Wilhelm Dancă

Vorbind astăzi despre „Bogatul petrecăreț și Lazăr cel sărac” (cf. Lc 16, 19-31), m-am oprit asupra credinței în existența iadului. Parcă îi văd pe unii cum reacționează la această postare. O, chiar despre iad? Altă temă n-ați mai găsit? Vreți să speriați lumea, copiii? Cum de v-ați gândit la așa ceva? Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? Ați devenit conservator, fundamentalist? Înainte să răspund la aceste întrebări precizez că părerile și convingerile oamenilor despre „iad” sunt împărțite. Respect părerile, convingerile și cultura semenilor mei.

Dar când îmi vine rândul să vorbesc despre iad, mă refer și la acea „prăpastie mare” (cf. Lc 16, 26) care îi desparte pe cei săraci de cei bogați. Cei săraci, dar nu toți, cred în iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Cei bogați, dar nu toți, nu cred nici în iubirea aproapelui, nici în iubirea lui Dumnezeu.

Într-adevăr, am ales un subiect greu. Mulți dintre contemporanii noștri nu suportă predicile despre iad, deși afirmă deseori că sunt sau trăiesc deja (ca) în iad. Când resping această idee, refuză imaginile mitologice folosite în predici sau în literatură pentru a descrie infernul. Sau, nu sunt credincioși și resping în bloc toate adevărurile religioase, inclusiv cel despre existența iadului. Când o acceptă, se referă la iad ca absența iubirii în relațiile interpersonale, sau ca neputința de a iubi (G. Bernanos), ori ca durere de a nu putea iubi (F.M. Dostoievski).

Acest sens al iadului l-am găsit în parabola „Bogatul petrecăreț și Lazăr cel sărac”. Dintre cele 40 de parabole rostite de Isus și înregistrate de evangheliști aceasta este singura în care apare un nume. Dar folosirea numelui „Lazăr” în parabola de astăzi mă face să cred că există o legătură cu Lazăr pe care Domnul îl iubea și l-a înviat (cf. In 11). Astfel, Lazăr din parabolă este un fel de prieten al Domnului care se va bucura de înviere în ziua de apoi. Adică săracul, prieten al lui Isus, nu va ajunge în iad. Am comentat în predică faptul că există multiple forme de sărăcie.

Până la învierea universală și personală rămâne să răspundem la o întrebare fundamentală. Cum se face că unii dintre noi ajung în iad sau în acea „prăpastie mare”? Sau, cum se face că unii dintre noi ajung să nu mai poată iubi pe alții? Pornind de la detaliile din parabolă, am subliniat trei direcții de posibile răspunsuri.

Prima pornește de la detaliul hainelor luxoase și al mâncărurilor fine ca expresie a grijii exagerate față de modul în care cineva vrea să apară în public. Omul încărcat cu aceste griji este preocupat mai mult de ceea ce are ca mască, ca rol pe care îl joacă, sau ca funcție, nu de ceea ce este.

A doua este legată de faptul că bogatul are o anumită intimitate cu Abraham, cu practicile religioase. Totuși, deși în timpul vieții a respectat riturile, tradițiile religioase, bogatul a ajuns în iad. Asta înseamnă că nu a reușit să transforme credința în alegeri existențiale.

A treia a subliniat faptul că săracul se numește Lazăr, iar bogatul nu are nume. Asta înseamnă că răspunsurile la problema sărăciei sunt nominale, individuale, personale, dar susținute în mod structural sau comunitar.

Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos.