Wilhelm Dancă

În cursul dedicat christologiei hegeliene am atins trei puncte.

Primul, pe scurt, despre viața lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, născut în 1770 la Stuttgart și mort în 1831, în timpul unei epidemii de holeră.

Al doilea, despre volumele care stau la baza prelegerii mele despre christologia hegeliană.

Al treilea, despre premisele și elementele constitutive ale christologiei la Hegel. Cu referire la ultimul punct am trecut în revistă metoda dialectică hegeliană, apoi am subliniat etapele trecerii de la metodă la sistem. Am vorbit despre „istoria lui Dumnezeu” articulată în Științele logicii, în Filosofia Naturii, în Filosofia Spiritului și în Filosofia Religiei. Apoi am aprofundat evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca eveniment maxim al creației și ca eveniment de mântuire. Am ajuns la un alt punct în care am vorbit despre raportul dintre dialectica hegeliană și persoana istorică a lui Christos. Moartea lui Isus a fost în centrul acestei analize.

În concluzie am subliniat raportul dintre filosofie și comunitatea creștină mondială. Pentru Hegel, filosofii sunt un fel de sacerdoți care gândesc esența eternă a lui Dumnezeu. În ciuda accentelor panteiste, christologia hegeliană este provocatoare. Invită la regândirea conținutului revelației în termeni dialectici, în termeni relaționali.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Dragi prieteni,

În gândirea contemporană chestiunea existenței lui Dumnezeu a fost contestată de curentele imanentiste și revalidată de cele neoclasice. Ca reprezentant al idealismului transcendentalist, Hegel susținea că Dumnezeu poate fi gândit doar ca existând. În cadrul acestui proces de gândire a divinității, spiritul uman trece de la conceptul de Dumnezeu la afirmarea existenței lui. Mai precis, pornind de la ființa finită în cazul căreia conceptul se deosebește de existența sa reală, Hegel susținea că în Ființa absolută esența a trecut în existență. Așadar, Dumnezeu poate fi gândit doar ca existând. Mai multe detalii în cursul al X-lea despre raportul credinței cu rațiunea umană. După o scurtă prezentare a modului în care a fost abordată chestiunea existenței lui Dumnezeu în contextul filosofiei contemporane, ilustrez cu ajutorul câtorva texte din operele lui Hegel ideile sale despre această temă.

Introducere

De la începutul mișcării romantice și până astăzi, chestiunea existenței lui Dumnezeu pare să fi trecut prin toate bolile care au afectat actul filosofării în sine. Într-adevăr, filosofia contemporană a urmat metode noi, a asumat conținuturi diferite față de trecut și a elaborat noi formulări ale gândirii speculative și practice. Toate acestea au influențat discuția despre substanța și legitimitatea argumentelor existenței lui Dumnezeu, ajungând nu doar la contestarea validității lor, ci chiar la anularea problemei ca atare.

Se pot identifica două tendințe majore care cuprind evoluția complexă a filosofiei contemporane[1].

A). În ultimele două secole problema existenței lui Dumnezeu a evoluat ajungând pe malul opus celui inițial. Această atitudine poate fi exprimată cu ajutorul cuvintelor lui F. Schlegel: „dorința revoluționară de a înfăptui împărăția lui Dumnezeu”. Această „dorință revoluționară” punea împreună, așa credea Schlegel, cultura iluministă și cea romantică, lăsând deoparte diferențele dintre ele, favorizând o atitudine în care rațiunea, sentimentul, acțiunea, știința își arogau din când în când puterea de a realiza lucrări cu caracter absolut sau total.

Cu această atitudine, tema existenței lui Dumnezeu este răvășită complet sau dată peste cap: pe de o parte se pierdea interesul speculativ față de „esență” (discuția despre esență era considerată abstractă sau depășită), iar pe de altă parte se punea accentul pe rațiune, sentiment, acțiune, știință în numele chemării de a reveni la „concretul realității”. Totuși, cu referire la tema existenței lui Dumnezeu, ceea ce s-a discutat mai mult în această perioadă de timp nu a fost existența (an sit), ci esența (quid sit). Prin refuzarea discuției despre existența lui Dumnezeu, se discredita posibilitatea de a putea ajunge la esența divină și se construia încet, încet atitudinea intelectuală de respingere speculativă a transcendenței. Dar și în încercările de contracarare a acestei tendințe, de exemplu eforturile de definire a esenței divine în contextul tentativelor de eliberare de sub presiunea istoriei, se observă un fel de teamă că Dumnezeu se îndepărtează de om, ca și cum diferența infinită dintre om și Dumnezeu nu s-ar putea rezolva altfel decât printr-un tragică abandonare sau izolare a omului. La început formula schlegeliană a avut o conotație pozitivă, a voit să-l aducă pe Dumnezeu pe pământ; filosofia s-ar fi putut mulțumi cu contemplarea unui absolut imanent. Revoluția consta în transmutarea esenței lui Dumnezeu, care devenea astfel idee normativă și regulativă pentru rațiune, sau termen ultim și dinamic al unei tensiuni sentimentale, sau scop suprem și completare a acțiunii istorice, sau încoronare și orizont limită ale cunoașterii științifice. În ciuda diferențelor profunde dintre modurile de gândire și de abordare, se considera că, de fapt, deosebirile erau minore, adică niște chestiuni de accent.

În această „dorință revoluționară” de a aduce împărăția lui Dumnezeu pe pământ se manifesta voința de a pune „Adevărul” „la îndemâna judecății noastre”, cum spunea Bacon, integrând nu doar toată realitatea, ci și pe Dumnezeu însuși în categoria „concretului”. De această voință s-a legat gândirea lui Nietzsche, care a exaltat „fidelitatea față de pământ” și, totodată, a distrus toate „diferențierile” identificând fără rest ființa cu devenirea. Dionysos trebuia să interpreteze cântarea sa în cinstea „devenirii inocente” așezat pe malul unei prăpăstii: sistemele se fragmentau, structurile de siguranță se desfaceau, categoriile raționale, istorice și naturale nu mai rezistau; realitatea se relativiza asemenea punctelor de vedere care nu reușesc să treacă dincolo de ele însele.

Dar „dorința revoluționară de a înfăptui împărăția lui Dumnezeu” nu mai putea să fie stimulentul în care se odihnesc certitudinile rațiunii, sentimentului, acțiunii, științei, pentru că un Dumnezeu imanentizat, istoricizat, naturalizat, umanizat, un Dumnezeu termen al oricărei operațiuni finite putea să mai trăiască doar dacă se scufunda în valurile unei umanități îmbrăcate în destinele sale temporale și se lasa purtat de fluctuațiile masive și haotice ale sensurilor istorice, sau doar dacă se integra în aventurile promițătoare de viitor ale științei și în ritmurile impunătoare ale naturii primordiale. Afirmarea certitudinii mândre a „împărăției” a fost blocată de Nietzsche prin identificarea divinului cu terestrul. În acest context s-au afirmat numeroase discursuri retorice, cu iz sofistic, care au încercat să înlocuiască credința în existența lui Dumnezeu cu superstiția non existenței sale; credința în Dumnezeu părea să nu mai fie necesară pentru că „dorința revoluționară” s-a identificat cu dorința omului de a „înfăptui împărăția” aici pe pământ. De vreme ce quid sit sau esența lui Dumnezeu a devenit termenul unor lucrări finite, întrebarea legată de an sit sau existența lui Dumnezeu a fost considerată superfluă.

Categoria socio-culturală a „revoluției” de la Schlegel a pierdut caracterul său echivoc și a devenit categorie pur „politică”, activă într-un orizont de violență sau de șmecherie calculată. În ambele cazuri, întrebarea despre existența lui Dumnezeu nu a primit un răspuns, iar cu privire la esența lui Dumnezeu s-a spus că este aceea de „a fi mort”, adică Dumnezeu e un cadavru; „revoluția” trebuia să se elibereze cât mai repede de „existența negativă” a acestui Dumnezeu mort.

Contralovitura etică și psihologică a acestui rezultat s-a tradus printr-o încredere înșelătoare în operațiile de „des-alienare” ale omului, care încă mai era considerat a fi stăpânit de Dumnezeu; aceste operații ar fi avut drept efect eliberarea omului de rău. În acest caz răul era înțeles ca efect al influenței puterilor exterioare, „din afară” care lezau prezumtivele drepturi originare ale omului, cum ar fi, de exemplu, Dumnezeu ce exercita o influență negativă asupra omului. În fine, câteva spirite critice au sesizat totuși că în această filozofie avem de-a face cu o codificare a inconsistenței omului și că operațiunile sale au un caracter retoric. Astfel, pentru acești gânditori lucizi, dacă Dumnezeu nu există, totul este minciună; fără Dumnezeu, „mormântul gol” este sfârșitul zadarnic al oricărei existențe umane.

B). A doua tendință de gândire din filosofia contemporană se caracterizează prin atenția acordată, evident, după eșecul iluminismului, chestiunii existenței lui Dumnezeu, atât din punct de vedere ontologic-metafizic, cât și etic, și psihologic. Mai mult chiar, existența lui Dumnezeu era considerată a fi o problemă de neocolit pentru oricine dorea să lămurească semnificația existenței umane și, metodologic, o temă stabilă în orice formă de articulare riguroasă a gândirii umane. În cadrul acestei tendințe observăm că există diferite curente de gândire în funcție de cum s-a reușit păstrarea aspectului speculativ al întrebării cu privire la existența lui Dumnezeu.

Primul curent de gândire a fost „tradiționalismul”; revenirea la tradiție s-a manifestat ca reacție polemică la negările iluministe. Apelul la tradiție nu s-a făcut în spiritul continuității, pentru că, în acest context, tradiția a fost considerată a fi un fapt în sine sau un eveniment care ar cere adeziunea indiscutabilă la formele instituționale pe care le-a generat în istorie. În acest orizont de gândire existența lui Dumnezeu nu a fost abordată în mod direct, ci era presupusă ca soluție pozitivă. Tradiționaliștii constatau consecințele decadenței istorice, morale și civile ale soluțiilor sceptice sau negative care s-au dat problemei în discuție. Limitele acestui curent constau în faptul că gânditorii tradiționaliști au propus o formă de apologetică, dar nu au reușit să o sprijine pe un fundament filosofic. Mai mult decât atât, au încurajat revenirea la tradiție prin forme „instituționalizate”, adică au susținut o așa numită „filosofare prin decret”. Dar această atitudine nu a fost capabilă se promoveze o înnoire a gândirii argumentelor existenței lui Dumnezeu[2].

Alt curent de gândire a fost spiritualismul voluntarist sau existențial. Susținătorii acestui curent au subliniat importanța principiului experienței religioase în subiectul uman și, pe cale de consecință, a dimensiunii religioase a gândirii. Dar nu au reușit să identifice principiul pe care pretindeau că se întemeiază experiența religioasă; au avut tendința să confunde planul credinței cu acela al rațiunii, implicând filosofia într-un demers nu speculativ, ci în mod substanțial religios. Putem constata aici un defect de metodologie. În concluzie, spiritualismul a fost o mișcare anti-raționalistă, care a subliniat exigențele profund spirituale ale ființei umane; existența lui Dumnezeu reprezenta ultimul moment al unei tensiuni imanente spiritului uman[3].

Un alt curent de gândire a reușit reînnoirea tradiției, și anume curentul neoclasic care urmărea întemeierea metafizică și ontologică a realității cu ajutorul filosofiei clasice. Dar „ajutorul” oferit de gândirea filosofică clasică nu însemna repetarea mecanică vechilor argumente, ci regândirea lor în funcție de provocările contextului actual. Așadar neoclasicismul filosofic nu este simplă reîntoarcere la tradiție. Cu privire la existența lui Dumnezeu, au fost reluate argumentele tradiționale și s-a păstrat ceea ce era valid în zilele noastre. Validitatea este legată de fundamentul ontologic al argumentărilor, nu de autoritatea autorilor. Contribuția acestei curent de gândire constă în efortul de a sintetiza argumentele tradiționale în jurul unui nucleu unitar, și anume în jurul relației esențiale și constitutive a ființei inteligente finite cu Ființa ca atare. Această relație confirmă în mod argumentat transcendența lui Dumnezeu și, în același timp, stabilește temeiul caracterului pozitiv pe care îl au ființele finite[4].

În fine, amintesc aici un alt curent de gândire care a influențat mult lumea contemporană, anume idealismul modern, care a izvorât din conceptul kantian de transcendentalitate (la rădăcina întregi lumi a experienței se află prezent Spiritul)[5]. Din punct de vedere filosofic este un curent care a căutat să descopere printre activitățile spiritului uman acea activitate cu rol de principiu teoretico-practic ce unifică toate relațiile din interiorul lumii sau cosmosului. La filosofii idealiști moderni această activitate cu rol de principiu a dobândit uneori caracteristicile absolutului și s-a confundat, când cu filosofia (care caută principiul prim), când cu obiectul religiei. Această alunecare a atributului de absolut de la ființa absolută la subiectivitatea absolută a dus la afirmarea radicală a imanenței, a multiplicității, care a fost înțeleasă, în acest context, ca determinare multiplă a principiului absolut pornind de la sine și în întregime de la sine.

Idealismul modern transcendental se articulează în jurul a două categorii: universalitatea principiului de activitate și imanența aceluiași principiu. Consecința în privința existenței lui Dumnezeu este următoarea: dacă Dumnezeu este Ființa din care derivă întreaga realitate, această Ființă nu se poate concepe ca fiind transcendența sau alteritatea absolută în raport cu lumea, ci trebuie să fie identificată cu totalitatea realității sau cu principiul imanent al acestei realități. Astfel, creația și providența divină se identifică cu activitatea absolută a spiritului capabil să se asume pe sine ca principiu constitutiv al tuturor relațiilor. Sub acest aspect idealismul a dezvăluit conexiunea sa cu filosofia lui Spinoza.

Idealismul are multe forme de exprimare, dar toate au condus sau au favorizat reducerea la imanență a existenței lui Dumnezeu.

HEGEL (1770-1831)

Identificând gândirea cu spiritul, Hegel l-a definit pe Dumnezeu ca rezultatul „elevației spiritului” (Aufhebung), nu spre ceva diferit de sine, ci spre împlinirea de sine[6]. Elevarea și rezultatul acestei acțiuni, adică drumul pe care îl face Spiritul spre împlinirea de sine și termenul acestui drum aparțin substanței, care în acest context se înțelege ca subiect sau Gândire absolută. De aceea, Hegel spunea că nu sunt necesare dovezi „exterioare” ale existenței lui Dumnezeu, de vreme ce „elevarea” este necesară; această necesitate este intrinsecă naturii Gândirii sau Spiritului și, în același timp, mișcării sale înspre sine. Spiritul nu poate să nu fie Dumnezeu; nu poate să nu se facă, în mod necesar, Dumnezeu.

În orizontul acestei concepții despre Dumnezeu, Hegel a reevaluat dovezile existenței lui Dumnezeu, deosebind două feluri de ordini: ordinea care corespunde dialecticii finitului și infinitului (dovada cosmologică și teleologică) și ordinea dialecticii infinitului și finitului (dovada ontologică). Aceste dovezi sunt la Hegel descrieri ale elevării spiritului uman, ale gândirii; ele corespund gradelor de actualizare ale spiritului ca Spirit absolut, mergând dinspre finit spre infinit. Hegel considera un „adevărat scandal” critica lui Kant la adresa celor trei dovezi tradiționale ale existenței lui Dumnezeu. Kant a făcut o „mare eroare”, spunea Hegel, și anume a condus gândirea cunoscătoare la forma sa intelectuală pură din care decurge un dualism iremediabil și dogmatic între fenomen și lucrul în sine. Astfel, Kant a închis drumul rațiunii spre cunoașterea adevărată.

Critica lui Hegel la adresa dovezilor tradiționale despre existența lui Dumnezeu este legată de forma lor silogistică, de fapt, intelectualistă, inadecvate în raport cu Dumnezeu care este, potrivit lui Hegel, dar și pentru gândire, în măsura în care este Spirit. Sunt inadecvate în raport cu Dumnezeu care este elevare absolută a Spiritului la sine însuși, coincizând în felul acesta cu istoria sa necesară. Astfel, existența lui Dumnezeu nu se dovedește decât prin și de la sine însuși.

Dumnezeu ca elevare absolută a spiritului la sine însuși

«Viața lui Dumnezeu și cunoașterea divină pot fi deci într-adevăr exprimate ca un joc al dragostei cu ea însăși; această idee decade la o simplă edificare și chiar la ceva fad atunci când lipsește din ea seriozitatea, suferința, răbdarea și munca negativului. În sine, acea viață este desigur identitatea și unitatea netulburată cu ea însăși, care nu ia în serios alteritatea și înstrăinarea, cât și depășirea acestei înstrăinări. Dar acest în sine este universalitatea abstractă, în care se face abstracție de natura ei de a fi pentru sine, și prin aceasta în genere de automișcarea formei. Când forma este afirmată ca fiind identică esenței, este tocmai de aceea o înțelegere greșită de a crede că cunoașterea se poate mulțumi cu însinele, adică cu esența, că ea poate economisi forma: – că principiul absolut, adică intuiția absolută, poate să se lipsească de realizarea primei sau de dezvoltarea celeilalte. Tocmai fiindcă forma este tot atât de esențială esenței pe cât esența își este ei înseși esențială, ea nu mai trebuie sesizată și exprimată numai ca esență, ca substanță nemijlocită sau ca pură intuiție de sine a lui Dumnezeu, ci deopotrivă ca formă și în întreaga bogăție a formei dezvoltate; prin aceasta, esența va fi mai întâi sesizată și exprimată cu ceva real.

Adevărul este întregul. Întregul este însă numai esența care se împlinește prin dezvoltarea sa. Trebuie spus despre Absolut că el este prin esență rezultat, că el este numai la urmă ceea ce el este cu adevărat; și în aceasta tocmai stă natura sa de a fi ceva real, subiect, adică devenirea-lui-însuși. Oricât de contradictoriu ar părea ca Absolutul să fie conceput esențial ca rezultat, puțină gândire pune în adevărata lumină această aparență de contradicție. Începutul, principiul, adică Absolutul, așa cum el este mai întâi și nemijlocit exprimat, este numai universalul. Tot atât de puțin după cum, când spun „toate animalele”, acest cuvânt poate fi considerat drept o zoologie, este tot atât de clar că cuvintele de Dumnezeu, Absolut, Etern etc. nu exprimă ce este conținut în ele, – și numai atare cuvinte exprima de fapt intuiția ca ce e nemijlocit. Ceea ce este mai mult decât un atare cuvânt, chiar numai trecerea la o propoziție, conține o devenire-ca-altul, care trebuie luată înapoi, este o mijlocire. Aceasta este însă ceea ce provoacă silă, ca și cum, prin faptul că se face din ea mai mult decât numai aceea că ea nu e nimic absolut și că în absolut ea nu există deloc, s-ar renunța la cunoașterea absolută.

Această silă provine însă de fapt din necunoașterea naturii mijlocirii și a cunoașterii absolute înseși. Căci mijlocirea nu este altceva decât identitatea-cu-sine în mișcare, adică ea este reflexia în sine însăși (…).

Nevoia de a reprezenta Absolutul ca fiind subiect s-a servit de propozițiile: Dumnezeu este etern, sau este ordinea morală a lumii, sau este iubirea etc. În atare propoziții, adevărul este pus tocmai numai ca subiect, nu însă înfățișat ca mișcarea reflexiei sale în el însuși. Într-o propoziție de acest fel se începe cu cuvântul Dumnezeu. Acesta, pentru sine, este un sunet lipsit de sens, un simplu nume; numai predicatul spune ceea ce el este, este împlinirea și semnificația lui; începutul gol devine numai în acest termen final o cunoaștere reală.»

(Hegel, Fenomenologia spiritului, trad. Virgil Bogdan, Prefață, 23-25; 26, Editura IRI, București 2000, 18-20)

«Întocmai cum propoziția temeiului spune că tot ce este are un temei sau e un ce afirmat, mijlocit, tot astfel ar trebui stabilită și o propoziție a existenței, formulată astfel: Tot ce este există. Adevărul ființei nu e un prim nemijlocit, ci este esența manifestată în afară, în modul nemijlocit.

Când însă s-a mai spus apoi: ceea ce există are un temei sau o rațiune de a fi și e condiționat, ar trebui tot așa să se spună: nu are nici un temei și e necondiționat. Căci existența e modul nemijlocit, ieșit din suprimarea mijlocirii înfăptuite prin raportarea temeiului la condiție, mod nemijlocit care în ieșirea lui suprimă tocmai această ieșire.

Întrucât pot fi menționate aici dovezile existenței lui Dumnezeu, trebuie să facem în prealabil observația că în afară de ființa nemijlocită în primul rând și în al doilea rând de existență, de ființa care provine din esență, mai e o altă ființă, care provine din concept, anume obiectivitatea.

Dovedirea e în general cunoașterea nemijlocită. Diferitele specii de ființă pretind sau conțin propriul lor fel de mijlocire, și astfel și natura dovedirii diferă în legătură cu fiecare dintre ele. Argumentul ontologic vrea să plece de la concept. El pune la bază totalitatea tuturor realităților, subsumând apoi și existența (ceea ce numim) „realitate”. Acest argument e deci mijlocire silogistică, care nu este încă de considerat aici. Am ținut seama deja mai sus de ceea ce a obiectat Kant împotriva acestui argument și am notat că prin „existență” el înțelegea ființa determinată, prin care ceva intră în contextul întregii experiențe, adică în determinația unui mod-de-a-fi-alt-ceva și în relație cu alt ceva. Astfel, ca existent, ceva e mijlocit prin alt ceva, iar existența în general e latura mijlocirii sale. Acum, în ceea ce Kant numește concept, adică în ceva, întrucât e luat numai ca referindu-se simplu la sine însuși sau cum e dat în reprezentare, nu se află mijlocirea lui ceva; în identitatea abstractă cu sine opoziția este omisă. Argumentul ontologic ar trebui acum să arate că conceptul absolut, adică conceptul de Dumnezeu, parvine la ființa determinată, la mijlocire, sau să arate cum se mijlocește esența simplă pe sine cu mijlocirea. Acest lucru se înfăptuiește prin sus-menționata subsumare a existenței universalului ei, adică realității care e admisă ca termen mediu între Dumnezeu luat în conceptul său, pe de o parte, și existență, pe de altă parte. Despre această mijlocire, întrucât ea are forma silogismului, nu vorbim aici, așa cum am mai spus. Dar de ce natură este într-adevăr mijlocirea între esență și existență am arătat în cuprinsul celor expuse până acum. Natura ca atare a argumentării urmează să fie examinată în doctrina despre cunoaștere. Aici trebuie să reținem numai ceea ce se referă la natura mijlocirii în general.

Dovezile existenței lui Dumnezeu indică un temei pentru această existență. Aceasta nu trebuie să fie un temei obiectiv al existenței lui Dumnezeu, fiindcă această existență e în sine și pentru sine însăși. Astfel, acest temei e numai un temei pentru cunoaștere. Prin aceasta, el se înfățișează în același timp ca unul care dispare în obiectul care pare mai întâi a fi întemeiat de el. Temeiul, luat din accidentalitatea lumii, conține în el reîntoarcerea acesteia în ființa absolută, fiindcă accidentalul e ceea ce în sine însuși este lipsit de temei, și se suprimă pe sine. În felul acesta, ființa absolută provine deci efectiv din ceea ce e lipsit de temei; temeiul se suprimă pe sine și, în consecință, dispare și aparența raportului ce i se atribuie lui Dumnezeu de a fi un ce întemeiat printr-un alt ceva. Deci această mijlocire este cea adevărată. Numai că această reflecție care vrea să argumenteze nu cunoaște această natură a mijlocirii pe care o face. Ea se consideră pe sine, pe de o parte, ca ceva pur subiectiv, îndepărtând prin aceasta de la însuși Dumnezeu mijlocirea, iar pe de altă parte nu recunoaște, tocmai din această cauză, că mișcarea mijlocitoare e în ființa (absolută) însăși, nici nu cunoaște cum se efectuează ea aici. Adevăratul caracter al acestei mijlociri constă în faptul că ea este, în unitatea ei, dublă: este mijlocirea ca atare, dar în același timp ea este, fără îndoială, și o mijlocire subiectivă, exterioară, anume ea este mijlocirea sieși exterioară care se suprimă iarăși pe sine în ea însăși. În expunerea despre care este vorba, existenței i se atribuie însă caracterul fals de a apărea numai ca un ce mijlocit sau afirmat.

Pe de altă parte, existența nu poate fi considerată nici numai ca un ce nemijlocit. Luată cu determinația unui mod nemijlocit, sesizarea existenței lui Dumnezeu a fost declarată ca ceva indemonstrabil, iar cunoașterea despre această existență numai ca un dat al conștiinței nemijlocite, ca un act de credință. Cunoașterea ar fi să ajungă la rezultatul că ea nu știe nimic, adică să renunțe ea însăși la mișcarea sa de mijlocire și la determinațiile ce se întâlnesc în ea. Aceasta a reieșit și din considerațiile precedente, numai că trebuie aici adăugat că reflexia, întrucât sfârșește prin a se suprima pe ea însăși, nu are pentru aceea drept rezultat nimicul, încât cunoașterea pozitivă a ființei (absolute) ca raportare nemijlocită la aceasta, ar fi separată de amintitul rezultat, constituind un proces propriu, un act care ar porni numai de la el însuși, ci însuși acest sfârșit, această dispariție a mijlocirii, este în același timp temeiul din care provine nemijlocitul. Cum observam mai sus, limba unește semnificația acestei pieri și a temeiului; se pune că ființa lui Dumnezeu e abis pentru rațiunea finită[7]. Dumnezeu e într-adevăr ca atare abis, întrucât rațiunea finită renunță aici la caracterul ei finit, iar mișcarea ei de mijlocire se duce la fund. Dar acest abis, temeiul negativ, e în același timp temeiul pozitiv al nașterii a ceea ce este, al esenței în ea însăși nemijlocite; mijlocirea e moment esențial. Mijlocirea prin temei se suprimă pe sine, nu lasă însă temeiul sub ea, astfel încât ceea ce provine din el să fie un ce afirmat care și-ar avea esența altundeva, anume în temei, ci acest temei este, ca abis, mijlocirea dispărută; și invers, numai mijlocirea dispărută e totodată și temei, și numai prin această negație ea este egalul său și nemijlocitul.

Astfel, existența nu trebuie luată aici ca și când ar fi predicat sau determinație a esenței, încât să se poată formula propoziția: esența există sau are existență, ci esența a trecut în existență. Aceasta este manifestarea absolută a esenței, dincolo de care nu a rămas nimic. Propoziția ar fi deci: esența este existența, ea nu se deosebește de existența sa.

Esența a trecut în existență, întrucât esența, ca temei, nu se mai deosebește de sine ca de un ce întemeiat sau întrucât acest temei s-a suprimat pe sine. Dar această negație e în chip tot atât de esențial poziție a ei sau pur și simplu continuitate pozitivă cu sine însăși; existența e reflectarea temeiului în sine, e identitatea lui cu sine însuși, identitate care a luat naștere prin negația sa, deci mijlocire care s-a afirmat pe sine identică cu sine, și e, prin aceasta, mod nemijlocit.

Acum, existența, fiind în chip esențial mijlocire identică cu sine, posedă în ea determinațiile mijlocirii, le posedă însă în așa fel încât ele sunt în același timp reflectate în ele însele și au subzistență esențială și nemijlocită. Ca mod nemijlocit ce se afirmă pe sine prin suprimare, existența este unitate negativă și ființă-în-sine; în consecință, ea se determină pe sine nemijlocit ca un ce existent și ca lucru.»

(Hegel, Știința logicii, car. II, sect. II, cap. I, trad. D. D. Roșca, Editura Academiei RSR, București 1966, 468-471)

(Lecții despre dovezile existenței lui Dumnezeu, 23-25, 29-30, 32-33, 46-47, 59-60, 65-66, 78-79, 89-90, 155, 157?)

«Cealaltă cale a unificării prin care trebuie să se realizeze idealul rațiunii este trecerea de la abstractul gândirii la determinare, determinare pentru care nu mai rămâne decât ființa; argumentul ontologic al existenței lui Dumnezeu. Opoziția, care apare aici pe plan abstract subiectiv, este aceea a gândirii și a ființei, în timp ce, în prima cale, ființa e comună ambelor laturi și opoziția nu privește decât diferența dintre ce e singularizat și ce e universal. Ceea ce opune intelectul acestei a două căi este, în sine, aceeași obiecție ca cea făcută adineauri, și anume că așa cum în empiric nu se găsește universalul, tot astfel, invers, în universal nu este conținut determinatul, iar determinatul este aici ființa. Adică ființa nu poate fi dedusă din concept și scoasă din el prin analiză.

