Wilhelm Dancă

„Inima vorbește inimii!” – „cor ad cor loquitur!” Am parafrazat acest moto de pe blazonul episcopal al sfântului John Henry Newman pentru a descrie convertirea lui Zaheu. Potrivit Evangheliei de astăzi (Lc 19, 1-10), întâlnirea șefului de vamă din Ierihon cu inima milostivă a Domnului Christos a fost decisivă. Într-adevăr, Isus „și-a ridicat ochii” când a ajuns în dreptul sicomorului în care era urcat Zaheu. Dacă l-ar fi dojenit și i-ar fi zis: „Mafiotule, coboară repede de acolo!”, cu siguranță Zaheu ar fi rămas în copac. Dar, în schimb, în ochii Domnului îndreptați spre el Zaheu a văzut iubire, înțelegere, de aceea a coborât în grabă, după cum i s-a spus.

Așadar, viața lui Zaheu s-a schimbat pentru că a simțit bătaia inimii lui Isus îndreptată asupra lui. Fără întâlnirea cu această inimă ar fi rămas un om disprețuit de concetățeni, pentru că avea multe păcate publice, printre care excela colaboraționismul cu puterea. Întâlnirea cu Isus înseamnă că omul are nevoie de altcineva pentru a se salva din abisul urii celorlalți. Faptul că orașul Ierihon este situat sub nivelul mării la 275 de metri este semnificativ în acest context. Omul căzut în hăul (Ierihonul) păcatelor poate fi salvat de privirea încurajatoare, de inima înțelegătoare a unui Dumnezeu.

Dar experiența abisului sau a vidului ce îi separă pe unii de ceilalți este comună tuturor oamenilor. Cauzele sunt multe: setea de bani, de putere, de prestigiu, dar și dependența de plăceri lumești, alcool, droguri etc. Toate acestea transformă inima omului într-un pustiu. Când se întâmplă așa ceva minimumul care se poate face este cultivarea relațiilor de prietenie. Astfel omul căzut în vidul existențial se deschide spre ceilalți și, prin ei, spre Dumnezeu. Prietenia cultivată în momente de cumpănă este o formă de ridicare a ochilor spre înălțimi. Prietenia salvează, mântuiește!

Ieșirea din abisul păcatelor nu este ușoară. Cred că două piedici zădărnicesc frecvent intențiile noastre bune.

Prima este complicitatea cu răul din noi. Nu reușim să ne despărțim de răul cuibărit în inima noastră și dăm vina pe cei din jur. Credem că suntem răi din cauza lor, nu din cauza noastră. Unii, totuși, reușesc să se elibereze de acest rău interior, strâns legat de sufletul uman, dar foarte greu.

A doua este sentimentul de vinovăție înțeles greșit. Ne pare rău că am greșit, însă nu pentru că am defectat de la imaginea pe care Dumnezeu o are despre noi. De cele mai multe ori regretăm că nu am corespuns imaginii noastre despre noi înșine sau imaginii altora despre noi înșine. Aceste lipsuri ne dor mai tare, nu faptul că ne-am îndepărtat de ceea ce vrea Dumnezeu de la noi.

Domnul Christos a venit să restaureze imaginea omului și demnitatea lui infinită. Unii au înțeles lucrul acesta și s-au convertit. De fiecare dată inima divină a convertit inima umană. Am dat două exemple, actrița Claudia Koll, convertită în anul 2000 și Tony Blair, convertit în anul 2007. Detalii în predica postată mai jos.