Wilhelm Dancă

«De-a lungul anilor s-a format în mine convingerea că ideologiile răului sunt adânc înrădăcinate în istoria gândirii filosofice europene. Aici trebuie să fac referire la unele fapte legate de istoria Europei și, mai ales, de aceea a culturii ei. Când a fost publicată enciclica despre Duhul Sfânt, unele medii din Occident au reacționat negativ și destul de vivace. De unde reacția aceasta? Provenea din aceleași surse din care, cu mai bine de două sute de ani în urmă, pornise așa-zisul Iluminism european – mai ales Iluminismul francez, fără a le exclude pe celelalte: englez, german, spaniol și italian. Iluminismul polonez avea să parcurgă un drum numai al lui. Cât despre Rusia, se pare că nu a experimentat mișcarea iluministă. Acolo criza tradiției creștine a venit pe altă cale, ca mai apoi să explodeze la începutul secolului XX, cu o și mai mare violență, sub forma revoluției marxiste radicale atee.

Ca să ilustrăm mai bine acest fenomen, trebuie să ne întoarcem la perioada anterioară Iluminismului, mai ales la revoluția produsă în gândirea filosofică de către Descartes. Acel cogito, ergo sum – gândesc, deci exist – a adus cu sine o răsturnare în maniera de a face filozofie. În perioada pre-carteziană, filosofia, deci cogito, sau, mai degrabă, cognosco, era subordonată lui esse, considerat primordial. Lui Descartes, în schimb, esse i-a apărut ceva secundar, în timp ce l-a considerat primordial pe cogito. În acest moment nu numai că se produce o schimbare de direcție în felul de a filosofa, dar se abandonează cu hotărâre ceea ce fusese până atunci filosofia, ceea ce fusese mai ales filosofia Sfântului Toma de Aquino: filosofia lui esse. Mai înainte, totul era interpretat în optica lui esse și, potrivit acestei optici, se căuta o explicație pentru orice fapt. Dumnezeu ca Ființă pe deplin autosuficientă (Ens subsistens) era considerat sprijinul indispensabil pentru orice ens non subsistens, ens participatum, adică pentru toate ființele create, așadar, și pentru om. Cogito, ergo sum a comportat ruptura cu acea linie de gândire. Acum primordial devine ens cogitans. După Descartes, filosofia devine o știință a gândirii pure: tot ceea ce este esse – atât lumea creată, cât și Creatorul – rămâne în aria lui cogito, ca un conținut al conștiinței umane. Filosofia se ocupă de ființe în măsura în care se află în sfera conștiinței și nu în afara ei.

În acest moment este bine să ne oprim câteva clipe asupra tradițiilor filosofiei poloneze, în special asupra a ceea ce se petrece după venirea la putere a partidului comunist. În universități este blocată orice formă de gândire filosofică socotită a nu corespunde cu modelul marxist. Și aceasta s-a făcut prin cel mai simplu și mai radical sistem: acționând asupra persoanelor care reprezentau acel mod de a face filozofie. Este foarte semnificativ faptul că aceia care au fost îndepărtați de la catedre au fost mai ales reprezentanții filosofiei realiste, inclusiv exponenții fenomenologiei realiste, cum ar fi Roman Ingarden și, de la școala din Leopoli-Varșovia, Izydora Dambska. Operațiunea a fost mai dificilă cu exponenții tomismului, din moment ce ei se aflau la Universitatea Catolică de la Lublin și în Facultățile de Teologie de la Varșovia și Cracovia, precum și în Seminariile Superioare. Oricum, într-un al doilea moment, au fost și ei ajunși fără milă de mâna regimului. Erau priviți cu suspiciune și acei profesori universitari de valoare care păstrau o atitudine critică față de materialismul dialectic. Printre aceștia îi amintesc mai ales pe Tadeusz Kotarbinski, Maria Ossowska, Tadeusz Czezowski. Din ordo universitar nu puteau să lipsească cursuri cum ar fi cele de logică și de metodologia științelor: dar se putea ca profesorii „disidenți” să fie împiedicați, limitându-le prin orice mijloc influența în formare studenților.

Ceea ce s-a petrecut în Polonia după venirea la putere a marxiștilor a avut efecte similare cu ceea ce se întâmplase mai înainte în Europa occidentală, după perioada iluministă. S-a vorbit, printre altele, de „apusul realismului tomist”, și prin aceasta se înțelegea abandonarea creștinismului ca sursă a filosofiei. În definitiv, ceea ce era pus sub semnul întrebării era chiar posibilitatea de a ajunge la Dumnezeu. În logica lui cogito, ergo sum, Dumnezeu se reducea la un conținut al conștiinței umane; nu mai putea fi considerat drept Cel care îl explică în profunzime pe sum uman. Așadar, nu mai putea să rămână Ens subsistens, „Ființa subzistentă” (în trad. rom. – autosuficientă), Creatorul, Cel care dăruiește viața, mai mult, Cel care Se dăruiește pe Sine în misterul Întrupării, al Mântuirii și al Harului. Dumnezeul Revelației încetase să mai existe ca „Dumnezeul filosofilor”. Rămăsese doar ideea de Dumnezeu, ca temă a unei elaborări libere a gândirii umane.

Astfel se prăbușesc și temeliile „filosofiei răului”. Răul, în sens realist, poate exista doar în relație cu binele și, mai ales, în relație cu Dumnezeu, Binele suprem. Tocmai despre acest rău vorbește Geneza. Din această perspectivă se poate înțelege păcatul originar și orice păcat personal al omului. Dar acest rău a fost mântuit de Cristos pe cruce. Mai exact, a fost mântuit omul, care, prin lucrarea lui Cristos, a devenit părtaș la viața lui Dumnezeu. Toate acestea, marea dramă a istoriei mântuirii, dispăruseră din mentalitatea iluministă. Omul rămăsese singur: singur ca unul care își creează propria istorie și propria civilizație; singur ca unul care hotărăște ce e bun și ce e rău, ca unul care ar exista și ar acționa etsi Deus non daretur – chiar dacă Dumnezeu nu ar exista.

Dacă omul poate hotărî singur, fără Dumnezeu, ce e bun și ce e rău, el poate și să dispună ca un grup de oameni să fie anihilat. Decizii de acest fel au fost luate, de exemplu, în cel de al Treilea Reich de oameni care, ajunși la putere pe căi democratice, s-au servit de ele ca să pună în fapt perversele programe ale ideologiei național-socialiste, care pornea de la baze rasiste. Decizii similare au fost luate și de partidul comunist în Uniunea Sovietică și în țările supuse ideologiei marxiste. În acest context, s-a continuat exterminarea evreilor și a altor grupuri, cum ar fi cel de etnie rromă, al țăranilor din Ucraina, al clerului ortodox și catolic din Rusia, din Belarus și de dincolo de Urali. La fel, au fost urmărite toate persoanele incomode pentru regim: de exemplu, foștii luptători din septembrie 1939, soldații Armatei Naționale din Polonia după cel de al Doilea Război Mondial, exponenții inteligenței care nu împărtășeau ideologia marxistă sau pe cea nazistă. Evident, era vorba de eliminare în sens fizic, dar, uneori, și de eliminare în sens moral: persoana respectivă era împiedicată – mai mult sau mai puțin drastic – să-și exercite drepturile.

Ajunși în acest punct, nu putem să nu atingem o chestiune care astăzi este mai actuală și mai dureroasă ca oricând. După căderea regimurilor construite pe ideologii ale răului, în acele țări formele de exterminare de mai sus au încetat. Totuși, persistă exterminarea legală a ființelor omenești concepute și încă nenăscute. Și de data aceasta este vorba despre o exterminare hotărâtă de parlamente alese democratic, în care se face apel la progresul civil al societăților și al întregii omeniri. Nu lipsesc nici alte grave forme de violare a Legilor lui Dumnezeu. Mă gândesc, de exemplu, la puternicele presiuni exercitate de Parlamentul European ca să fie recunoscute – ca o formă alternativă a familiei – căsătoriile homosexuale, cărora le-ar reveni și dreptul la adopție. Este legitim, ba chiar obligatoriu, să-ți pui întrebarea dacă aici nu acționează o altă ideologie a răului, poate mai ascunsă, care încearcă să exploateze, împotriva omului și a familiei, chiar și drepturile omului.

De ce se întâmplă toate acestea? Care este rădăcina acestor ideologii post-iluministe? În definitiv, răspunsul e simplu: toate acestea se întâmplă pentru că Dumnezeu a fost respins drept Creator și, în consecință, drept sursă a hotărârii a ce e bine și ce e rău. A fost respinsă noțiunea a ceea ce, în mod mai profund, ne face ființe omenești, adică noțiunea de natură umană ca „dat real”, iar în locul ei a fost pus un „produs al gândirii”, liber format și liber schimbabil, după circumstanțe. Consider că o analiză mai atentă a acestei chestiuni poate să ne conducă dincolo de cotitura carteziană. Dacă vrem să vorbim serios despre bine și rău, trebuie să ne întoarcem la Sfântul Toma de Aquino, adică la filosofia ființei. De exemplu, prin metoda fenomenologică se pot examina experiențe cum ar fi cea a moralității, a religiei sau chiar a ființei omenești, îmbogățindu-ne semnificativ cunoașterea. Dar nu se poate uita că toate aceste analize, evident, presupun existența ființei omenești, adică a unei ființe create, și a realității Ființei absolute. Dacă nu plecăm de la asemenea premise „realiste”, sfârșim prin a ne învârti în gol.»

Din Ioan Paul II, Memorie și identitate, trad. Roxana Utale, Editura RAO, București 2005, pp. 16-20.

București, 2 aprilie 2017