Wilhelm Dancă

Într-un interviu acordat lui I. Valerian (Valeriu Ionescu) și publicat în revista „Viața literară” din mai 1926, Vasile Voiculescu vorbește despre raportul dintre poezie și viață și, printre altele, spune: „Cine s-a născut și-a crescut la țară a prins de mic în urechi melodia duioasă a colindelor”[1]. Într-adevăr, Vasile Voiculescu s-a născut (13/27 noiembrie 1884) și a trăit câțiva ani la țară, ani pe care îi evocă în Confesiuni:

Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea. Părinții mei, oameni simpli … trăiau … o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată de datini și străvechi obiceiuri … Ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut și care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la țară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului și pe care le așteptam și le practicam ca pe niște mari și de preț spectacole… Toate acestea mi-au fost un fond, o comoară de unde am cheltuit și din care am trăit după ce am plecat de acasă, de la șase ani, în școli, printre streini[2].

Crăciunul este una dintre aceste datini, dar nu se bucură de prea multă atenție din partea poetului. Poeziile dedicate acestei sărbători sunt puține ca număr: „Magii” (1916), „Noul Mag” (1921), „Botezul” (1927), „Colindul ninsorii” (1927) și „Colind I” și „Colind II” (1941). Explicația o dă poetul însuși: „Dumnezeul meu favorit a fost Iehova, ale cărui apucături, de prigoană pentru vrăjmaș – protecție pentru aleși, le râvneam. Până astăzi am rămas un Iehovist în străfundurile necercetate ale sentimentelor mele credincioase. Fiul venea pe urmă, blând și ascultător, de mână cu Maica sfântă”[3].

Conținutul teologic al versurilor religioase din poeziile amintite mai sus este creștin, în conformitate cu adevărurile de credință mărturisite de tradiția orientală, căreia poetul îi aparține prin botez și prin structura sa sufletească. Apropierea lui Vasile Voiculescu de Nechifor Crainic și de cei de la revista Gândirea reflectă în primul rând căutările lui mistice, de la budism la teosofie, foamea sa sufletească – „pe care n-am săturat-o nici cu literatura, nici cu vreo faptă mare”, după cum spune în interviul acordat lui Nicolae Crevedia – și, în al doilea rând, dimensiunea spirituală a experienței care explică și invită la trăirea evenimentelor sacre din viața Mântuitorului: nașterea, botezul, misiunea publică, patima, moartea, învierea etc. În sensul acesta, exemplară pare poezia „Colind I”: „În coliba-ntunecoasă / Din carne și os lucrată, / A intrat Hristos deodată./ Nu făclie ce se stinge, / Nu icoană ce se frânge, / Ci el însuși, trup și sânge, / Preschimbat pentru făptură / Într-o scumpă picătură, / Dulcea cuminecătură”[4].

Pentru poetul Voiculescu dimensiunea mistică este mai importantă decât cea istorică sau empirică. În termeni teologi se poate spune că Voiculescu este atras mai mult de teologia apofatică decât de cea catafatică. Pe cale de consecință, referințele la circumstanțele concrete ale întrupării Fiului lui Dumnezeu nu sunt prezente în lirica sa; lucrul care contează este nașterea spirituală a Fiului în sufletul omului, care poate fi percepută cu ochiul interior al contemplației mistice. Cristos se poate naște din nou doar în sufletul sătul de contemplare, înfrigurat de căutarea mistică, asemenea sufletului celor trei magi: „Pe urma stelei strălucite ce-a izvorât din infinit / Trei magi, sătui de contemplare, încălecară și-au pornit …; Înfrigurați, nu se opriră nici chiar când steaua-i părăsi: … Și nu știau unde-au s-ajungă, știau atât, ce vor găsi!”[5].

Evident că în sufletul contemplativ credința nu este o problemă; poate fi comparată cu instinctul de tăcută și lină plutire pe ape, seamănă cu „un instinct de ritm și orientare”[6], de aceea magii sunt „însuflețiți ca de-o izbândă” și „își cred tot visul împlinit”. Credința nu rămâne un ansamblu de adevăruri moarte, ci devine temperament, atitudine de viață, pe care poetul o circumscrie în cuvinte precum lumină, suflet, inimă: „Trup, tu dormi? Somnul te paște? / Suflete, scoal’ și cunoaște / Luminos prunc că se naște / Din palatul treimii / În peștera inimii”[7].

Deși nu este bine definită, prin credință aflăm cine este pruncul care pentru noi se naște: „Dar pruncul cine mi-i? / E Hristosul Dumnezeu / Coborât în pieptul meu. / Maica sfântă-n brațe țină-l, / Sfântul Duh cu drag alină-l, / Îngerii cu raze-nchină-l”[8].

În fața Fiului ce vine omul își deschide sufletul și se pregătește să-l primească: „Și noi, Doamne, ne-am sculat / Colibele am curățat / Uși, ferestre, toate-s noi, / Doamne, intră și la noi”[9]. Sosirea Fiului în inima omului este un fel de teofanie interioară, fiind descrisă cu ajutorul unor imagini pe care le putem vedea în bisericile bizantine: „Coliba cum l-a primit / S-a făcut cer strălucit / Pe bolta de mărgărit / Iar în ea soare și stele / Cu arhangheli printre ele. / În mijloc tron luminos / Și, pe el, Domnul Hristos, / Care mult se bucura / Duhul Sfânt s-alătura / Și acolo rămânea / Și acum și pururea”[10].

Ființa întreagă a omului se uimește în fața acestei manifestări divine: „Eu nu dorm, trupul lin spune, / Ci-ncleștat de-o grea minune / Stau în mută rugăciune. / Să mă mișc nu se cuvine, / Ci cu harul care vine / Raiul tot se află-n mine”[11].

Rămânând fidel tradiției creștine orientale, Vasile Voiculescu a acordat atenție doar celebrării Crăciunului pentru noi (sărbătoarea Botezului lui Isus în Iordan), de aceea, Crăciunul lui Isus (sărbătoarea nașterii Mântuitorului de la 25 decembrie din tradiția creștină occidentală) este absent din lirica sa. Pătruns de importanța misionară a Botezului Domnului, poetul își asumă rolul de înainte-mergător și spune: „Nu-ntreb ce țări vei mai străbate călătorind astfel mereu, / Nu-ți număr morile pe țărmuri și dacă marea e aproape, / Dar, suflete, tu azi ești râul în care-un fiu de Dumnezeu / Va coborî să se boteze și, gol, sălășlui-va-n ape!”[12].

Încredințat că deține un fel de răspundere spirituală, de îndrumare a sufletelor, Vasile Voiculescu este unul dintre puținii scriitori interbelici care are conștiința unei misiuni etice: „Cuvântul are într-nsul o vatră în care arde jeratecul vieții. Dacă vreodată focul este amorțit, datoria noastră, a scriitorilor, e să facem foale din plămâni ca să-l aprindem”[13]. Din acest punct de vedere, itinerariul biografic al poetului este fața nevăzută a operei sale literare. Pentru a înțelege în profunzime mesajul său poetic și religios trebuie ținut cont și de parabola vieții sale, care a fost o continuă căutare. În toate domeniile unde s-a oprit privirea lui căutătoare, manifestă dorința obsesivă de lumină. Fără îndoială Vasile Voiculescu a fost însetat de lumina albă, adevărată, pentru că, în cele din urmă, după propria mărturisire, a „ieșit afară după ea, cu ochii la cer”. Obiectul căutării și credinței sale a fost așteptarea lui Dumnezeu care, deși ascuns, nu îi este necunoscut. „Suprema aventură cu care se izbândește visul și basmul unei vieți e că are să vie”, mărturisește poetul în Confesiuni[14].

Așadar aflăm de la Vasile Voiculescu că sărbătoarea Crăciunului înseamnă sărbătoarea vieții celei noi. Viața însă este multidimensională: „La cele două laturi de jos, pământești, le-aș zice dimensiuni pasionale – bucuria și durerea -, la care se limitează materialismul, trebuie să adăugăm o a treia, înălțimea, dimensiunea spiritualității … Și transfigurându-ne să trecem în a patra dimensiune, metafizică, în extaz și sfințenie”[15].

Poetul ne invită să trecem de la Crăciunul lui Isus la Crăciunul pentru noi, amintindu-ne acest adevăr simplu, și anume că Adventul se termină cu Crăciunul, că așteptarea lui Isus se termină cu nașterea lui în sufletul omului care, prin credință, devine boltă de mărgărit, cu soare și stele, cu arhangheli printre ele. Și de ce nu ar deveni boltă cu soare și stele?

Wilhelm Dancă / 04.12.02, Iași

[1] Vasile Voiculescu, Gânduri albe, Editura Cartea Românească, București 1986, p. 427.

[2] Ibid., p. 453.

[3] Ibid., p. 454.

[4] Colind I, în: Voiculescu, Gânduri albe, pp. 275-276

[5] Magii, în: Vasile Voiculescu, Poezii. Ediții definitive, Fundația Regală pentru Literatură și Artă (1944), Editura Semne, București 2006, p. 18.

[6] Voiculescu, Gânduri albe, pp. 449-450.

[7] Colind II, în: Voiculescu, Gânduri albe, p. 276.

[8] Ibidem.

[9] Colind I, în: Voiculescu, Gânduri albe, p. 276.

[10] Ibidem.

[11] Colind II, în: Voiculescu, Gânduri albe, p. 276.

[12] Botezul, în: vasilevoiculescu.eu/opere/poezii/botezul

[13] Voiculescu, Gânduri albe, p. 427.

[14] Vezi Voiculescu, Gânduri albe, p. 458.

[15] Ibidem.