Wilhelm Dancă

În această duminică, 12 octombrie 2025, am meditat Evanghelia după Luca 17, 11-19. Aici este vorba despre vindecarea a zece leproși. Dintre toți, unul singur se întoarce la Domnul Isus și-i mulțumește. Și acesta era un străin, adică un samaritean. Mesajul fragmentului biblic este că nicio religie nu mântuiește dacă îl respinge pe Domnul Christos.

Am subliniat trei aspecte importante.

Mai întâi am spus că suntem invitați să părăsim „religia” care nu vindecă sau nu mântuiește și să trecem la credința în Isus. Se poate întâmpla ca religia noastră să fie egoistă, uscată, rigidă sau să fi devenit ideologie. În cazul acesta religia nu-și mai împlinește menirea, adică nu mai face legătura între om și Dumnezeu, între om și ceilalți oameni.

Al doilea lucru remarcat a fost în legătura cu figura „străinului”. În timpul lui Isus străinul era considerat mesager divin. Străinul era purtător de revelație, de noutate, prospețime. Lumea civilizată a început în momentul în care străinul a devenit oaspete. Civilizația iubirii inaugurată de Domnul Isus se bazează pe empatie față de străin. Am spus că trebuie să fim empatici față de străinii de lângă, de exemplu față de sri-lankezi. Au multe să ne spună în priviță trăirii religioase.

În fine am atins și problema recunoștinței sau a aducerii de mulțumire. Cicero spune că recunoștința este mama tuturor virtuților. Pentru creștini, aducerea de mulțumurie este un semn de umilință, de încredere în Domnul, de la care vin toate darurile. Printre aceste daruri sunt viața ca atare și faptele bune ale omului. Ne-am amintit un gând al Fericitului Vladimir Ghika. El spune că prin ingratitudinea celorlalți față de noi ne asemănăm cu Dumnezeu. Am invitat pe cei prezenți să multiplice actele de mulțumire, așa cum facem la Rugăciunea euharistică, miezul Sfintei liturghii. Actele de mulțumire, oricare ar fi ele, dezvoltă în noi o putere specială, și anume puterea euharistică.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Evanghelia după Luca 12, 49-53 pe care am ascultat-o astăzi conține un adevăr deranjant, chiar amar. Și anume, focul adus pe pământ de Isus nu arde în noi. O idee similară se găsește la Origen. Formularea e puțin diferită: „cine nu este aproape de foc (de Isus) e departe de Împărăția lui Dumnezeu!”

Astăzi mulți dintre discipolii lui Isus „nu sunt aproape de foc”, nu au vigoare și nu sunt relevanți. Nimeni nu-i bagă în seamă, nimeni nu ține cont de ceea ce spun. Oare de ce? De asemenea, m-am întrebat care să fie cauzele ce duc la distanțarea de focul Împărăției?

Cred că o cauză e legată de profeții falși și de „evanghelia falsă” pe care o propovăduiesc. De ce profeții falși sunt falși? Pentru că acordă prioritate tradiției, etno-creștinismului, practicilor religioase, devoțiunilor spirituale și lasă deoparte exigențele pure ale Evangheliei. Am dat câteva exemple de profeți adevărați în vremurile noastre: sfânta Edith Stein și fericitul Vladimir Ghika. Dar au existat și înainte de Isus, de pildă profetul Ieremia, și după moartea și învierea Domnului, cum ar fi sfântul Francisc de Assisi, sfântul Ioan Bosch și alții. Profeții falși vestesc o „evanghelie falsă”. Am dezvoltat trei coordonate ale evangheliei mistificate.

Prima este că se lasă deoparte adevărul și principiile morale ale Evangheliei. Renunțând la adevăr și fiind de acord cu „evangheliile” lumii, se îndulcește conținutul Evangheliei lui Christos și se adaptează în mod forțat la contextul social sau cultural. De ce se face lucrul acesta? Pentru a nu-i tulbura pe ascultători sau pe destinatari, iar vestitorii să nu fie considerați fanatici, ori intoleranți. În cele din urmă Evanghelia devine un fel de zahăr-pudră ce se aruncă peste existențele oamenilor, evident, după gust. Consecința cea mai gravă a acestei atitudini e că ucenicii lui Isus devin irelevanți. Într-o lume cu o evanghelie-zahăr-pudră discipolii Domnului nu mai au nimic nici de spus, nici de făcut. Oare de aceea se pune astăzi accentul pe sărbătorile comemorative și pe evenimentele culturale? Mi se pare că Biserica trebuie să schimbe ceva în această privință. Lumea are nevoie în primul rând de Christos, nu de tradiție religioasă sau culturală.

A doua coordonată constă în faptul că se propune o evanghelie fără cruce. Nu se mai vorbește în Biserică despre păcat, despre renunțare, despre sacrificiu. Sau, dacă se vorbește, se adoptă modelul „repede înainte”. Asumarea crucii din iubire, așa cum a făcut Isus, este calea mântuirii fiecărui creștin/om. Am vorbit despre imaginea lui Ioan Paul al II-lea îmbrățișând crucea cu puțin timp înainte de a muri. Aceasta este misiunea fiecărui papă, episcop, preot, creștin: să îmbrățișeze crucea din iubire. Sfântul Augustin spune: „iubirea mea, crucea mea!” („amor meus pondus meum!”). Putem spune și noi acest lucru?

A treia coordonată e că se vestește Evanghelia căutând aplauzele sau like-urile „prietenilor” și „urmăritorilor”. Evanghelia în „trend” cu modele culturale, sociale, filosofice sau antropologice contemporane nu este Evanghelia lui Isus. Dacă vestitorul Evangheliei caută cu orice preț laudele celor din mass-media sau din spațiul vieții publice, ceva nu este în ordine. Aceste trei coordonate ale „evangheliei falsificate” denotă faptul că vestirea Evangheliei e deconectată de la focul sau iubirea lui Christos. Cum să reaprindem acest foc în noi?

Detalii în articolul postat mai jos.

Prieteni, vă ofer mai jos o meditație la dialogul lui Isus cu femeia samariteancă din Evanghelia după Ioan 4, 5-42.

Am încadrat-o în parcursul de pregătire pentru sărbătoarea Paștelui. Am arătat că obiectivul principal al creștinului este să se schimbe la față, la fel ca Isus pe muntele Tabor. Acesta poate fi atins dacă rămâne fidel Tatălui, cum Isus a rămas fidel în pustiu. De asemenea, dacă își înrădăcinează viața în Cuvântul Domnului.

Analizând dialogul lui Isus cu samariteanca, am subliniat că Isus vine la oameni acolo unde sunt cu toate ale lor.

Astfel, femeia samariteancă era fizic la fântâna lui Iacob, dar spiritual era în confuzie, marginalizată și izolată de comunitate. Isus trece dincolo de tradițiile evreiești și stă de vorbă cu o femeie, într-un loc izolat, chiar dacă nu era soția lui. Apoi, depășește tensiunile dintre samariteni și iudei cauzate de interpretări diferite ale Torei (Legea lui Moise) și locurile diferite de cult. De asemenea, Isus stă de vorbă cu o femeie care, fiind conștientă de păcatele sale, s-a autoizolat. Aceasta este explicație pentru care a venit la fântână la amiază, adică atunci când nu mai era nimeni în zonă.

Dialogul cu femeia samariteancă scoate în evidență pedagogia lui Isus de a intra în inima omului.

Mai întâi vorbește cu amambilitate, se face umil, sărac, și cere apă de băut. Apoi, este respectuos, nu o judecă și nu o condamnă pe femeie, deși cunoaște rănile provocate de iubirile ei destrămate. În fine, Isus intră cu inima deschisă într-o inimă care i se deschide treptat, fiindcă o tratează pe femeie ca pe o persoană, nu ca pe un număr dintr-o mulțime sau un obiect.

Astăzi, suntem chemați să devenim umili, fiindcă astfel iubirea lui Isus poate să vindece setea noastră de iubire și de a fi iubiți. Sau, de a admite că suntem săraci în relațiile de iubire, că suntem sărmani și neputincioși, că suntem păcătoși și nu știm să iubim. De aceea, nu suntem iubiți cu adevărat. Asumarea condiției de păcătos deschide Domnnului posibilitatea vindecării iubirilor noastre eșuate în apele stătute și lipsite de viață.

Sufletul cu adevărat umil iubește ușor, spunea Fericitul Vladimir Ghika. Oare așa să fie?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Rugăciunea umanizează. Rugăciunea îl face pe om mai om. Fără rugăciune este mai puțin om. Sau poate să ajungă chiar neom. Spre deosebire de toate câte există în univers, omul poate refuza rugăciunea ca imn al actului său de a fi. Rămânând ceea ce sunt lucrurile create înalță rugăciuni de laudă lui Dumnezeu. Cerul se roagă rămânând cer, stelele stele. Animalele se roagă rămânând animale, plantele plante. Când omul nu mai rămâne ceea ce este, și se poate întâmpla asta, atunci nu se mai roagă. De aceea are nevoie să fie învățat să se roage.

