Wilhelm Dancă

„Credincioși fără apartenență” este o categorie recentă de credincioși. Felul acesta de a fi religios a fost remarcat de Grace Davie prin 1980. Socioloaga britanică spune că acești credincioși cred dar nu aparțin unei Biserici. Ei ar fi de de acord cu Isus, majoritatea dintre ei, dar nu vor să facă parte dintr-o Biserică. Categoria în engleză e cunoscută ca „believing without belonging”.

Pornind de la Matei 18, 15-20 am dezvoltat tema apartenenței religioase. Am comentat afirmația/profeție a lui Isus: „unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt Eu”.

Mai întâi am subliniat că numărul credinicoșilor fără apartenență este în creștere în România. La recensământul din 2021 au fost înregistrați 2,7 milioane de români fără apartenență religioasă.

Apoi am vorbit despre nevoia naturală de a aparține altuia. Am preluat de la Papa Benedict al XVI-lea ideea că omul este o ființă relațională. Fiind ca Dumnezeu, ființă relațională, omul se împlinește doar într-o relație cu celălalt. Am comentat filmul „The Way” a lui Emilio Estevez din 2010. Filmul arată cum s-a ivit și a rămas simțul apartenenței între patru pelerini.

În fine am vorbit despre frumusețea apartenenței unul la celălalt care se traduce printr-o Prezență. M-am folosit de teologia comuniunii de la Luigi Giussani. El spune că apartenența unul la altul este mai originară decât singurătatea. Prin urmare omul se împlinește numai în cadrul unei relații de apartenență.

Concluzia e că venim la liturghie să învățăm sau să dezvoltăm sentimentul de apartenență. Van Gogh spune că fără prieteni, fără frați, fără iubire, trăim ca într-o închisoare. Sau suntem ca niște oameni morți. Prin trăirea apartenenței ne depășim limitele și ne împlinim ca oameni.

Mai multe detalii găsiți în articolul de mai jos.