Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

În prima duminică a Postului Mare din 2018 am celebrat liturghia la catedrala sf. Iosif din București. Fiind vorba în evanghelia duminicii despre ispitirea lui Isus în pustiu, în cadrul predicii am explicat ce înseamnă ispita de a construi o lume fără Dumnezeu, o ispită care rezumă toate mobilurile și formele pe care le asumă tentațiile noastre. Într-adevăr, prin această ispită, diavolul ne insuflă ideea că Dumnezeu este deranjant, de prisos sau o pură iluzie. Dar Isus a depășit această ispită și, astfel, a devenit pentru noi model de pregătire pentru celebrarea misterului pascal. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva gânduri din comentariul sf. Ieronim la textul din evanghelia după Marcu, text care a fost proclamat în prima parte a liturghiei de astăzi.

«Și, îndată, Duhul l-a dus în pustiu (Mc 1, 12). Este vorba despre Spiritul Sfânt care a coborât sub chip de porumbel. A văzut – spune Marcu – cerurile deschise și Duhul, ca un porumbel, coborând și rămânând asupra lui. Fiți atenți la ce spune: rămânând, adică a rămas cu el, nu că a făcut a stat puțin și apoi a plecat. Ioan spune într-o altă Evanghelie: Cel care m-a trimis (…), el mi-a zis: Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând și rămânând peste el (In 1, 33). Spiritul Sfânt a coborât asupra lui Christos și a rămas deasupra lui; însă când coboară asupra oamenilor nu întotdeauna rămâne. De fapt, în cartea lui Ezechiel, care reprezintă prin reflex pe Mântuitorul (nici un alt profet, mă refer la cei mari, nu este chemat Fiului omului, așa cum este chemat Ezechiel), se citește: a fost cuvântul Domnului către Ezechiel (Ez 1, 3). Cineva poate să spună: De ce faci referințe atât de dese la acest profet? – Pentru că Duhul Sfânt cobora asupra profetului, dar apoi pleca de fiecare dată. Când se spune că a fost cuvântul Domnului către se înțelege clar că Spiritul Sfânt s-a întors din nou după ce mai înainte se îndepărtase. Când suntem cuprinși de mânie, când jignim pe cineva, când suntem cuprinși de tristețea ucigătoare, când gândurile noastre cad în robia trupului, oare atunci mai rămâne Duhul Sfânt în noi? Oare putem spera că Spiritul Sfânt este în noi când îl urâm pe fratele nostru sau când plănuim să săvârșim vreo faptă de nedreptate? Trebuie să știm că, ori de câte ori ne străduim să avem gânduri bune și să săvârșim fapte bune, atunci Duhul Sfânt locuiește în noi; dar, dimpotrivă, când suntem prinși de un gând rău, e semn că Spiritul Sfânt ne-a părăsit. De aceea, despre Mântuitorul stă scris: Acela asupra căruia vei vedea că Duhul Sfânt se coboară și rămâne, acela este …».

«Și, îndată, Spiritul l-a dus în pustiu». Duhul Sfânt este acela care îi duce în pustiu pe călugării care trăiesc împreună cu rudele lor, dacă acest Duh a coborât și a rămas asupra lor. Spiritul Sfânt îi face să iasă din casă și îi conduce în singurătate. Duhul Sfânt nu locuiește cu plăcere acolo unde este multă lume, iar oamenii discută și se ceartă unii cu alții: Spiritul Sfânt își are locuința sa în singurătate. De aceea, Domnul și Mântuitorul nostru, când voia să se roage, spune Luca, singur se ducea pe munte să se roage și petrecea noaptea rugându-se (cfr. Lc 6, 12). În timpul zilei stătea cu discipolii, iar noaptea se ruga Tatălui pentru noi. De ce am spus toate acestea? Pentru că mulți frați obișnuiesc să spună: Dacă voi rămâne în convent, nu voi putea să mă rog singur. Oare Domnul nostru le spunea ucenicilor să-l lase singur? Nu, el stătea împreună cu discipolii, dar când voia să se roage mai intens se retrăgea deoparte. La fel și noi, dacă vrem să ne rugăm mai intens decât o facem în mod obișnuit împreună cu alții, avem la îndemâna noastră camera proprie, câmpiile, pustiul. Putem să tragem folos din tovărășia și virtuțile fraților, dar putem și să ne bucurăm de singurătate…».

