiile. Nu am eliminat niciuna din omilii, nu am adăugat niciuna elaborată la birou. Am explicat în altă parte că meditațiile provin din schemele de predici pe care le aprofundez în rugăciune, uneori multă rugăciune, până când schema devine clară pentru mine, cu o zi sau două înainte de a fi rostite în fața credincioșilor. Sper ca aceste aspecte să se poată identifica în textele publicate în seria „Mysterium Christi”, ca un drum spre realitățile spirituale care se percep la nivel spiritual, după ce urcăm scara care produce fenomenul, după cum spune Mircea Eliade.

Mulțumiri

Rămân profund îndatorat persoanelor care m-au ajutat să transcriu omiliile din formatul audio în formatul scris. Vreau să adresez cuvinte de mulțumire și recunoștință și persoanelor care au avut răbdarea plină de credință, la fel, de altfel, ca și cele care au transcris predicile din formatul audio în formatul scris, că prin această colaborare participă la o lucrare de zidire sufletească a unor oameni pe care nu-i vom vedea niciodată în această viața pământească, dar pe care nădăjduim să-i vedem dincolo, în lumea frumoasă a lui Dumnezeu, spre care am încercat să atrag atenția și să înalț inimile cititorilor.

Mulțumesc din inimă doamnelor Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu pentru că mi-au îngăduit să preiau traducerea lor la Evanghelia după Marcu și la Evanghelia după Ioan. De ce și Ioan? Pentru că sunt câteva duminici din anul B în care liturgia Bisericii preia pericope din Evanghelia după Ioan cu scopul de a aprofunda semnificația unor evenimente mântuitoare, cum ar fi Botezul Domnului și instituirea Euharistiei, sau sărbătoarea „Christos Rege”.

Și, nu în ultimul rând, mulțumesc domnului Otniel Vereș, directorul editurii Ratio et Revelatio, care găzduiește acest proiect și știe să înțeleagă și nerăbdarea autorului care vrea să-și vadă volumul publicat cât mai repede și în condiții grafice excelente, și exigențele tipografului care depinde în ceea ce face de factori de piață și de speranțe de supraviețuire, uneori, la propriu.

Sper ca, prin meditațiile publicate aici, pasiunea Sfântului Marcu pentru Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, să atingă inimile cititorilor și să le transforme în așa fel încât să mărturisească identitatea lui divino-umană, oriunde și fără teamă, și să spună împreună cu Sfântul Petru: „Tu ești Christos !”.

În Duminica Învierii, 17 aprilie 2022