Wilhelm Dancă

Timpul Adventului este un timp de pregătire pentru întâmpinarea, cu bucurie, a Domnului care vine. În această perioadă de pregătire, un moment important e „convertirea”. De fapt, ce înseamnă convertire? Schimbare de direcție în viață? Trecere de la un mod de a fi la un altul? Se poate vorbi despre convertire în timpurile noastre?

Meditând Evanghelia după Matei 3, 1-12 am descoperit că, în vremea lui Ioan Botezătorul, convertirea avea un sens precis. Și anume, convertirea însemna trecerea de la lumea Vechiului Testament la lumea Noului Testament. Prima lume era dominată de atitudine rigidă față de lege, față de ritual și tradiții. A doua e controlată de puterea iubirii, care „relativizează” totul. Prima lume, din cauza respectului exagerat față de lege, obtura drumul spre Dumnezeu. A doua lume, unde iubirea este legea, lasă deoparte detaliile și se concentrează pe lucrurile esențiale. Sfântul Ioan Botezătorul ilustrează acest comportament prin predica și faptele sale.

În lumina Evangheliei din a doua duminică de Advent pare să fie un personaj aspru, exigent și rudimentar. Potrivit lui Iosif Flavius, un scriitor evreu care l-a cunoscut, Ioan Botezătorul era un om bun. Comportamentul său coerent și esențializat îi făcea pe cei din jur să simtă ipocrizia sau falsitatea în care trăiau. Pornind de la exemplul său de viață am identificat trei comportamente care pot deveni criterii pentru convertirea noastră, astăzi. Nu este vorba de trecerea de la iudaizanți la creștini, de la păgâni la creștini sau de la lumea secularizată la lumea lui Dumnezeu. Astăzi se pune problema trecerii de la necredință la credința în Isus Christos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat.

Am identificatat trei gesturi la Ioan Botezătorul care sunt actuale în zilele noastre. Primul, a căuta un „pustiu”, un refugiu, un loc special unde să-l putem asculta doar pe Dumnezeu. Al doilea, să trecem de la zgomotul lumii la liniștea exterioară, apoi la liniștea interioară. Să prețuim tăcerea și să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească. Dacă simțim nevoia, să vorbim și noi, dar mai puțin și mai rar. Dumnezeu să vorbească mai mult. Al treilea, Cuvântul lui Dumnezeu ascultat și meditat să fie transformat în mărturie exterioară. Aici se vede trecerea de la necredință la credință. Dacă Isus Christos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, atunci este contemporanul nostru. El este Dumnezeu care vine, se apropie, cum zice Ioan Botezătorul. Dacă nu avem credință, Isus Christos rămâne un om al istoriei, și nimic mai mult. Această atitudine este specifică neo-arianismului. Din păcate sunt mulți care se comportă cu indiferență față de Christos, pentru că nu au făcut trecerea de la necredință la credință.

Tema pentru acasă este următoarea: în timpul săptămânii care urmează să încercăm să vorbim unii cu alții despre conținutul meditației propuse în această duminică. E mult? E puțin?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În „Duminica Bucuriei” din Advent călăuza noastră spre Crăciun a fost sfântul Ioan Botezătorul. Am meditat Evanghelia după Luca 3, 10-18.

Am pornit de la faptul că Întruparea Domnului este evenimentul prin excelență din istoria omenirii. De aceea, ar trebui să schimbe ceva în umanitatea noastră. Întruparea sau Crăciunul ar trebui să ne facă mai oameni. Contextul duminicii pune accentul pe bucurie, ca invitație, nu ca realitate sau stare de fapt. Suntem invitați la bucuria pe care o trezește faptul că „Domnul este aproape”. Această bucurie-invitație se transformă într-o chemare la convertire. Cu alte cuvinte, bucuria Crăciunului care se apropie devine un comportament de viață. Așadar, în orizontul sărbătorii Nașterii Domnului suntem invitați să ne bucurăm, să ne convertim și să fim mai oameni.

Primul pas al umanizării este tuturor oamenilor. Se traduce prin solidaritate cu acela care nu are ce mânca sau cu ce se îmbrăca. Să nu punem pe primul plan dorințele egoiste din noi. Să-i facem loc aproapelui în viața noastră. Al doilea pas se adresează acelora care au o profesie. Să nu se transforme meseria într-o formă de câștig necinstit. Pe scurt, fiecare este chemat să țină porunca a șaptea: „Să nu furi!” Al treilea pas îi vizează pe cei responsabili cu siguranța statului și a cetățeanului. Ei sunt învestiți cu autoritate, dar aceasta să nu devină violență sau agresivitate, nedreptate. Alți pași sunt: bucuria care schimbă perspectiva asupra relației cu aproapele. Astfel se vede binele din celălalt, oricât de păcătos ar fi. Alt pas: să căutăm un îndrumător spiritual, urmând exemplul celor care l-au găsit pe Ioan Botezătorul. În fine, un alt pas: bucuria convertirii să fie cunoscută de oamenii din jurul nostru. Cum? Prin mai multă bunăvoință, răbdare, îngăduință față de limitele semenilor noștri.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În duminica a IV-a din Advent Fecioara Maria este propusă ca model de pregătire pentru Crăciun. Aici este o logică liturgică. Dacă în ultimele două duminici a fost modelul „Ioan Botezătorul”, astăzi este „Fecioara Maria”. De ce? Pentru că Ioan Botezătorul a vorbit despre Christos în public. Iar Fecioara Maria vorbește despre Christos în inima ei. Sau, inimii ei. Crăciunul înseamnă să unim exteriorul cu interiorul trăirii credinței. Dacă rămânem doar la nivel exterior, totul se va ofili. Da, Domnul Christos se poate naște în sufletul omului care crede.

Am comentat Luca 1, 26-38. M-am oprit la întrebarea din Luca 1, 34: „Cum va fi aceasta …?” Fecioara Maria este model de a face teologie. Mai întâi omul crede, apoi întreabă. Contra-modelul este preotul Zaharia, care vrea un semn, fiindcă are îndoieli. El întreabă pornind de la dubiile sale, nu de la credință. Prin urmare, credința este roditoare dacă este acceptat conținutul revelat. Întrebările sunt necesare, pentru că în absența lor, credința moare, se usucă. Însă, întrebările trebuie puse în interiorul credinței, nu în afara ei sau înainte de a crede.

Preotul Zaharia a cerut de la înger un semn. Spune: „Prin ce voi cunoaște aceasta?” (Luca 1, 18). El pune întrebarea pentru că are îndoieli. Fecioara Maria ridică întrebarea pentru că ea crede. Subliniez cu putere: principiul teologiei creștine este marian. Adică, „fides quaerens intellectum”. Sau, „cred ca să înțeleg”. Se face teologie așa cum a făcut Fecioara Maria.

În zilele noastre mulți întreabă din curiozitate. Chiar și în probleme legate de credință. Fecioara Maria nu întreabă ca să întrebe. Nu vrea să știe ca să știe. Fecioara Maria întreabă ca să fie mai disponibilă la adevărul revelat. Sau, ca să-și conformeze viața potrivit voinței lui Dumnezeu. Credința care întreabă și se întreabă este condiția pentru un Crăciun adevărat. Să nu rămâmen la nivel superficial, exterior, public (ipocrit, fals)! Să unim planul exterior, public al credinței cu cel interior sau sufletesc. Astfel Christos se va (re)naște și în sufletele noastre.

După Sfânta Liturghie unul dintre ministrați (clasa VI-a) mi-a făcut o mărturisire. A spus așa: „părinte, ați vorbit interesant!” Dacă a înțeles un copil aceste lucruri, cei mari oare de ce nu vor să înțeleagă? Sau, de ce înțeleg mai greu?

Crăciun binecuvântat!

Am ajuns la jumătatea Adventului. Duminica se numește „duminica bucuriei”. Pornind de la Evanghelia după Matei 11, 2-11, m-am oprit la cazul Sfântului Ioan Botezătorul din închisoare.

Am interpretat invitația la bucurie ca rod al eliberării din diferite forme de închisoare spirituală. Sfântul Ioan Botezătorul era prizonierul unei idei fixe despre Mesia. Era vorba despre ideea populară în rândurile iudeilor evlavioși din acea vreme. Mesia trebuia să fie un războinic eliberator. De aceea, a trimis ucenici să-l întrebe pe Isus dacă El este Mesia. Isus era Mesia, dar unul foarte umil. S-a eliberat de ideea lui fixă cu ajutorul prietenilor. Ar trebui să facem la fel, dacă trăim spiritul Adventului. Adică, dacă ne pregătim pentru Nașterea lui Mesia Isus în sufletele noastre.

Astăzi, o formă de închisoare specială pentru mulți dintre noi, este dependența de mijloacele de informare în masă. Dacă suntem în această situație să cerem ajutor de la prieteni. De pildă, depindem de televizor, de radio, de presa scrisă. Sau, suntem prea dependenți de aplicațiile sociale, facebook, instagram, twitter etc. Mai întâi să ne amintim că tehnica sufocă gustul de a trăi viața în bucurie. Cu ajutorul prietenilor să încercăm să ieșim din aceste forme de sclavie postmodernă. Cum? Să stăm împreună, să ne ascultăm reciproc pe viu, să ne privim în ochii când vorbim unii cu alții etc. Această invitație poate fi „dureroasă”, pentru că presupune renunțări. Totuși, va fi una utilă pentru un Advent adevărat.

De asemenea, dacă suntem dependenți de anumite păcate care se repetă. Fie că e vorba de păcate mari, fie că e vorba de păcate mici. Soluția în acest caz, dacă vrem să redescoperim bucuria vieții, este spovada. Nu putem rămâne cu pregătirile sărbătorii Nașterii Domnului doar la nivel exterior. Trebuie să ne pregătim inima, care să devină un fel de „Betleem” spiritual. Să reținem că păcatele mici repetate ne izolează de semeni și ne predispun să trăim o viață „idioată”. Mă refer aici la faptul că avem idei fixe despre semenii noștri și comportamente autoreferențiale. Viața este viață, dacă trăim și acceptăm schimbarea în bine. Fie schimbarea noastră, fie schimbarea celor din jur.

Pe scurt, am vorbit despre bucuria eliberării din trei feluri de „închisoare existențială”. Prima este închisoarea ideilor fixe. A doua este închisoarea adicțiilor de tehnologie și de aplicațiile sociale. A treia este închisoarea păcatelor mici, dar și a celor mari. Cine reușește să iasă din aceste trei feluri de „închisoare” trăiește o bucurie de nedescris. Garantat. De aceea, să ne lăsăm surprinși de bucurie.

Detalii în articolul postat mai jos.