Wilhelm Dancă

Ce coincidență interesantă! În duminica a treia a timpului pascal am meditat a treia manifestare a lui Isus Înviat. Este vorba despre întâlnirea lui cu ucenicii, nu toți, doar șapte, care se petrece pe malul mării Tiberiadei. Vezi Evanghelia după Ioan 21, 1-19. De ce nu toți și doar șapte? Pentru că unii s-au descurajat? Alții poate au murit sau au căzut în depresie și au fugit?

Am pus accentul pe căderea lui Petru ca simbol al căderilor noastre. Dar m-am referit și la dezagregarea comunității ucenicilor de atunci și de azi. Neîndoielnic, fără Isus Înviat comunitatea se descompune, se pierde. „Focul cu jar” de pe malul mării Tiberiadei trimite la „focul cu jar” din noaptea trădării lui Petru. Isus înviat transformă trădarea lui Petru, pe care acesta și-o asumă, într-o ocazie de multiplicare a harului. Fiecare dintre noi are căderi, trădări, slăbiciuni, eșecuri, de la cele religioase, emoționale până la cele sociale, profesionale sau existențiale. Dacă este recunoscut ca atare și lăsat să intre, Isus înviat le poate transforma în fântâni de har.

Apoi am vorbit despre vindecarea traumei eșecului prin iubirea lui Isus. Am dezvoltat cele trei întrebări cu privire la iubirea lui Petru față de Isus. Am arătat că Domnul așteaptă de la noi un simplu „te iubesc”. Nu așteaptă să-l iubim așa cum iubește Dumnezeu, care și-a dat viața pentru noi. Așteaptă să-l iubim cu o iubire de prieteni. Asemenea lui Petru. Totuși acesta va ajunge mai târziu să-l iubească așa cum iubește Dumnezeu, fiindcă și va da viața pentru Isus.

Pentru a ajunge aici am spus că trebuie să ne schimbăm inima. Din ucenici cu inimă de piatră să devenim discipoli cu inimă de carne. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Cu ocazia sărbătorii Învierii Domnului am un mesaj pentru prietenii greco-catolici și ortodocși, dar și pentru prietenii catolici și (neo)protestanți. Mesajul este precedat de două întrebări.

CE NU ESTE ÎNVIEREA?

Învierea nu e o metaforă!

Învierea nu e o minune!

Învierea nu e un privilegiu!

Învierea nu e revenirea la viață a unui trup!

CE ESTE ÎNVIEREA?

Învierea e o făptură nouă!

Învierea e un eveniment istoric și, în același timp, metaistoric!

Învierea e un eveniment de credință și de iubire!

Învierea e trăire în prezența lui Isus cel Viu!

Sărbători pascale binecuvântate cu pace și lumină!

Christos a înviat!

P.S. „Învierea” de Piero della Francesca, pictură murală (1450-1463).

Volumul „Meditații despre Paște” este al treilea din seria „Mysterium Christi”. Urmează să apară alte patru volume tot la editura Ratio et Revelatio din Oradea.

Au participat la lansare opt cititori. Fiecare dintre ei a intervenit de trei ori potrivit următoarei scheme: 1) privire generală asupra cărții; 2) meditația preferată; 3) întrebare adresată autorului. La început eram puțin tensionați, simțeam „presiunea” nereușitei conexiunii la Facebook. Ne-am relaxat de-a lungul dialogului.Am remarcat faptul că niciunul dintre invitați nu a repetat cele spuse de colegii de platou.

În final am subliniat că volumul preia spiritul meditației „Martorii Învierii să pună lemne pe focul iubirii”. Lucrul acesta mi l-am propus să-l fac și eu prin publicarea „Meditațiilor despre Paște”: să nu las să se stingă focul iubirii. Dacă veți citi volumul, veți crede mai mult în Înviere. Sper. Christos a înviat!

Înălțarea lui Isus este văzută de sfântul Luca în două feluri. Mai întâi ca punct final. Așa înțelegem din ultimele versete din evanghelia care îi poartă numele (Lc 24, 50-53). Potrivit acestui text ucenicii care primesc Cuvântul trebuie să trăiască valori spirituale care să-i orienteze spre Înălțarea cu Isus în ceruri. Apoi ca pregătire pentru start, adică de pornire a comunități discipolilor (Fap 1, 1-10). De data asta ni se spune că, după ce îl vor fi primit pe Duhul Sfânt, discipolii vor fi martorii lui Isus înviat/înălțat până la „marginile pământului”.

Am meditat astăzi, 21 mai 2020, când am sărbătorit Înălțarea Domnului împreună cu câțiva credincioși la catedrala sfântul Iosif, trei condiții de posibilitate pentru ca mărturia noastră să fie credibilă și eficace. Credibilă, adică să fie mărturie despre Isus înviat sau/și înălțat prin Duhul Sfânt. Eficace, în sensul că mărturia poate atrage pe alții la drumul lui Christos.

Prima condiție este crearea unui interval de așteptare a coborârii Duhului Sfânt. Acest timp de pregătire spirituală care începe odată cu Înălțarea este absolut necesar înainte de plecarea în misiune.

A doua este asumarea limitelor comunității ucenicilor. În evanghelia după Matei (28, 16-20) în momentul când Isus se înălța la cer erau prezenți 11 ucenici. Un număr care evocă faptul că prima comunitate de ucenici era imperfectă. Și de atunci a rămas așa. Ucenicii tind spre desăvârșire, sunt în căutarea ei. Limita, imperfecțiunea trebuie asumate ca oportunități de manifestare a milostivirii lui Dumnezeu, să nu fie văzute ca drame.

A treia condiție constă în efortul de a transforma relațiile de iubire dintre noi. Iubirea umană poate fi singulară, un fel de iubire celibatară laică. De asemenea, poate fi duală, adică iubire exclusivă, nu inclusivă, iubire superficială, falsă. Prin Duhul Sfânt, iubirea umană devine trinitară. Respectă și cultivă diferența dintre persoane, pentru că fiecare dă ceea ce este mai bun din sine, în folosul tuturor.

Începutul Bisericii se reia cu fiecare botezat, cu fiecare generație de ucenici. Mărturia lor va fi credibilă dacă vor considera Înălțarea lui Isus nu atât ca punct final, cât mai ales ca pregătire pentru un nou început. În lucrarea de vestire a Evangheliei astăzi este necesar mai mult Duh Sfânt, mai multă iubire trinitară. Fiind vorba de muncă, slujire, să ne aducem aminte că slujirea este dinamică, nu pasivă; nu se așteaptă, ci se caută.

Detalii în omilia postată mai jos.

Veșnicia a fost obiectul ironiei saduceilor care îi reproșează Domnului Isus Christos că realitatea învierii nu există (Lc 20, 27-38). Argumentul lor pornește de la legea leviratului (levir = cumnat) cu ajutorul căreia Moise căuta să asigure și, pe cât posibil, să sporească descendența lui Israel. Cu alte cuvinte, dacă există înviere, ea este legată de urmași.

Pornind de la reproșul saduceilor am dezvoltat două teme de mediație. Prima se oprește la modul în care trăim realitatea căsătoriei. Ca realitate penultimă sau ca realitate ultimă? A doua atinge stilul de viața creștină. Trăim viața prezentă orientați spre viitor sau spre prezent? Trăim întemeiați pe realitatea ultimă, care este veșnicia, sau pe realitatea penultimă, care este timpul de față?

Viața de căsătorie ca realitate ultimă nu este ușor de trăit, azi. Modelele de familie pe care le găsim în societatea contemporană nu ne încurajează la așa ceva. Iată câteva exemple: căsătorii de probă, modele alternative de familie, căsătorii destrămate datorită amestecului părinților, rudelor și așa mai departe. Și totuși, dacă depășim modelele învechite și superficiale (căsătoria contract, înțelegere, pact, afacere etc.), atunci se poate face pasul spre viața de căsătorie ca realitate ultimă. Aici iubirea este punctul de pornire și de sosire. Iubirea îi introduce pe bărbatul și femeia care se căsătoresc în realitatea ultimă, în veșnicie, acolo unde domnește Dumnezeu iubire. În măsura în care în inima celor căsătoriți este iubire, familia devine locul în care se naște veșnicia.

Stilul de viață creștină marcat de credința în Înviere face să se vadă zorile „cerului nou și ale pământului nou” despre care se vorbește în Ap 21. Creștinul care este cu un picior în lumea asta și cu altul în lumea viitoare participă la realitatea ultimă a vieții încă de aici de pe pământ. Trăiește „sub specie aeternitatis”, din perspectiva sau lumina eternității.

După moarte toții fiii Învierii vor fi asemenea îngerilor, dar nu îngeri. Adică vor avea o condiție similară cu cea a lui Isus Înviat și a îngerilor. Vor avea un corp glorificat, care nu va fi limitat de timp și spațiu. Dar va fi ușor de recunoscut în virtutea unirii strânse ce a existat deja aici pe pământ între trup și spirit. Această unitate rămâne și după moarte, pentru că sufletul va purta urma trupului până la Învierea de apoi când se va reface legătura ruptă. Evident, dar într-o altă modalitate de existență, și anume cea de trupuri însuflețite și glorificate. Cum putem cultiva această deschidere și conexiune cu realitatea ultimă, veșnicia, încă de aici de pe pământ? Prin credință, prin fapte izvorâte din credință și din iubire, care este o altă față a credinței.

Mai multe detalii în predica postată mai jos.