Wilhelm Dancă

Am început Adventul și un nou an liturgic. Am meditat Evanghelia după Matei 24, 37-44. Am arătat că viața devine frumoasă, umană, dacă-L așteptăm pe Domnul. Mâncatul, băutul, măritatul, însurătoarea, munca au alt sens dacă sunt pătrunse de așteptarea Domnului.

Așteptarea Domnului care vine este trăsătura fundamentală a Vechiului Testament. Așteptarea lui Isus care va veni a doua oară este concluzia Noului Testament. Între aceste două veniri există alta care are loc prin celebrarea sacramentelor și a Cuvântului.

Pornind de la cele patru lumânări din coroana de Advent, am identificat o altă venire. Este vorba de venirea Domnului în viața noastră. Această venire este sigură, 100%. Trec anii, viața noastră se scurtează și momentul întâlnirii cu Domnul e tot mai aproape. Cum îl așteptăm? Am identificat trei forme de așteptare: una apatică, alta pătrunsă de frică și încă una plină de bucurie. Ultima formă de așteptare are loc atunci când iubim. Numai dacă iubim pe cineva, îl așteptăm. Sau, dacă nu mai suntem iubiți, nu ne mai așteaptă nimeni. Sperăm să nu fie cazul în viața nimănui.

Așadar, Domnul ne așteaptă pe noi, sigur, pentru că ne iubește. Se poate spune același lucru despre noi? Adică, îl așteptăm pentru că-L iubim?

Vă doresc un Advent plin de bucurie! Pentru a-L celebra în felul acesta, stropiți relațiile umane cu apa generozității și așteptați-l pe Domnul din iubire! Detalii în articolul postat mai jos.

În evanghelia după Matei se găsesc cinci discursuri misionare. Astăzi, 21 iunie 2020, la catedrala „sfântul Iosif” din București, ba chiar în catedrală, l-am meditat pe cel de-al doilea (Mt 10, 26-33). Aici apare de trei ori îndemnul: „nu vă fie frică!” sau „nu vă temeți!”, ori „nu vă fie teamă!”. La evanghelistul Matei, îndemnul „nu vă fie frică!” este ca un fel de ramă a tabloului care este viața, moartea și învierea Domnului. Într-adevăr, de la început și până la sfârșit, evanghelia lui Matei este traversată de cuvintele de îmbărbătare ale lui Isus adresate ucenicilor trimiși în misiune.

Domnul Christos avea suficiente motive să-i încurajeze pe discipoli pentru că, în calitate de Fiu al Omului, a văzut cum s-au comportat față de El în timpul pătimirii. Lamentabil! Nu mai detaliez. Toți au fost cuprinși de frică sau rușine și l-au părăsit. Era vorba despre frica în fața morții. Sau despre rușinea față de coreligionarii lor. Dar acum, după învierea și înălțarea Domnului, discipolii se confruntau cu alte pericole. Trebuiau să depășească rezistența comunității iudaice la noutatea Evangheliei. De asemenea, aveau de înfruntat structurile răului sau ale Celui Rău, care treceau dincolo de poporul din care proveneau. Toți oamenii sunt părtași la trupul mistic al Răului, chiar toți, fără nicio discriminare. Lucrul acesta era valabil atunci, este și astăzi.

Ucenicii sunt ucenici dacă „pleacă” în misiune sau dau mărturie despre Christos. Uneori nu trebuie să plece nicăieri, fiindcă locul în care se află este deja pământ de misiune. Dar după colț pândește teama, indiferent de mărimea și numărul greutăților care se întrevăd. Astăzi, precum odinioară primilor discipoli plini de fricăD12, Domnul ne dă câteva motive de întărire a încrederii în El. Primul, prin întrupare, într-un anumit fel, Fiul lui Dumnezeu s-a unit cu fiecare om. El este în noi. Al doilea, omul valorează mai mult decât orice din lumea asta. Suntem prețuiți de Dumnezeu, de aceea El este cu noi. Al treilea, Isus i-a promis tâlharului căit că va fi cu dânsul în paradis. Deci, Domnul va fi și cu noi.

Despre toate acestea, și altele în plus, vă invit să ascultați omilia postată mai jos.

Astăzi, 8 martie 2020, în ciuda vremii mohorâte și a fricii de o posibilă infectare cu virusul Covid-19 la liturghia de la 12.15 din catedrala Sf. Iosif din București au fost mulți credincioși. Unii dintre ei chiar cu copii mici în brațe sau pe jos. Și-au făcut simțită prezența, ceea ce m-a bucurat foarte mult. Felicitări lor și părinților lor!
Am vorbit la predică despre Postul Mare ca o călătorie spre Ierusalim împreună cu Isus. Transfigurarea pe Tabor a fost un fel de anticipare a bucuriei Învierii. Cum putem să devenim și noi martori ai acestei bucurii anticipate? Ascultându-l pe Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, în care Domnul își găsește toată bucuria. Sacramentalizând imaginația proprie sau antrenând-o pentru a putea întrevedea misterul care se ascunde dincolo de persoanele din jur, de cuvintele și lucrurile omenești. Din păcate astăzi „Sirene” cu glasuri înșelătoare distrag atenția ucenicilor de la ținta călătoriei lor spirituale. Noi ce trebuie să facem? Cum să rezistăm? Ce înseamnă să asculți Cuvântul lui Dumnezeu, astăzi, în biserică, în familie? De ce-l ascultăm selectiv și nu în întregime? Mai multe detalii în predica postată mai jos.