Wilhelm Dancă

Vă propun, dacă vă interesează, să vedeți/ascultați Introducerea la cursul de Christologie filosofică. În Introducere, care a avut loc pe 17 februarie a.c., analizez raportul dintre Christos și filosofie. Sau, relația dintre Christos și filosofi.

Am luat două modele de soluționare a problemei din primu mileniu. Este vorba despre Clement Alexandrinul și Sfântul Augustin.

Apoi am analizat alte două exemple de la începutul mileniului al doilea, Abelard și Allain de Lille. În fine, am dezvoltat disputa christologică din zilele noastre dintre Xavier Tilliette și Cornelio Fabro.

Am trecut în revistă părerile pro și contra ale mai multor filosofi contemporani. Mă situez ca metodă și orizont de gândire pe linia pr. Xavier Tilliette, sj. Este vorba despre profesorul meu de filosofie de la Universitatea Pontificală Gregoriana (1991-1993). De la el am aflat pentru prima dată de christologia filosofică. Domnul să-l răsplătească cu bucuria vederii Lui!

Detalii în articolul postat mai jos.

Am vorbit recent cu Cristian Curte pentru ascultătorii Radio România Cultural despre Credință și Rațiune. Acestea sunt ca două aripi cu ajutorul cărora omul se înalță spre contemplarea adevărului. Da, am dialogat, dar nu pentru orice fel de ascultători, ci pentru cei nocturni. Pentru că interviul a fost difuzat cu puțin timp înainte de miezul nopții. Am vorbit despre ce este credința și rațiunea, despre dialogul și divorțul dintre cele două forme de cunoaștere. De asemenea, am atins și începuturile istorice ale dialogului în discuție. Am survolat teoretic și problema dialogului dintre filosofie și teologie, dintre religie și știință. Acest interviu este o introducere la o serie de emisiuni despre raportul dintre Credință și Rațiune. Detalii în interviul postat mai jos.

„Credință și rațiune” este titlul unui curs care se adresează studenților de la programele de masterat. Cursul presupune cunoștințe elementare despre virtutea credinței la nivel de începătăori. De asemenea, materia de studiu „Fides et ratio” consideră ca fiind cunoscute noțiunile fundamentale de antropologie și epistemologie filosofică.

Pentru a porni la drum toți, și cu șanse egale, m-am gândit să prezint la început concepția sfântului Toma de Aquino despre credința teologală. Am fost îndemnat să fac această alegere de faptul că în cadrul seminariilor vor fi analizate câte un articol din cele 16 chestiuni despre credință din „Summa theologiae”.

Scopul cursului este aprofundarea câtorva modele ale raportului dintre credință și rațiune care pot fi asumate ca mijloace de cunoaștere a revelației divine. Cursul are un pronunțat caracter interdisciplinar invitând la dialogul dintre filosofie și teologie.

Am urmat exemplul de dialog pe care ni l-a dat sfântul Toma de Aquino în „Summa theologiae”. Precizez că s-au tradus în limba română la editura Polirom din Iași (2009;2016;2021) trei volume din această operă în care găsim multe ocurențe despre credință și rațiune.

Toma a trăit (1225-1274) în timpul scolasticii medievale. A început să scrie „Suma teologiei” în trei părți (partea a doua are două secțiuni) la Roma în 1266. A scris despre credința teologală în secțiunea a doua a părții a doua și i-a dedicat 16 întrebări sau chestiuni. Această secțiune a fost gândită și scrisă între anii 1270-1271 la Paris.

Am prezentat pe scurt structura unui articol din Sumă, care este unitatea ei de bază, apoi am trecut la analiza propriu-zisă a virtuții credinței. Articolul începe cu o întrebare. Răspunsul pozitiv la întrebare este pus sub semnul îndoielii de trei obiecții, apoi se aduce un argument de autoritate în direcția opusă a obiecțiilor, introdus de expresia „dar împotrivă” și urmează răspunsului sfântului Toma.

După răspunsul lui Toma vin răspunsurile la obiecții. De multe ori răspunsurile la obiecții sunt mai interesante decât răspunsul propriu-zis. Articolul îmbină în structura sa elemente de filosofie și teologie, de credință și rațiune. Nu este un joc intelectual artificial sau superficial.

Exercițiul de dialog între credință și rațiune ajută la purificarea limbajului teologic, sprijină aprofundarea conținutului teologic și dezvoltă progresul în cunoaștere a realității divine la cel care crede. Întrebările cu care încep articolele sunt reale, nu inventate.

Toma procedează astfel. Mai întâi analizează virtutea credinței în sine. Apoi tratează despre darurile Duhului Sfânt și roadele lucrării Duhului în noi. Se ocupă și de viciile care se opun credinței. Vorbește despre legile sau preceptele cu privire la virtuți. În final ajunge să trateze despre fericirea evanghelică spre care este orânduită credința.

La sfârșitul analizelor sale înțelegem că virtutea credinței este un mod de a fi care a început în om prin revărsarea darurilor Duhului Sfânt. Este o dispoziție stabilă, o obișnuință care perfecționează puterea omului de a face binele cu ușurință și cu plăcere.

Apoi am arătat că virtutea credinței poate fi analizată din punct de vedere subiectiv sau psihologic, obiectiv sau epistemologic, mistic sau exeperiențial. Toma s-a oprit de cele mai multe ori la primele două aspecte.

Credința este în mod esențial o realitatea divină și umană. Este divină, adică un dar, pentru că provine de la Dumnezeu, mijlocește cunoașterea lui Dumnezeu și conduce la Dumnezeu. Este umană, adică un act de voință, pentru că se trăiește, se pune în practică. Din acest punct de vedere putem spune că omul crede pentru că „vrea” să creadă. Deci credința este un act liber, voluntar și meritoriu.

Am atins și problema întunericului credinței, pentru că realitatea divină la care trimite sau care este prezentă în om în mod intențional depășește categoriile lui de cuprindere intelectuală. Cu scopul de a defini mai bine credința teologală am citit-o în oglindă subliniind diferențele față de alte categorii noetice: îndoiala, suspiciunea, opinia, știința și credința umană.

Spre deosebire de celelalte forme de cunoaștere umană virtutea credinței ajunge la certitudine puternică. Acesta este punctul de pornire al rațiunii care caută să demonstreze sensul și coerența adevărurilor de credință, motivațiile credibilității credinței și, nu în ultimul rând, că realitățile credinței nu contrazic rațiunea, ci o depășesc.

În cursul al doilea voi vorbi despre istoria raportului dintre credință și rațiune. Dar, înainte de trece la adnotările istorice, voi prezenta pe scurt câteva teme biblice cu rezonanță filosofică.

Mai multe detalii în filmul posta mai jos.

Cursul al III-lea despre raportul dintre credință și rațiune a avut două părți. În prima parte am finalizat trecerea în revistă a unor teme biblice cu rezonanță filosofică. Astfel, am vorbit despre Dumnezeu „nomoteta” din Sfânta Scriptură și Dumnezeu care se supune legii naturale din filosofia greacă. Legea morală din Biblie este asemănătoare cu legea naturii de la greci. Dar legea morală implică un raport între voința umană și voința divină. Legea naturală nu are acest aspect relațional; trebuie sau este respectată și de Dumnezeu, și de om.

O altă temă analizată, dar pe scurt, a fost conceptul de providență. Se găsește într-o formă dezvoltată la filosofii stoici. Înțelesul termenului este următorul: providența este dimensiunea rațională a necesității prin care Logosul produce și guvernează lucrurile din lume. În Biblie providența implică un raport personal între Dumnezeu și om. De aceea omul biblic caută mereu să locuiască la umbra providenței.

Problema păcatului și/sau a vinovăției originare este un teren comun unde se întâlnesc revelația biblică și filosofia greacă. Eliberarea de vinovăție în Grecia antică se face în mod autonom prin cunoaștere sau, potrivit misterelor orfice, prin metempsihoză. Păcatul în Biblie înseamnă neascultare de Dumnezeu, iar eliberarea de păcat se face prin credință, prin participarea la moartea și învierea lui Christos.

Credința are înțelesuri diferite. Pentru filosofii greci credința este opinie (doxa); idealul cunoașterii lor este știința sau cunoașterea certă (episteme). Pentru omul biblic credința este putere de cunoaștere, dar nu de natură intelectuală, ci spirituală. Această putere izvorăște din înțelepciune crucii și se găsește la nivelul spiritului, cea de-a treia dimensiune a ființei umane. Filosofii greci din antichitate aveau doar două: trupul și sufletul. Filosofii creștini au trei: trupul, sufletul și spiritul.

Diferențe între cele două lumi există și în felul în care înțeleg iubirea. Erosul la greci implică o ființă căreia îi lipsește ceva, este atrasă și înălțată spre ființa care poseda ceea ce o completează, adică frumusețe, bogăție etc. La gânditorii creștini erosul urmează drumul invers, de la plin spre ceea ce nu este împlinit, de sus în jos, nu înălțare ci coborâre, de aceea se numește agape, iubire jertfită în favoarea celui nevoiaș.

Perspective diferite găsim în cele două lumi în privința valorilor fondatoare. De exemplu, renunțarea la sine, simplitatea, nevinovăția la creștini, pe de o parte, iar pe de alta, frumusețea fizică, autosuficiența, promovarea sinelui la filosofii greci.

De asemenea, istoria este interpretată în moduri diverse: la greci este mișcare ciclică, la iudeo-creștini este rectilinie și are un sens. Am atins și problema nemuririi sufletului la greci, mai întâi, apoi nemurirea omului întreg, trup și suflet, din creștinism.

Referitor la etapele întâlnirii dintre credință și rațiune, filosofie și teologie, am început cu enumerarea câtorva teme teologice creștine care au avut nevoie de limbajul filosofic pentru a fi explicate. De exemplu, misterul unității celor trei persoane în sfânta Treime, misterul întrupării, raportul libertate și har, credință și rațiune.

Am trecut la prezentarea Școlii din Alexandria, acolo unde s-a propus pentru prima dată dialogul dintre filosofie și teologie. Mai întâi am vorbit despre Filon din Alexandria, apoi am trecut la Clement din Alexandria și Origen. Filon a introdus metoda alegorizantă pentru a citi Scriptura și a explicat multe concepte teologice biblice cu ajutorul filosofiei platoniciene. Clement a susținut cu tărie că principiul filosofiei creștine este credința, gnoza autentică, și raportul ei cu știința este unul armonios.

În fine, Origen îl explică pe Dumnezeu în cheie platoniciană subliniind simplitatea și spiritualitatea ființei divine. De aceea este de neînțeles sau de necuprins prin categoriile de înțelegerea ale ființelor corporale, cum sunt oamenii. Mai multe detalii în articolul postat mai jos. Urmează cursul 4. Pe curând!