Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3, 16) – acest verset celebru din Evanghelia după Ioan a stat în centrul predicii pe care am ținut-o la catedrala sf. Iosif din București în 11 martie 2018, duminica a IV-a din Postul Mare sau Duminica Bucuriei, în prezența a numeroși credincioși. Înainte de a asculta predica în care vorbesc despre necesitatea de ne purifica iubirile specifice stării asumate în Biserică și în societate în lumina iubirii divine, vă invit să meditați câte cuvinte ale sfântului Ioan Crisostom despre această iubire cu care Dumnezeu ne-a iubit. Tocmai pentru că include toate atributele posibile, am numit-o „iubire all inclusive”. Are ceva în comun cu ofertele „all-inclusive” din lumea turismului și a relaxării. Sau invers. Această iubire este atât de „relaxantă”, încât generează în noi un fel de bunătate care seamănă cu iubirea divină.

„Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în numele Fiului unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3, 16-18).

«Crisostom: Deoarece a spus: „trebuie să fie înălțat și Fiul Omului”, prin care în mod ascuns arătase propria moarte, și ca ascultătorul să nu se întristeze de acele cuvinte, suspectând că în el este ceva uman și gândind că moartea sa nu ar fi fost mântuitoare, el a corectat această idee zicând că cel ce era dat la moarte era Fiul lui Dumnezeu și că moartea sa va fi fost cauză de viață veșnică. De aceea, zice: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică”; este ca și cum ar fi spus: nu vă minunați că eu trebuie să fiu înălțat, ca să fiți salvați; de fapt, lucrul acesta i-a părut a fi bun și Tatălui, care ne-a iubit atât de mult încât l-a dat pe Fiul său unor servitori rebeli. Însă, zicând: „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea”, arată marea intensitate a iubirii sale. Într-adevăr, distanța este mare și infinită: cel nemuritor, cel fără de început, cel de o mărime infinită i-a iubit pe cei care sunt făcuți din pământ și cenușă și sunt plini de nenumărate păcate. Dar și lucrurile pe care le prezintă mai târziu arată o mare iubire: căci nu a dat un sclav, nici un Înger, nici în Arhanghel, ci pe Fiul său unul-născut. Apoi, dacă ar fi avut mulți fii și ne-ar fi dat pe unul dintre ei, deja lucrul acesta ar fi fost ceva grandios; însă el ni l-a dat pe Fiul său unic; de aceea adaugă: „unul-născut”.

(Din Sf. Toma de Aquino, Catena aurea, vol. 6, ESD, Bologna 2016, 211).

Mai jos puteți să ascultați predica din 11 martie 2018:

Dragi prieteni,

Creștinii iertători sunt adevărați protagoniști ai unității familiei, bisericii și societății. În 17 septembrie 2017, la liturghia de la 12.15 din catedrala sf. Iosif, din București, am vorbit despre iertare. O problemă foarte grea, poate cea mai grea problemă pe care am întâlnit-o în viața mea pastorală. Înainte de a asculta predica, vă ofer spre lectură și meditație câteva reflecții ale Sfântului Ioan Crisostom despre iertare.

«Această parabolă caută să obțină două lucruri: ca noi să recunoaștem și să condamnăm păcatele noastre, apoi ca să iertăm păcatele altora. Condamnarea este în funcție de iertare, adică se dorește ca iertarea să devină mai ușoară. Într-adevăr, acela care își recunoaște propriile păcate va fi mai dispus să-l ierte pe fratele său. Și să ierte nu doar cu gura, ci din inimă. În caz contrar, vom îndrepta spada spre noi înșine. Ce rău poate să-ți facă dușmanul tău și care să poată fi comparat cu răul pe care ți-l faci tu singur, aprinzându-te de mânie și atrăgând condamnarea din partea lui Dumnezeu? Însă, dacă tu ești vigilent și trăiești în mod înțelept (în text: „filosofic”), tot răul va cădea pe capul aceluia care te jignește și el va plăti pentru fapta sa cea rea; dar, dacă te încăpăținezi să rămâi supărat și să ai resentimente, atunci tu vei fi păgubit: vei fi păgubit nu de jignirea dușmanului, ci de aceea care izvorăște din ranchiuna ta. Să nu spui că te-a insultat și că te-a calomniat și că ți-a făcut o mie de răutăți; cu cât mai mult au fost insultele la adresa ta, cu atât el îți este binefăcător. Într-adevăr, el ți-a dat ocazia să-ți ispășești păcatele tale. Cu cât mai mult te-a ofensat, cu atât el a devenit pentru tine cauză de iertare. Într-adevăr, dacă vrem, nimeni nu poate să ne facă vreun rău; mai mult chiar, dușmanii noștri vor fi pentru noi cauza unui bine imens. Dar de ce vorbesc doar despre oameni? Poate să fie ceva mai pervers decât diavolul? Și totuși, chiar și el poate fi pentru noi ocazie de mare glorie, așa cum ne arată Iob. Așadar, dacă diavolul poate să fie pentru tine ocazie de răsplată, de ce te temi de om, dușmanul tău? Gândește-te bine ce mult câștigi dacă suporți cu blândețe atacurile dușmanilor tăi. Primul și cel mai mare avantaj este iertarea păcatelor tale. În al doilea rând tu dobândești statornice și răbdare și, în plus, blândețe și milostivire: într-adevăr, cu cât cineva nu știe să se mânie pe cei ce îl ofensează, cu atât mai mult va fi blând față de prieteni. În sfârșit, vom dezrădăcina pentru totdeauna din noi mânia, și nu există un bine egal cu acesta. De fapt, cine este eliberat de mânie, evident, va fi eliberat de tristețe, care izvorăște din mânie, și nu-și va pierde viața cu griji și dureri fără rost. Cine nu se mânie și nu urăște acela nu știe să fie trist, ci va avea bucurii și bunuri infinite. Căci, urându-i pe alții, ne pedepsim pe noi înșine; dimpotrivă, ne facem bine nouă înșine, dacă iubim. Dincolo de toate acestea, tu vei fi respectat chiar și de dușmanii tăi, chiar dacă aceștia sunt diavoli; mai mult decât atât, cu această atitudine nu vei mai avea nici un dușman. În sfârșit, ceea ce contează cel mai mult și înainte de toate, tu îți vei câștiga bunăvoința lui Dumnezeu; dacă ai păcătuit, vei fi iertat; dacă ai făcut binele, vei găsi noi motive de încredere și speranță.

Așadar, să ne străduim să nu urâm pe nimeni, ca să ne iubească Dumnezeu. Chiar dacă îi suntem datori cu o mie de talanți, îi va fi milă de noi și ne va ierta. Dar tu spui că ai fost jignit de dușmanul tău. Ei bine, să-ți fie milă de el și să nu-l disprețuiești; compătimește-l cu adevărat, nu-l disprețui. De fapt, nu tu l-ai ofensat pe Dumnezeu, ci el; tu, însă, ai dobândit gloria dacă ai suportat cu răbdare ura sa. Amintește-ți că Isus Cristos, când era aproape de răstignirea sa, s-a bucurat pentru sine și a plâns pentru cei care urmau să-l răstignească. Așa trebuie să fie dispoziția noastră sufletească; cu cât mai mult suntem ofensați, cu atât trebuie să plângem pentru cei ce ne ofensează. Noi avem multe avantaje din acest fapt, în timp ce lor li se întâmplă contrarul. Acesta – vei zice tu – m-a insultat și m-a pălmuit în fața tuturor. Iar eu îți spun că acesta s-a necinstit în fața tuturor și a deschis gura la mii de acuzatori; pentru tine, însă, a împletit cele mai mari și mai splendide coroane și a sporit numărul crainicilor răbdării tale. Dar el m-a insultat în fața altora – tu obiectezi mai departe. Și ce-i cu asta? Căci, Dumnezeu singur va fi judecătorul tău și nu cei care au auzit acele calomnii. Pentru sine, de fapt, a adăugat un nou motiv de pedeapsă, astfel că el va trebui să dea cont nu doar de propriile fapte, ci și de cuvintele pe care le-a pronunțat împotriva ta. Dacă te-a acuzat în fața oamenilor, de fapt, el s-a discreditat în fața lui Dumnezeu. Apoi, dacă aceste gânduri nu-ți sunt suficiente, adu-ți aminte că și Dumnezeul tău a fost calomniat nu doar de Satana, ci și de oameni, ba chiar de cei pe care îi iubea mai mult decât pe alții».

Din Sfântul Ioan Crisostom, Comentarii la Evanghelia după Matei, 61, 5, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica: