Wilhelm Dancă

„Dați-mi 10 oameni dezlipiți de cele materiale și voi converti lumea!” Această vorbă a fost rostită de sfântul Filip Neri (1515-1595). Am aprofundat-o în contextul dialogului lui Isus cu cărturarii care făceau donații la templu. Vezi Marcu 12, 38-44. Cărturarii erau falși, se prefăceau că sunt generoși, dar inima lor nu era la Domnul. Contrapunctul îl reprezintă văduva săracă. Spre deosebire de cărturarii ipocriți, care dăruiau din ceea ce le prisosea, văduva a dat tot ce avea. Dărnicia totală a văduvei este imaginea iubirii complete față de Dumnezeu. Astfel, a-l iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată ființa înseamnă să nu măsurăm iubirea Domnului. Pentru a atinge acest ideal am considerat că sunt necesare trei condiții.

Prima, omul să caute să se dezlipească de cele materiale sau temporale. Să nu-i pese de ce spun unii și alții atunci când pune suflet în activitățile sale. Adică, să fie un profesionist foarte bun și să nu țină cont de critici. De asemenea, să nu pună preț pe reacțiile celor din jur când este vorba de a dăuri lui Dumnezeu iubirea sa. Să nu fie atent în mod exclusiv la imaginea sa printre colegi, prieteni, vecini și, de dragul acestei imagini, să sacrifice iubirea de Dumnezeu.

A doua, omul să dăruiască darurile sale cu bucurie. Nu din obligație, nu cu zgârcenie, nu din superstiție. Maica Tereza de Calcuta spune că cine dăruiește cu bucurie dăruiește de două ori. Dăruirea totală de sine lui Dumnezeu este cu adevărat „totală” când e făcută cu bucurie.

A treia, dăruirea pune accentul pe calitatea iubirii, nu pe cantitate. Iubirea lui Dumnezeu este totală, dacă nu este restrânsă sau cuantificată de nimic. Iubirea de Domnul devine ipocrită când se acordă mai multă atenție intereselor materiale sau egoiste.

Astăzi văduva săracă ne transmite un mesaj simplu, dar angajant. Iubirea de Dumnezeu să fie autentică, totală, cu bucurie, fără pata egoismului. Să nu umblăm cu jumătăți de măsură, căci nu-l înșelăm pe Dumnezeu, ci pe noi înșine. Soren Kierkegaard a vorbit despre autenticitate în relația cu Dumnezeu. Lucrul acesta este posibil dacă trăim în timpul prezent al lui Isus Christos. Sau, dacă devenim „contemporani” cu Isus. Astfel intrăm în timpul mântuirii care este un prezent continuu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Iubirea lui Dumnezeu este prima poruncă din Lege, nu doar cea mai mare. De aceea, trebuie luată în serios și pusă în practică. Am comentat astăzi Matei 22, 34-40. Aici Isus răspunde la întrebarea care este cea mai mare poruncă din Lege.

Răspunsul Domnului este genial. Am despărțit răspunsul său în două părți. Am subliniat că în prima parte se vorbește despre iubirea lui Dumnezeu. Această iubire trebuie să fie totală, exclusivă, geloasă, vie, caldă. Dacă este așa, atunci ea devine izvorul iubirii față de aproapele. Apoi am vorbit despre partea a doua răspunsului lui Isus. El se referă în acest context la iubirea aproapelui potrivit iubirii de noi înșine. Oare de ce? Pentru că asumându-ne slăbiciunile proprii putem să înțelegem cât de mare este iubirea lui Dumnezeu față de noi. Și încă ceva, astfel putem să-l iubim și pe aproapele greșitor.

În lumea de astăzi sunt atâtea tensiuni și conflicte. Ele ilustrează lipsa iubirii dintre oameni. Sau, că iubirea este rezultatul unor calcule, interese. Însă izvorul iubirii adevărate între oameni este în iubirea totală a lui Dumnezeu. Creștinii sunt chemați să dea mărturie despre această iubire. Astfel devin credibili și lumea îi ia în serios. În fine, misiunea noastră cea mai importantă e de a nu lăsa ca iubirea să se răcească.

Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.

Astăzi, duminică, 25 octombrie 2020, am celebrat sfânta liturghie într-o atmosferă oarecum apăsătoare. Poate din cauza faptului că am trecut de la ora de vară la ora de iarnă. Poate pentru că cerul era înnorat și aerul umed. Poate că oamenii erau îngrijorați de creșterea numărului de infectări printre cetățenii din București. Poate … poate! Și totuși, Evanghelia ne-a zgâlțâit din moleșeala în care căzusem și ne-a strigat  în urechi: Iubește! Iubește-L pe Dumnezeu, iubește-L pe aproapele! Pentru că în el este Dumnezeu care l-a creat, Christos care l-a răscumpărat și Duhul Sfânt care îl sfințește neîncetat.

Am arătat în prima parte a predicii că Domnul Isus Christos ne cheamă la o schimbare, convertire care vizează omul întreg. Ea constă în iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, dar nu oricum, ci cu toată ființa. Lucrul acesta implică toată inima, tot sufletul și tot cugetul sau toată mintea sa. Dacă iubirea pornește și ajunge în adâncul inimii celuilalt, dacă atinge emoțiile sufletești ale aproapelui și nu-i tulbură mintea este o iubire totală. Isus ne-a arătat că se poate ajunge la această iubire, dacă omul iubește ca răspuns la iubirea altuia față de sine. Sau dacă are puterea să creadă că în aproapele este prezent Christos, care El ne-a iubit mai întâi și așteaptă (poruncește) strigă spre fiecare din noi: iubește!

Într-adevăr, a iubi pe cineva înseamnă să crezi în viitor. De asemenea, să crezi în valoarea infinită a celui iubit. Da, toate aceste gesturi de iubire sunt susținute de credința că în aproapele este prezent Christos. S-ar putea să fie un om în jurul nostru care nu ne este simpatic. Așa sunt majoritatea dintre cei care ne înconjoară. Hai, recunoașteți că este așa! S-ar putea să nu ne placă cum vorbește, ce face, cum se îmbracă etc. Și totuși, iubirea precedată de credința în Christos prezent în toți oamenii poate să ajungă la iubirea spontană și a celui neașteptat să vină, nepoftit sau abia intrat pe ușă.

Neîndoielnic, există vârste ale iubirii. Într-un fel iubește copilul, care caută hrană, atingere și mângâiere. Într-un alt fel adolescentul sau tânărul, care vrea să-și facă simțită importanța, apartenența. Și, în alt fel iubește adultul, care caută să-și manifeste disponibilitatea de a ajuta. Toate aceste forme de iubire coexistă pe măsură ce omul înaintează în vârstă. Iubirea este cea mai tare dintre toate virtuțile, printre alte, și pentru că o putem practica la orice vârstă.

Să reținem  că Isus spune astăzi în Evanghelie (Mt 22, 34-40) că omul iubește dacă iubește cu toată ființa. Această iubire nu doar că nu-i face rău aproapelui ci îl ridică la demnitatea la care l-a chemat Dumnezeu prin Christos Isus. Don Tonino Bello spunea că oamenii sunt ca îngerii. Au o singură aripă. De aceea, dacă vor să zboare, trebuie să se îmbrățișeze, să fie doi câte doi. Asta înseamnă că nimeni nu ajunge singur la Dumnezeu, ci doar împreună cu alții.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.