Din Sf. Ieronim, Comment. in Marc., 1-2, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica de astăzi:

Dragi prieteni,

Vă invit să ascultați o meditație despre influența benefică a autorității morale asupra celor din jurul lor și despre dezastrul cu care se confruntă o comunitate în fruntea căreia se află cineva care, în loc să-și exercite misiunea de conducere cu autoritate spirituală, se comportă ca un simplu funcționar. Înainte de a asculta predica rostită duminică, 28 ianuarie 2018, la catedrala sf. Iosif din București, vă invit să medităm câteva explicații ale sfântului Ieronim la două versete din capitolul 1 al evangheliei după Marcu. Aici este vorba despre Isus care învăța cu autoritate într-o zi de sâmbătă în sinagoga din Cafarnaum și iudeii, ascultându-l, erau uluiți de învățătura lui. Da, și noi putem să creștem în autoritate prin victoria asupra răului, mai exact participând la agonia și biruința lui Christos asupra Celui Rău.

«Au venit la Cafarnaum (Mc 1, 21). Semnificativă și fericită este această schimbare: au lăsat marea, au lăsat barca, au lăsat funiile năvoadelor și au venit la Cafarnaum. Prima schimbare constă în faptul că au lăsat marea, barca, bătrânul tată, au lăsat viciile de odinioară. Într-adevăr, prin lăsarea năvoadelor și a funiilor năvoadelor au lăsat viciile vechi. Fiți atenți la schimbare. Au lăsat toate acestea. Și de ce au făcut-o, ca să găsească ce? „Au venit – spune Marcu – la Cafarnaum”, adică au venit în ogorul mângâierii. „Cafar” înseamnă ogor „Naum” înseamnă mângâiere. Sau (de vreme ce cuvintele evreiești au semnificații diferite, în funcție de pronunție căpătând un sens diferit), „Naum” vrea să spună nu doar mângâiere, ci și frumusețe. Așadar, Cafarnaum poate fi tradus cu ogorul mângâierii sau ogorul foarte frumos …

„Au venit la Cafarnaum. Și îndată, în zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă și a început să-i învețe” (Mc 1, 21), îi învăța să lase odihna de sâmbătă și să înceapă lucrarea Evangheliei. „El îi învăța ca unul care are autoritate și nu în felul cărturarilor” (Mc 1, 22). Nu spunea „Domnul zice lucrul acesta” sau „cine m-a trimis vorbește astfel”, ci era el însuși cel care vorbea, după cum deja mai înainte vorbise prin gura profeților. Una e să spui „este scris”, altceva e să spui „Domnul spune lucrul acesta”, și altceva e să spui „cu adevărat vă spun”. Priviți în altă parte. „Este scris – spune el – în lege: să nu ucizi, să nu-ți lași soția”. Este scris, dar de cine este scris? De Moise, despre porunca lui Dumnezeu. Dacă este scris cu degetul lui Dumnezeu, cum de îndrăznești tu să spui „cu adevărat vă spun”? Poate ești tu acela care cândva ne-a dat legea? Nimeni nu are curajul să schimbe legea, doar regele însuși. Dar legea a dat-o Tatăl sau Fiul? Răspunde, ereticule! Orice ai răspunde, voi accepta cu plăcere; eu cred, într-adevăr, că au dat-o amândoi. Dacă Tatăl a dat-o, el este cel care o schimbă, deci Fiul este egal cu Tatăl, pentru că o schimbă împreună cu cel care a dat-o. Dacă unul a dat-o și altul o schimbă, atunci cu aceeași autoritate a fost dată și acum este schimbată. Într-adevăr, nimeni nu poate schimba legea, decât doar acela care este rege.

„Și erau uluiți de învățătura lui” (Mc 1, 22). De ce, mă întreb, învăța ceva nou, spunea lucruri nemaiauzite? El spunea cu gura sa aceleași lucruri pe care le spusese deja prin gura profeților. Iată, de ce se uimeau, pentru că își prezenta învățătura cu autoritate, nu în felul cărturarilor. Nu vorbea ca un învățător, ci în felul Domnului; nu vorbea prin autoritatea unuia mai mare decât el, ci vorbea cu propria sa autoritate. În fine, vorbea și zicea astăzi ceea ce spusese deja prin profeți: „Eu sunt cel care voi zice în ziua aceea: Iată-mă!” (Is 52, 6).»

Din Sfântul Ieronim, Comentariu la Marc 1, 21-22, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica: