Wilhelm Dancă

Iubirea umană e fragilă, iubirea divină este eternă. Omul iubește imperfect, Dumnezeu iubește în mod desăvârșit. De aceea, Domnul este Dătător de Viață. Când iubirea umană întâlnește iubirea divină atunci se petrece o schimbare în om. Evident, o transformare în bine. Omul se vindecă de toate relele sale pământești. Totodată, se vindecă de răul său radical, care este moartea. Sau, mai bine zis, începe să pășească pe drumul Vieții adevărate.

Am dezvoltat aceste gânduri meditând Evanghelia după Marcu 5, 21-43. Aici este vorba despre două minuni de vindecare. Sunt una într-alta. Mai întâi Iair, conducătorul sinagogii îi cere lui Isus să-i vindece fiica. Apoi, în drum spre ea, vindecă pe femeia suferind de hemoragie.

În ambele cazuri este decisivă credința protagoniștilor. Iair crede în puterea supranaturală a lui Isus. Tot la fel, femeia bolnavă. În cazul fetiței readuse la viață, Domnul Isus subliniază rolul credinței părinților în raport cu copiii. Credința este un patrimoniu al familiei umane ca atare și nu trebuie să se piardă. Am spus că, având sensul de încredere, credința e un patrimoniu universal al cosmosului. Iubirea mișcă sori și stele, spune Dante. În cazul femeii vindecate de hemoragie avem o credință matură și, mai ales, curajoasă. Suntem invitați să recuperăm credința, comportament de viață, în relația dintre părinți și copii. De asemenea, să manifestăm credința în public, în mod curajos. Chiar dacă riscăm să fim luați în râs. Așa cum și Isus a fost ironizat astăzi în Evanghelie.

Ucenicul nu poate fi mai mare decât maestrul său. Ucenicul participă la destinul lui Isus. Dacă Domnul a fost luat în râs, și ucenicul va fi batjocorât. Avem aici un semn distinctiv al credinței mature, și anume, luarea în râs. Evident, de cei care nu o cunosc. Să nu ne fie teamă! Domnul Christos are ultimul cuvânt.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Bisericile în zilele noastre se golesc. Creștinii par să fie triști și descurajați. Sunt multe cauze care au dus la acest fenomen. M-am oprit la una dintre ele. Și anume, iubirea nu mai este iubită. De fapt, am pornit de la parabola invitaților la nuntă din Matei 22, 1-14.

Mesajul principal a fost că Isus ne invită la speranță și responsabilitate. Am descoperit în parabolă trei vești, una bună și două surprinzătoate. Vestea bună e că toți oamenii sunt chemați la nuntă. Adică, să participe la unirea lui Dumnezeu Tatăl cu omenirea în Isus Christos. Prima veste surpriză e că nu toți oamenii primesc invitația. A doua veste surpriză se referă la „haina de nuntă”. Haina în cazul de față este spiritul sărbătorii. Oricum haina trădează starea interioară a omului.

Am vorbit puțin și de Sfânta Tereza de Avila. Ea spune că aripile care îl ridică pe om la Dumnezeu sunt două: teama și iubirea. Frica de Domnul este începutul înțelepciunii. Dar, pe măsură ce crește iubirea, teama se micșorează. În cele din urmă rămâne doar iubirea.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, duminică, 25 octombrie 2020, am celebrat sfânta liturghie într-o atmosferă oarecum apăsătoare. Poate din cauza faptului că am trecut de la ora de vară la ora de iarnă. Poate pentru că cerul era înnorat și aerul umed. Poate că oamenii erau îngrijorați de creșterea numărului de infectări printre cetățenii din București. Poate … poate! Și totuși, Evanghelia ne-a zgâlțâit din moleșeala în care căzusem și ne-a strigat  în urechi: Iubește! Iubește-L pe Dumnezeu, iubește-L pe aproapele! Pentru că în el este Dumnezeu care l-a creat, Christos care l-a răscumpărat și Duhul Sfânt care îl sfințește neîncetat.

Am arătat în prima parte a predicii că Domnul Isus Christos ne cheamă la o schimbare, convertire care vizează omul întreg. Ea constă în iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, dar nu oricum, ci cu toată ființa. Lucrul acesta implică toată inima, tot sufletul și tot cugetul sau toată mintea sa. Dacă iubirea pornește și ajunge în adâncul inimii celuilalt, dacă atinge emoțiile sufletești ale aproapelui și nu-i tulbură mintea este o iubire totală. Isus ne-a arătat că se poate ajunge la această iubire, dacă omul iubește ca răspuns la iubirea altuia față de sine. Sau dacă are puterea să creadă că în aproapele este prezent Christos, care El ne-a iubit mai întâi și așteaptă (poruncește) strigă spre fiecare din noi: iubește!

Într-adevăr, a iubi pe cineva înseamnă să crezi în viitor. De asemenea, să crezi în valoarea infinită a celui iubit. Da, toate aceste gesturi de iubire sunt susținute de credința că în aproapele este prezent Christos. S-ar putea să fie un om în jurul nostru care nu ne este simpatic. Așa sunt majoritatea dintre cei care ne înconjoară. Hai, recunoașteți că este așa! S-ar putea să nu ne placă cum vorbește, ce face, cum se îmbracă etc. Și totuși, iubirea precedată de credința în Christos prezent în toți oamenii poate să ajungă la iubirea spontană și a celui neașteptat să vină, nepoftit sau abia intrat pe ușă.

Neîndoielnic, există vârste ale iubirii. Într-un fel iubește copilul, care caută hrană, atingere și mângâiere. Într-un alt fel adolescentul sau tânărul, care vrea să-și facă simțită importanța, apartenența. Și, în alt fel iubește adultul, care caută să-și manifeste disponibilitatea de a ajuta. Toate aceste forme de iubire coexistă pe măsură ce omul înaintează în vârstă. Iubirea este cea mai tare dintre toate virtuțile, printre alte, și pentru că o putem practica la orice vârstă.

Să reținem  că Isus spune astăzi în Evanghelie (Mt 22, 34-40) că omul iubește dacă iubește cu toată ființa. Această iubire nu doar că nu-i face rău aproapelui ci îl ridică la demnitatea la care l-a chemat Dumnezeu prin Christos Isus. Don Tonino Bello spunea că oamenii sunt ca îngerii. Au o singură aripă. De aceea, dacă vor să zboare, trebuie să se îmbrățișeze, să fie doi câte doi. Asta înseamnă că nimeni nu ajunge singur la Dumnezeu, ci doar împreună cu alții.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Iubirea nu are caracteristicile reciprocității. Aflăm lucrul acesta din parabola lucrătorilor în vie pe care am ascultat-o astăzi (Mt 20, 1-16). Stăpânul viei dăruiește tuturor lucrătorilor câte un dinar pentru că are dreptul să facă ceea ce vrea cu bunurile sale (cf. Mt 20, 15). Și, pentru că ține cont de nevoile fiecăruia. Cu alte cuvinte, pentru că este generos, milostiv. Astfel cine imită iubirea divină dăruiește aproapelui ceea ce îi lipsește, nu ceea ce merită.

Parabola are mai multe personaje care ilustrează diferite situații de viață și de muncă.

Nu putem să nu fim impresionați de lucrătorii din ceasul al unsprezecelea. Erau la fel de competenți precum cei care au găsit de muncă la primele ore ale zilei. Însă nu au avut noroc. Nu s-au aflat pe culoarul potrivit la momentul potrivit. Înțelegem ușor sentimentele lor de frustrare, descurajare, gândurile că sunt inutili, niște ratați, pierde-vară, buni de nimic.

Dau de gândit și lucrătorii matinali. Mai întâi pentru că au găsit de muncă chiar la prima oră a zilei. Apoi, deși stăpânul viei a respectat contractul de muncă, au „murmurat” împotriva lui pentru că semenii lor au primit tot un dinar, aceeași răsplată. În viața reală se întâmplă de multe ori ca muncitorii să nu-și primească salariul sau să nu primească salariul just. Parabola atrage atenția asupra pericolului de a-i (răs)plăti în mod egal pe cei care nu sunt egali.

Centrul de greutate al povestirii este solidaritatea, iubirea față de aproapele care ține cont de specificul situației în care acesta se găsește. În lumina acestei iubiri lucrători matinali sunt invitați să nu îmbrățișeze filosofia muncii din zilele noastre. Adică să nu cadă în activism, voluntarism, dorință exagerată de eficiență și consum. Dar și lucrătorii serali sunt încurajați de Domnul Christos prin această parabolă. Ei sunt invitați să se raporteze într-un mod relaxat față de eșecuri, ratări, înfrângeri. Stăpânul viei este generos, va da fiecăruia potrivit nevoilor sale.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.