Primirea și acceptarea, cu totul favorabilă, făcută criticii kantiene a argumentului ontologic se datorește fără îndoială și faptului că, pentru a lămuri deosebirea dintre gândire și ființă, Kant a făcut uz de exemplul celor o sută de taleri, care, potrivit, conceptului, rămân o sută, fie că sunt doar posibili, fie că sunt reali; pentru starea mea materială însă, deosebirea este esențială. – Nimic nu poate fi mai evident decât faptul că ceea ce gândesc sau îmi imaginez nu este încă pentru aceea real, decât gândul că reprezentarea și chiar conceptul nu sunt încă suficiente pentru a ajunge la ființă. În afara faptului că, nu fără dreptate, considerarea celor o sută de taleri drept concept ar putea fi numită o barbarie, cei ce repetă întruna, împotriva Ideii filosofice, că gândirea și ființa sunt deosebite ar trebui totuși, în sfârșit, să presupună că și filosofii știu acest lucru; care cunoștință ar putea să fie, de fapt, mai banală decât aceasta? Pe de altă parte, când e vorba despre Dumnezeu, trebuie să se țină seama că acesta este un obiect de cu totul alt fel decât sunt o sută de taleri, sau oricare concept particular, reprezentare, sau oricum veți voi să le numiți. De fapt, orice finit constă în aceea și numai în aceea că ființa sa în fapt este deosebită de conceptul său. Dumnezeu însă este, în mod expres, aceea ce nu poate fi „gândit decât ca existând”. Conceptul său implică ființa. Această unitate a conceptului și a ființei este ceea ce constituie conceptul de Dumnezeu. – Aceasta este, desigur, o definiție încă formală a lui Dumnezeu, care de aceea nu conține, de fapt, decât natura conceptului însuși. Dar este ușor de văzut că acesta cuprinde deja, chiar în sensul lui cu totul abstract, ființa. Căci conceptul, oricum ar mai fi el altfel determinat, este el însuși cel puțin raportarea la sine ce rezultă din suprimarea mijlocirii, adică raportare nemijlocită la el însuși, iar ființa nu e altceva decât aceasta. – Ar fi straniu, putem spune, dacă conceptul, adică ce este mai interior spiritului, sau dacă Eu, ori, cu atât mai mult, totalitatea concretă care e Dumnezeu, nu ar fi nici măcar atât de bogată încât să cuprindă în sine o determinație atât de săracă, chiar cea mai săracă și mai abstractă, cum este ființa. În ce privește conținutul, nimic nu poate fi mai insignifiant, pentru gând, decât ființa. Mai insignifiant nu poate fi, eventual, decât ceea ce ne reprezentăm mai întâi prin ființă, și anume o existență exterioară, sensibilă, ca aceea a hârtiei pe care o am în fața mea; nimeni însă nu va aștepta să vorbim despre existența sensibilă a unui lucru mărginit și trecător. – De altfel, observația banală a criticii că gândul și ființa sunt diferite poate, eventual, cel mult să tulbure, dar nu să oprească mersul pe care spiritul uman îl înfăptuiește de la gândul despre Dumnezeu la certitudinea că el este. Această trecere, inseparabilitatea absolută dintre ideea de Dumnezeu și ființa lui, a fost repusă în drepturile ei și de doctrina cunoașterii nemijlocite, adică a credinței; dar despre aceasta vorbim mai încolo.»

(Hegel, Enciclopedia științelor filosofice, Partea I. Logica, § 51, trad. D. D. Roșca, Virgil Bogdan, Constantin Floru și Radu Stoichiță, Humanitas, București 1995, 118-119)

(Ausführung der ontologischen Beweis in den Vorelsungen über die Religionsphilosophie von Jahre 1831, in S. Werke, ed. Glockner, vol. XVI, 546-553).

[1] Pentru mai multe detalii vezi Michele Federico Sciacca (a cura di), Con Dio e contro Dio. Raccolta sistematica degli argomenti pro e contro l’esistenza di Dio, vol. 2, Marzorati Editore, Milano 1990, 3-6.

[2] Printre gânditorii tradiționaliștii, cei mai cunoscuți sunt Joseph De Maistre, Louis-Gabriel-Ambroise De Bonald și Félicité-Robert de Lamenais.

[3] Au fost mai mulți gânditori spiritualiști. Câțiva dintre ei sunt cunoscuți și citiți cu mult folos chiar și astăzi: Francois-Pierre Maine de Biran, John Henry Newman, Emile Boutroux, Henri Bergson, Maurice Blondel, René Le Senne și Luigi Stefanini.

[4] Dintre gânditorii neoclasici îi amintesc aici pe Antonio Rosmini, Vincenzo Gioberti, Joseph Maréchal, Louis Lavelle, Jacques Maritain, Xavier Zubiri, Fernand Van Steenberghen și Michele Federico Sciacca.

[5] Cf. M. F. Sciacca, Con Dio e contro Dio, 43-46. Printre filosofii idealiști și neo-idealiști se găsesc nume importante care au influențat drumul gândirii filosofice contemporane: Johann Gottlieb Fichte, Friedrich Wilhelm Joseph Schelling, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Friedrich Daniel Ernst Shchleiermacher, Thomas Carlyle, Francis Herbert Bradley, Jules Lachelier, Léon Brunschvicg, Benedetto Croce și Giovanni Gentile.

[6] Ibidem, 62.

[7] În limba germană se spune Grund pentru „temei” și Abgrund pentru „abis”.

«Christos a fost numit în biserică Dumnezeu-om – această îmbinare exorbitantă este aceea care contrazice absolut intelectul; însă în ea unitatea naturii divine și umane a fost adusă la conștiința omului, a fost transformat în certitudine faptul că alteritatea, sau, cum se mai spune, finitatea, slăbiciunea, coruptibilitatea naturii omenești, nu este incompatibilă cu această unitate, după cum în ideea eternă alteritatea nu aduce nici un prejudiciu unității, care este Dumnezeu. Apariția este un om în prezență sensibilă. Dumnezeu în prezență sensibilă nu poate avea altă figură decât figura omului: în sfera sensibilului, a lumescului singur omul este ceea ce e spiritual; prin urmare, dacă spiritualul trebuie să fie în formă sensibilă, el trebuie să fie în formă omenească.» (p. 471)

Învățătura lui Christos

«Problema este cum poate fi această învățătură, care este calitatea ei? Prima învățătură nu poate fi cum este ulterior doctrina în biserică – ea trebuie să aibă particularități care primesc în biserică cu necesitate, în parte, o altă determinare, iar în parte rămân în afară. Învățătura lui Christos, ca nemijlocită, nu poate fi dogmatică creștină, învățătură a bisericii. Când comunitatea este înfăptuită, iar împărăția lui Dumnezeu realizată, această învățătură nu mai poate avea aceeași determinare ca mai înainte.

Învățătura creștină nemijlocită trezește sentimente prin reprezentări; conținutul pe care ea îl are și care pe treapta lui cea mai înaltă este explicare a naturii lui Dumnezeu, acest conținut este tocmai pentru conștiința sensibilă și parvenind la ea ca intuiție și nu ca doctrină ce are în forma ei conceptul: ceea ce mai târziu, în biserică, a devenit necesar cu ajutorul științei.

Conținutul principal al acestei învățături poate fi numai general, abstract. Când lumii ce stă pe poziția reprezentării trebuie să i se dea ceva nou, o lume nouă, o religie nouă, un nou concept despre Dumnezeu, e nevoie în primul rând de terenul general, în al doilea rând de ceva particular, determinat, concret. Lumea care se află pe poziția reprezentării întrucât gândește, gândește abstract, gândește numai generalul; este păstrat numai pe seama spiritului care se află pe poziția conceptului să cunoască din general particularul, să lase să iasă acest particular prin el însuși din concept; pentru lumea reprezentării cele două sunt unul în afara celuilalt și acesta este terenul gândului general. Acest teren general poate fi deci produs de învățătura pentru adevăratul concept al lui Dumnezeu.

Întrucât este vorba de o nouă conștiință a oamenilor, de o nouă religie, ea este conștiința concilierii absolute; prin aceasta este condiționată o nouă lume, o nouă religie, o nouă realitate, o altă stare a lumii, căci existența exterioară are religia ca substanțial al său.

Aceasta este latura negativă, polemică, împotriva subzistării acestei exteriorități în conștiința și credința oamenilor. Religia cea nouă se anunță pe sine ca o nouă conștiință – conștiință a concilierii omului cu Dumnezeu; această conciliere exprimată ca atare este împărăția lui Dumnezeu, realitatea în care domnește Dumnezeu; spiritele, inimile sunt conciliate cu el; astfel Dumnezeu este acela care a ajuns să domnească. Așadar acesta este terenul general.

Această împărăție a lui Dumnezeu, noua religie, are deci în sine determinația negării împotriva a ceea ce există; aceasta este latura revoluționară a învățăturii care, fie că aruncă la o parte tot ce subzistă, fie că-l nimicește, îl răstoarnă. Toate lucrurile pământești, lumești cad în țărână fără valoare și sunt declarate astfel. Ceea ce a premers se transformă, raportul precedent, starea religiei, a lumii, nu poate rămâne ca mai înainte; este vorba ca omul, care trebuie să dobândească conștiința concilierii, să fie scos din această lume, să i se pretindă acestui om să facă abstracție de realitatea existentă.

Această nouă religie este ea însăși încă concentrată, nu există ca și comunitate, ci în această energie care constituie unicul interes al omului ce trebuie să lupte, să se zbată, să și-o păstreze fiindcă ea nu este încă în consonanță cu starea lumii, nu e încă în legătură cu conștiința lumii.

Prima manifestare conține latura polemică, exigența de a ne îndepărta de lucrurile finite, se cere înălțare la nivelul unei energii infinite în care universalul pretinde să fie păstrat ferm pentru sine și căreia trebuie să-i devină indiferente toate celelalte legături, ceea ce de altfel este moral, just; toate celelalte legături trebuie să fie date la o parte.

„Cine este mama mea și cine sunt frații mei!” etc.; „Lasă morții să-și îngroape morții!” etc.; „Cine pune mâna pe plug și privește înapoi nu e bun pentru împărăția lui Dumnezeu. Eu am venit să aduc sabie” etc. (Lc 9, 59-62).

Vedem exprimat aici polemicul împotriva relațiilor finite. „Nu te îngriji de ziua de mâine, dă-ți bunurile săracilor!” (Mt 6, 34).

Toate aceste raporturi care se referă la proprietate dispar; de altfel, ele se suprimă iarăși pe sine în ele însele: când totul este dat săracilor nu există săraci. Toate acestea sunt învățături, determinări, care aparțin primei manifestări, când numai noua religie constituie unicul interes pe care omul trebuie să se creadă în pericolul de a-l mai pierde. O latură este această renunțare; această renunțare, această depreciere a oricărui interes esențial și a legăturilor morale este în apariția concentrată a adevărului o determinare esențială, care ulterior, când adevărul are existență sigură, pierde din importanța ei.

Aceasta este proclamarea împărăției lui Dumnezeu: în aceasta, ca împărăție a iubirii, trebuie să se transpună omul, astfel încât să se lanseze nemijlocit pe sine în acesta adevăr. Acest lucru este enunțat cu cea mai pură, cea mai prodigioasă fermitate, de exemplu, la începutul așa-numitei predici de pe munte. „Fericiți cei curați  cu inima, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8). (…)

În legătură cu această înălțare și ca ea să se producă în om, nu se vorbește de nici o mijlocire, ci este enunțată această ființă nemijlocită, această transpunere nemijlocită de sine în adevăr, în împărăția lui Dumnezeu. Lumea intelectuală, spirituală, împărăția lui Dumnezeu, este aceea căreia trebuie să-i aparțină omul.

Acestea sunt expuse într-o limbă plină de entuziasm, într-un ton pătrunzător care face să vibreze tot sufletul, scoțându-l din lumea intereselor trupești. „Aspirați mai întâi spre împărăția lui Dumnezeu și spre dreptatea lui” (Mt 6, 33).

În ceea ce privește elementul particular, acesta ar fi constituit din învățături mai precise, printre care învățătura despre iubire constituie principalul punct central. „Iubește pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (cf. Mc 12, 29-31). Totuși, aceste porunci sunt deja în Vechiul Testament; ceea ce poate fi considerat ca porunci morale este deja, în parte, și în alte religii, în parte în religia iudaică. În aceste învățături apare și acest moment, acest mod-determinat: întrucât acestea sunt exprimate atât de nemijlocit: „Aspirați spre împărăția lui Dumnezeu”, tindeți cu elan spre adevăr, întrucât acest lucru este cerut atât de nemijlocit, el se înfățișează oarecum ca fiind exprimat subiectiv, și deci intră în considerare persoana [învățătorului].

Sub acest raport Christos nu vorbește numai ca învățător care expune vederile sale subiective, care are conștiința a ceea ce produce, conștiința activității sale, ci el vorbește ca profet: el este acela care, această exigență fiind nemijlocită, vorbește nemijlocit din Dumnezeu și din care Dumnezeu exprimă toate acestea.

A avea în adevăr această viață a spiritului, viață care există fără mijlocire, este exprimat atât de profetic, încât Dumnezeu este cel ce spune aceasta. Este vorba de adevărul absolut, divin, care există în sine și pentru sine; această proclamare și voire a adevărului care există în sine și pentru sine și dovedirea faptică a acestei proclamări este declarată ca activitate a lui Dumnezeu, avem conștiința unității reale a voinței divine, a acordului nostru cu ea.

Dar, la forma acestei enunțări accentul principal este pus pe faptul că cel ce o exprimă este esențial omul, fiul omului, el e acela care exprimă acest lucru, în care este esențială această proclamare, această dovedire prin fapte a aceea ce există în sine și pentru sine, această acțiune a lui Dumnezeu ca acțiune într-un om, și nu ca ceva supraomenesc, ca ceva care vine în forma unei revelații exterioare; această prezență divină este esențial identică cu omenescul.

Christos se numește pe sine fiu al lui Dumnezeu și fiu al omului; acest lucru trebuie să fie luat în sens propriu. Arabii își spun reciproc fiu al unui anumit trib; Cristos aparține genului uman, acesta este neamul său. Christos este și fiul lui Dumnezeu; sensul adevărat al acestei expresii poate fi și răstălmăcit, spunând că toți fiii oamenilor ar fi fii ai lui Dumnezeu sau că ei ar trebui să facă din sine fii ai lui Dumnezeu etc.

La învățătura lui trebuie apoi să fie adăugat și destinul pe care l-a avut acest individ. Faptul că el a devenit martir al adevărului este în strânsă legătură cu un astfel de mod de a se înfățișa. Întrucât întemeierea împărăției lui Dumnezeu este absolut în directă contradicție cu statul existent, întemeiat pe un alt fel și mod-determinat de religie, destinul este, exprimat uman, acela de a fi martir al adevărului, în legătură cu amintitul mod de a păși.

Acestea sunt momentele principale ale învățăturii lui Christos. Acest învățător a adunat prieteni în jurul său. Întrucât învățăturile lui erau revoluționare, Christos a fost acuzat și executat, el a pecetluit astfel cu moartea sa adevărul învățăturii sale. – Atât de departe ne însoțește în această istorie și necredința; ea este cu totul asemănătoare cu aceea a lui Socrate, numai că pe un alt teren: Socrate a înălțat și el la conștiință interioritatea, daimonion-ul său nu este altceva, și el a învățat că omul nu trebuie să se oprească la autoritatea obișnuită, ci să-și dobândească lui însuși convingerea și să acționeze potrivit convingerii sale. Acestea sunt individualități asemănătoare și destine asemănătoare. Interioritatea lui Socrate a fost potrivnică credinței religioase a poporului său, precum și constituției statale a acestuia, și de aceea a fost el executat, pentru adevăr a murit și el.

Christos a trăit în mijlocul altui popor, iar învățătura sa are prin urmare altă culoare, însă împărăția cerurilor și puritatea inimii conțin totuși o profunzime infinit mai mare decât interioritatea lui Socrate. – Aceasta este istoria exterioară a lui Christos, care e și pentru necredință cum este istoria lui Socrate pentru noi.» (pp. 472-476).

Patima și învierea lui Christos

«Însă suferința, moartea lui Christos, a suprimat raportul omenesc al lui Christos și tocmai această moarte este aceea prin care se face trecerea în religios; aici ceea ce importă este sensul, modul de a concepe această moarte. Pe de o parte, ea este moartea naturală cauzată de nedreptate, ură și violență; dar este deja fermă credința în inimi, în suflete că nu e vorba în genere de moralitate, de gândirea și voința subiectului în sine și din sine, ci ceea ce ne interesează este un raport infinit cu Dumnezeu, cu Dumnezeu prezent, certitudinea împărăției lui Dumnezeu, o mulțumire nu înăuntrul unei moralități și nici a unei moralități obiective în conștiința morală, ci o mulțumire în afara căreia nu există nimic mai înalt, raport ca însuși Dumnezeu. (…)

Moartea este atunci piatra de încercare, așa-zis, prin care se verifică credința, întrucât aici dovedește ea esențial că înțelege apariția lui Christos. Moartea are deci sensul că Christos a fost Dumnezeu-omul, Dumnezeu care a avut totodată natură omenească, și încă până la moarte. Este destinul finalității omenești de a muri; astfel moartea este dovada supremă a omenescului, a finității absolute: și anume, Christos a murit de moartea potențată a răufăcătorului; n-a murit numai de moarte naturală, ci chiar de moartea rușinii și a oprobriului pe cruce: omenescul a apărut la el împins până la punctul lui extrem.

Apare însă acum încă o altă determinație. Dumnezeu a murit, Dumnezeu este mort – acesta este gândul cel mai îngrozitor, că tot ce e veșnic, tot ce e adevăr nu este, e însăși negația în Dumnezeu; de aceasta sunt legate durerea supremă, sentimentul lipsei totale de scăpare, abandonarea a tot ce e superior. – Procesul nu se oprește aici, ci se produce acum convertirea; anume, Dumnezeu se păstrează pe sine în acest proces, iar acesta este numai moartea morții. Dumnezeu reînvie la viață: prin urmare procesul se convertește în contrarul său. – Învierea aparține esențial credinței: după învierea sa, Christos a apărut numai prietenilor săi; aceasta nu este istorie exterioară pentru necredință, ci această apariție este numai pentru credință. După înviere urmează transfigurarea lui Christos și triumful înălțării la dreapta lui Dumnezeu. – Această istorie este explicitare a însăși naturii divine. Dacă în prima sferă l-am sesizat pe Dumnezeu în gând pur, în această a doua sferă sesizarea începe cu modul-nemijlocit pentru intuiție și pentru reprezentarea sensibilă. Acum, procesul este acela că singularitatea nemijlocită e suprimată: cum în prima sferă impenetrabilitatea lui Dumnezeu a încetat, generalitatea sa abstractă, potrivit căreia el este esența esențelor, a fost suprimată, aici e acum suprimat omenescul, modul-de-a-fi-nemijlocit al singularității existente, și acest lucru are loc prin moarte; însă moartea lui Christos este moartea însăși (a) acestei morți, e negația negației. Același parcurs și proces al explicării lui Dumnezeu l-am avut în împărăția tatălui, dar el este (există) aici întrucât e obiect al conștiinței. Căci a existat impulsul intuirii naturii divine. – În legătură cu moartea lui Christos trebuie să fie subliniat cu deosebire momentul că Dumnezeu este cel ce a omorât moartea ieșind din ea; prin aceasta sunt afirmate finitatea, umanul, umilirea ca ceva străin în acela care e absolut Dumnezeu; se dovedește că finitatea îi este străină și e primită de la altul; acest altul sunt oamenii care se opun procesului divin. Finitatea lor a acceptat-o Christos, această finitate care în ascuțișul extrem al ei este răul; acest omenesc, care este el însuși moment în viața divină, este acum determinat ca ceva străin, neapărținător lui Dumnezeu; însă această finitate în existența-pentru-sine a ei față de Dumnezeu este răul, e ceva străin de el; dar el a acceptat-o pentru a o omorî prin moartea lui. Moartea rușinoasă este aici totodată iubirea infinită.

Iubire infinită este faptul că Dumnezeu s-a afirmat pe sine identic cu ceea ce-i este străin, pentru a-l omorî. Aceasta este semnificația morții lui Christos, Christos a purtat păcatul lumii, l-a împăcat pe Dumnezeu, se spune. (…)

În moartea lui Christos a fost omorâtă finitatea omului pentru adevărata conștiință a spiritului. Această moarte a naturalului are în chipul acesta semnificație universală, finitul, răul în general, este nimicit. Lumea a fost astfel mântuită, prin această moarte i s-a luat lumii răul ei în sine. În adevărata înțelegere a morții apare în felul acesta relația subiectului ca atare. Contemplarea încetează aici, însuși subiectul este atras în proces; el simte propria sa înstrăinare, pe care Christos a luat-o asupra sa întrucât a îmbrăcat omenescul, dar prin moartea sa l-a nimicit. (…)

Acest negativ exterior se convertește în chipul acesta în interior. Moartea are, pe de o parte, sensul, semnificația că omenescul este înlăturat și măreția divină reapare din nou. Dar moartea este ea însăși totodată și negativul, e acea culme supremă căreia îi este expus omul ca existență naturală și tocmai prin aceasta însuși Dumnezeu.» (pp. 477-481).

De la Christos la Spirit

«Toate celelalte feluri de satisfacere conțin în ele faptul că prin o oarecare determinație a lor sunt de speță inferioară, încât raportul cu Dumnezeu rămâne ca un „dincolo”, ca ceva depărtat, ba chiar ca ceva neprezent. Determinația fundamentală în această împărăție a lui Dumnezeu este prezența lui Dumnezeu, încât membrilor acestei împărății nu li se recomandă numai iubire de oameni, ci li se spune să aibă conștiința că Dumnezeu este iubire.

Prin aceasta se spune tocmai că Dumnezeu este prezent, că această prezență trebuie să fie ca sentiment propriu, sentiment de sine. Împărăția lui Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu este această determinație. De aceasta ține certitudinea prezenței lui Dumnezeu. Întrucât aceasta este, pe de o parte, o trebuință, un sentiment, subiectul trebuie, pe de altă parte, să se și deosebească de ea, el trebuie să distingă de sine și această prezență a lui Dumnezeu să fie certă, iar această certitudine poate exista aici numai la modul apariției sensibile.

Noi îl avem pe Dumnezeu ca Dumnezeu al unor oameni liberi, dar dat mai întâi încă în spiritul poporului, spirit subiectiv, limitat și în plăsmuirea accidentală a fanteziei; apoi avem durerea lumii după strivirea spiritelor popoarelor. Această durere a fost locul de naștere al unui nou spirit, a fost impulsul de a-l ști pe (cunoaște) pe Dumnezeu ca Dumnezeu spiritual, în formă generală cu finitate înlăturată. Această trebuință a fost creată de înaintarea istoriei, de explicarea spiritului lumii. Acest impuls nemijlocit, această dorință fierbinte care vrea și cere ceva determinat, oarecum instinctul spiritului, care este mânat să-l cunoască pe Dumnezeu ca spiritual – aceasta este mărturia spiritului și latura subiectivă a credinței. Această nevoie și această dorință fierbinte a pretins o astfel de apariție, manifestarea lui Dumnezeu ca manifestare a spiritului infinit, în forma unui om real.» (pp. 477-478).

«În ceea ce privește cealaltă atestare, anume că apariția s-a produs în acest om, în acest loc, în acest timp, această atestare trebuie să fie recunoscută considerând istoria universală, și ea trebuie să fie aici presupusă.

Însă această apariție istorică poate fi îndată considerată în două feluri. O dată ca om, potrivit stării sale exterioare, așa cum apare el considerării nereligioase, ca om obișnuit. Și apoi potrivit tratării în spirit și cu spiritul care străbate până la adevărul său, de aceea, fiindcă are în sine această sfâșiere infinită, această durere, voiește adevărul, vrea să aibă și trebuie să aibă nevoia adevărului și certitudinea adevărului. Aceasta este adevărata considerare în religie. Aceste două laturi sunt de deosebit aici, tratarea nemijlocită și aceea prin credință.» (pp. 471-472).

«Cu moartea lui Christos începe însă convertirea conștiinței. Moartea lui Christos este punctul central în jurul căruia se învârtește totul, în concepția ei rezidă diferența dintre conceperea exterioară și credință, adică considerarea cu spiritul, din spiritul adevărului, din Spiritul sfânt. Potrivit considerării exterioare, Christos este om ca Socrate, un învățător care a trăit virtuos în viața sa și care a adus la conștiința omului ceea ce este veridic în genere, ceea ce trebuie să constituie baza pentru conștiința omului. Considerarea superioară este însă aceea conform căreia în Christos a fost revelată natura divină. Această conștiință se răsfrânge asupra enunțurilor relatate, că fiul îl cunoaște pe tatăl (cf. In 8, 55) etc. – Enunțuri care au mai întâi pentru sine o anumită generalitate și pe care exegeza le poate atrage în câmpul unei considerări generale, dar pe care credința le sesizează în adevărul lor prin interpretarea morții lui Christos; căci credința este esențial conștiința adevărului absolut, a ceea ce este Dumnezeu în sine și pentru sine: însă ce este Dumnezeu în sine și pentru sine am văzut, el este acest proces al vieții, e trinitatea în care universalul se opune pe sine sieși și-n această opunere este identic cu sine. Dumnezeu este în acest element al eternității îmbinarea-de-sine cu sine, această încheiere a sa cu sine. Numai credința sesizează și are conștiința că în Christos acest adevăr existent în sine și pentru sine este intuit în procesul lui și că abia prin el a fost revelat acest adevăr.

Abia această contemplare este religiosul ca atare, unde însuși divinul este moment esențial. În conștiința prietenilor, a cunoscuților săi care au fost convertiți există această presimțire, reprezentare, această voință a unei noi împărății, a „unui nou cer și a unui nou pământ”, a unei lumi noi; această speranță, această certitudine, a străpuns realitatea inimilor lor, sălășluind adânc în realitatea inimilor lor.» (pp. 476-477).

«Comportarea conținutului în felul acesta este latura religioasă și aici începe formarea comunității: acest conținut este tot una cu ceea ce s-a numit revărsare a Spiritului sfânt. Spiritul este acela care a revelat acest lucru: raportul față de simplul om se transformă într-un raport care este transformat, schimbat plecând de la spirit, astfel încât natura lui Dumnezeu se descoperă pe sine în el și acest adevăr dobândește certitudine mijlocită, ca apariție.

Prin aceasta obține deci acela care a fost considerat mai întâi ca învățător, prieten, martir al adevărului, o cu totul altă poziție. Până aici este numai începutul care e condus de spirit la rezultat, la sfârșit, la adevăr. Moartea lui Christos este, pe de o parte, moartea unui om, a unui prieten care a murit prin violență etc., însă această moarte este aceea care, înțeleasă spiritual, devine ea însăși mântuire, punct central al concilierii.

Intuirea naturii spiritului la modul sensibil, satisfacerea nevoii spiritului păstrată în fața lor a fost apoi ceea ce, după moartea lui Christos, s-a revelat mai întâi prietenilor acestuia. Așadar, această convingere, pe care ei au putut s-o scoată din viața lui, nu era încă adevăratul adevăr, ci abia spiritul.

Înainte de moartea sa se afla în fața lor un individ sensibil: lămurirea înțelegătoare propriu-zisă le-a dat-o spiritul, despre care Christos spune că el îi va conduce pe ei întru tot adevărul: „Abia acela va fi adevărul în care vă va conduce pe voi spiritul” (cf. In 16, 13).

Astfel se determină pe sine această moarte pe latura aceasta ca moarte care este trecere la glorie, la glorificare, dar care e numai restaurarea gloriei originare. Moartea, negativul, este mijlocitorul ca să fie pusă (afirmată) drept atinsă măreția originară. Așadar este importantă istoria învierii și înălțării lui Christos de-a dreapta lui Dumnezeu acolo unde istoria dobândește o concepție spirituală.

Astfel s-a întâmplat deci că mica comunitate a avut certitudinea că Dumnezeu a apărut ca om.» (pp. 480-481).

«„Dumnezeu însuși este mort”, se spune într-un cântec al lui Luther, această conștiință exprimă că omenescul, finitul, fragilul, slăbiciunea, negativul, este însuși moment divin, este în însuși Dumnezeu; exprimă că alteritatea, finitul, negativul, nu este în afara lui Dumnezeu, ca alteritate, ea nu împiedică unitatea ei cu Dumnezeu: este știință alteritatea, negația ca moment al însăși naturii divine. Aici este conținută cea mai înaltă idee a spiritului.» (p. 481).

«În întreagă această istorie a devenit conștient oamenilor adevărul la care au ajuns: anume, că ideea lui Dumnezeu are certitudine pentru ei, că omul este Dumnezeu nemijlocit, prezent, și anume în sensul că în această istorie, așa cum o concepe spiritul, este înfățișarea însăși a procesului a ceea ce este omul, ce este spiritul. În sine Dumnezeu și mort – această mijlocire prin care omenescul este înlăturat, pe de altă parte, ceea-ce-există-în-sine vine înapoi la sine și abia astfel este spirit.» (pp. 481-482).

«Conștiința comunității care face astfel trecerea de la simplul om la omul-Dumnezeu, la intuirea, la conștiința, la certitudinea unității și unirii naturii divine și umane, este aceea cu care începe comunitatea și e ceea ce constituie adevărul pe care este întemeiată comunitatea.

Explicarea concilierii este aceea că Dumnezeu este împăcat cu lumea, sau mai curând că Dumnezeu s-a arătat înclinat să fie conciliat cu lumea, că omenescul tocmai nu-i este ceva străin, ci că această alteritate, auto-diferențiere, finitatea, cum se spune, este un moment în el însuși, însă fără îndoială un moment care dispare; dar el s-a arătat, s-a revelat pe sine comunității în acest moment.

Aceasta este pentru comunitate istoria apariției lui Dumnezeu, această istorie e istorie divină, prin care comunitatea a ajuns la conștiința adevărului. Din aceasta s-a format conștiința, știința că Dumnezeu este triunit.

Concilierea în care se crede în Christos nu are nici un sens, dacă Dumnezeu nu e știut (cunoscut) ca cel triunit, dacă nu se recunoaște că el este, dar este și ca celălalt, ca ceea ce se diferențiază pe sine, ca celălalt astfel încât acest celălalt e Dumnezeu însuși, are în el natura divină în sine, și că suprimarea acestei diferențe, alterități, această reîntoarcere, această iubire, este spiritul.

Ține de această conștiință faptul că credința nu este raport față de ceva secundar, ci e raport față de Dumnezeu însuși.» (p. 482).

Din Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filosofie a religiei, trad. D. D. Roșca, Editura Humanitas, București 1995.

NB. Am intervenit în traducerea de mai sus și am redat câțiva termeni altfel: Cristos – Christos; ființare – ființă; ființează – există.

București, 9 aprilie 2017