Wilhelm Dancă

«Prima regulă: catolicii au datoria de a da o mărturie vizibilă a conformității Bisericii lor față de cuvintele lui Cristos. Conciliul tinde spre lucrul acesta: să refacă imaginea Bisericii catolice potrivit tuturor exigențelor principiului său vital, astfel încât să poată fi recunoscută de frații separați în virtutea credinței pe care încă o mai păstrează:

„Când vom fi realizat această datorie imensă, eliminând ceea ce din punct de vedere uman putea să fie un obstacol pe un drum mai rapid, noi vom prezenta Biserica în toată splendoarea sa, sine macula et ruga, și le vom spune tuturor celor care sunt separați de noi, ortodocși, protestanți etc.: Uitați-vă, fraților, iată Biserica lui Cristos, noi ne-am străduit să-i fim fideli”.

Acest program presupune acceptarea a două elemente: faptul că Biserica catolică are, în structurile sale, în limbajul și în moravurile sale mai multe caracteristici care oferă un argument aceluia care nu crede în fidelitatea bisericii față de Cristos și, apoi, că în cazul fraților separați, conștiința bună, ar putea fi chemată la deplina unire cu Petru, foarte probabil, doar de semnele obiective ale sfințeniei catolice. (…) Insistența lui asupra caracterului pastoral al Conciliului ținea, chiar dacă pe o cale subordonată, de această intenție ecumenică, care cu siguranță nu va putea să aibă câștig de cauză fără o modificare a comportamentului teologic în interiorul Bisericii catolice. Orientarea pastorală nu este, cum cred unii, o orientare pragmatică, care ar trebui să rămână supusă regimului doctrinal garantat de teologi. «Episcopii, scrie Bernard Haering, sunt în Biserică modelul teologului care trebuie să fie în același timp păstor de suflete», iar dacă nu este, atunci riscă să piardă conștiința că adevărul creștin este îndreptat spre mântuire prin natura sa interioară și nu printr-o exterioară oportunitate practică. (…) Papa Ioan nu a legitimat deloc, prin exemplul său, acel spirit de reformă care preferă atitudinile critice față de Biserică și hrănește întortocheate complexe de vinovăție. I-a fost îndeajuns să pună accentul, cu discreție, dar fără să fie timid, pe „misiune” ca exigență primordială a Bisericii și să garanteze, printr-un Conciliu, refacerea întregii structuri ecleziastice, de la teologie la dreptul canonic, în jurul acestei exigențe. (…) În interiorul Bisericii catolice, Papa Ioan a avut grijă să răspândească nu asprimea polemicii sau neliniștea complexului de vinovăție, ci bucuria adevărului, astfel încât, în relațiile cu frații separați a fost mereu atent să le arate bucuria de a-i considera frați în Cristos. Nu e cazul să ascund faptul că, și din partea lumii protestante și ortodoxe, prejudecățile și resentimentele erau – și în parte rămân – profunde și consolidate în forme mentale sau în complexe psihologice. Pentru a depăși peretele abrupt înălțat de-a lungul secolelor nu ar fi fost suficientă confruntarea teologilor, fie ea sârguincioasă și respectuoasă, trebuia și aici adoptată iubirea creștină de aproapele ca motivație și metodă de întâlnire, o caritate nu prefăcută, nu orbită de scopuri secundare, ci luminoasă și deschisă, precum aceea a Papei Ioan. Acum știm că acea iubire de aproapele nu a fost improvizată, nici în modul său de a fi nici în stilul său practic, ci s-a maturizat pe parcursul unei lungi ucenicii. Cu cât tact, aș vrea să spun în mod genial, Papa Ioan, în audiența acordată observatorilor bisericilor separate în 13 octombrie 1963, a evitat tentația de a le ține un discurs înalt și marcat de preocupări teologice! Cine altul, dacă nu el, ar fi avut ideea – și aș vrea să spun dreptul! – de a se feri de așa ceva, tocmai în ziua în care, pentru prima dată după multe secole, bisericile separate erau adunate în jurul Papei, adică de a aminti, chiar și cu iubire, greșelile din trecut și distanțările actuale? Dar n-a făcut altceva decât să povestească cu amabilitate ceea ce, de-a lungul experienței sale de om al Bisericii, Domnul („Dumnezeu ne susține!”) l-a făcut să înțeleagă despre misterul unității creștine. Și, amintind de întâlnirile ecumenice din timpul Nunțiaturii la Paris, a ieșit cu aceste umile, dar puternice expresii: „Nu am parlamentat, ci am vorbit; nu am trăncănit, ci ne-am dorit binele!”. Vorbind apoi despre ziua inaugurării Conciliului, a coborât la această incomparabilă confidență: „În acea oră providențială și istorică, aveam grijă să-mi fac bine datoria mea din acel moment, adică să stau recules, să mă rog, să-i mulțumesc Domnului. Dar privirea se îndrepta din când în când spre atâția fii și frați. Și când a ajuns la grupul vostru, la fiecare dintre voi, am descoperit în prezența voastră un motiv de mângâiere”. Niciodată Spiritul Domnului nu ne-a apărut, în acești ani, atât de delicat în modalitățile sale de a intra în istoria oamenilor, și, de aceea, atât de eficace: într-adevăr, a venit printre noi cu pași de porumbel, doar inimile vigilente l-au observat. (…)

A doua regulă: (…) „Noi preferăm să subliniem mereu ceea ce îi unește pe oameni și să facem împreună cu ei drumul care se poate face, fără să aducem prejudicii exigențelor dreptății și drepturilor adevărului”. În acest timp el nu a neglijat faptul că – așa cum se spunea – există o familie creștină, mai largă decât familia catolică, cu siguranță încă nu perfect unită, dar nu complet lipsită de o reală unitate și, tocmai de aceea, capabilă de a se deschide, printr-o simplă dezvoltare a ființei sale, spre împlinirea vizibilă a misterului unității. „Din păcate întreaga familie creștină – a spus în discursul din 11 octombrie 1962 – nu a ajuns pe de-a întregul la această vizibilă unitate în adevăr. Biserica catolică crede că este, de aceea, de datoria sa să se angajeze activ pentru ca să se împlinească marele mister al acelei unități, pe care Isus Cristos a cerut-o cu o rugăciune arzătoare de la Tatăl ceresc, în ajunul sacrificiului său. Ea se bucură de o pace blândă, știind bine că este intim legată de acea rugăciune; apoi se bucură mult când vede că o astfel de cerere își lărgește eficacitatea, aducând roade mântuitoare, și printre aceia care sunt în afara sânului său”. Determinarea conceptuală a unității, după cum se vede, rămâne mereu în mod oportun imprecisă. Important este că ea într-un anumit fel este, chiar și acum, și că are frumusețea adorabilă a reflexului lui Dumnezeu. Modalitățile de a o conduce la conexiuni vizibile mereu mai largi vor fi stabilite de Conciliu, pentru Biserica catolică, dar, neîndoielnic, caritatea răspândită de Spiritul Sfânt în inimile tuturor credincioșilor săi va fi aceea care le va sugera, încet, încet, potrivit unor forme și ritmuri de timp pe care e bine să le lăsăm în mâna Providenței. Teologul protestant Cullmann a spus că bisericile separate au cu Biserica catolică ceva în comun, mai mult chiar, că Biserica catolică are tot ceea ce au ele și ceva „în plus”, care este numai al său și pe care numai ea îl consideră ca fiind de origine divină. Problema ecumenică constă, pentru Bisericile separate, în a analiza dacă nu cumva voința lor de reformă nu a lăsat deoparte anumite valori evanghelice care, în schimb, se regăsesc în Biserica catolică: Biserica catolică la rândul său, ar trebui să se întrebe dacă acel al său „în plus” nu vine mai curând de la oameni decât de la Dumnezeu. Faptul că în contextul „porțiunii catolice” sunt elemente de origine umană este ușor de recunoscut. Probabil că tocmai în renunțarea la aceste aspecte Biserica catolică va putea să manifeste caritatea sa maternă. Dar există, în cealaltă porțiune, un nucleu care vine de la Cristos și pe care Biserica nu va putea niciodată să-l umbrească, dacă vrea să rămână fidelă propriilor sale fundamente. Fără să dea indicații precise, Papa Ioan a dat de înțeles că, de dragul de a regăsi bucuria unității, Biserica catolică va fi dispusă la orice aventură legitimă. Ori de câte ori, în discursurile sale, se încredința speranței în unitatea creștină, limbajul lui șiroia de o bucurie profetică; nu ascundea obstacolele, dar dădea mărturie că suflul Spiritului era la lucru. Când Duhul suflă, din adâncul familiei creștine, se simte o vioiciune comună de iubire și de speranță. Fără să anticipăm timpurile, este îndeajuns să oferim, din când în când, Spiritului instrumentele potrivite și docilitatea necesară, și atunci roadele vor depăși orice previziune umană. Cu această încredere a spus în 11 septembrie 1962: „Prețioasele inele ale lanțului de iubire, pe care deja din primele secole ale erei creștine harul Domnului le-a întins deasupra diferitelor țări din Europa și din lumea cunoscută atunci, spre desăvârșirea unității catolice, și care, în diverse împrejurări păreau apoi că slăbesc, dar, de fapt, au fost distruse, intră acum iarăși în atenția tuturor acelora care nu sunt insensibili față de suflul nou pe care proiectul Conciliului îl provoacă ici și acolo, și anume aspirația neobosită de a reface unirea fraternă în brațele aceleiași bătrâne mame, sancta et universalis mater Ecclesia. Lucrul acesta este motiv de satisfacție senină și depășește prima scânteie care a condus pregătirea întâlnirii mondiale. O, frumusețe a rugăciunii liturgice: Ut cuncto popolo christiano pacem et unitatem largiri digneris. O, bucurie cu asupră de măsură în inimi când citim capitolul XVII din Sfântul Ioan: Ut omnes unum sint. Unum: în gândire, în cuvânt și în fapte”».

Din Ernesto Balducci, Giovanni XXIII, Edizioni Piemme, Casale Monferrato 2000, pp. 292-298.