Creștinii știu că trebuie să se roage neîncetat, dar rugăciunea poate fi făcută în mod greșit. Fericitul Vladimir Ghika atrăgea atenția că de multe ori îl considerăm pe Dumnezeu nu Tată, ci un fel de negustor. Dumnezeu ar sta la o ipotetică tarabă și de acolo ar negocia cu noi contra cost fie reușita la un examen, fie găsirea unui serviciu, fie achiziționarea unei case. Sau alte lucruri. Cât îmi dai pentru o căsătorie fericită? Dar pentru vindecarea unui bolnav? Rugăciunea adresată lui Dumnezeu înțeles ca partener de afaceri se bazează pe regula „do ut des”, „îți dau ca să-mi dai”. Însă Dumnezeul revelat de Isus Christos este Tată, nu negustor.

Da, creștinii se adresează lui Dumnezeu în rugăciune ca unui Tată. Există, totuși, o treaptă intermediară, când Dumnezeu nu este Tată, ci prieten. Aceasta este exemplificată de Abraham în prima lectură de astăzi. Astfel, omul i se poate adresa lui Dumnezeu ca unui prieten. Rugăciunea aceasta are trei caracteristici. Este o rugăciune îndrăzneață, insistentă și respectuoasă. Așa a fost rugăciunea lui Abraham care îi cerea lui Dumnezeu, prietenul lui, să-i salveze pe cei drepți din Sodoma și Gomora. Când îl considerăm pe Dumnezeu Tată aceste trei calități ale rugăciunii nu dispar, ci se îmbogățesc și se întăresc.

Rugăciunea fiilor lui Dumnezeu Tată rămâne o rugăciune centrată pe „pâinea noastră cea de toate zilele”. Aceasta este cerută cu îndrăzneală, insistent și respectuos în orizontul voinței Tatălui și a împărăției Lui. Cum se poate întâmpla așa ceva? Am răspuns la această întrebare dezvoltând un fragment din meditația Papei Francisc la rugăciunea „Tatăl nostru” rostită în noua catedrala ortodoxă de la București. Evenimentul a avut loc în după amiaza zilei de 31 mai 2019. Erau prezenți patriarhul Daniel și peste 2500 de credincioși ortodocși. Papa Francisc a vorbit acolo despre „pâinea slujirii”, „pâinea memoriei” și „pâinea comuniunii”.

Detalii găsiți în predica postată mai jos, rostită la Sinaia, astăzi, 28 iulie 2019. Odihnă plăcută tuturor celor care sunt în concediu sau în vacanță!

NB. Am introdus această notă ca răspuns clarificator la o nedumerire ridicată de dna Manuela N.-P., cărei îi mulțumesc din toată inima pentru observația-i pertinentă. Într-adevăr am terminat predica recurgând la o imagine din literatura greacă veche. Era vorba despre Telemah, fiul lui Ulise, care, potrivit povestirii lui Homer din Odiseea, a copilărit departe de tatăl său. După douăzeci de ani de la plecarea acestuia, Telemah, fiul, pornește într-o călătorie în căutarea tatălui, Ulise. Negăsindu-l nici la Pilos, nici la Sparta, Telemah se întoarce acasă pe insula Itaca. Înainte de a ajunge la ai săi zeița Atena îl îndeamnă să-l caute la porcarul Eumaeus, unde-l găsește pe Ulise, tatăl său, îmbrăcat în straie de cerșetor.

Ideea de bază a fost aceasta. Dacă în tradiția greacă fiul își caută și își așteaptă tatăl (rătăcitor), în tradiția creștină tatăl își caută și își așteaptă fiul (rătăcitor). În creștinism inițiativa găsirii și salvării fiului rătăcitor îi aparține lui Dumnezeu Tatăl, nu fiului, ca în mitologia greacă. Pentru greci, inițiativa omului contează; pentru creștini, iubirea Tatălui are întâietate, de aceea iubirea fiului este un răspuns la o iubire care s-a manifestat deja.

Așadar legătura dintre fiu (fii) și „Tatăl nostru” din creștinism răstoarnă imaginea legăturii dintre fiu și tată din cultura greacă. Fiul Telemah intră în rolul lui Dumnezeu Tatăl din cadrul revelației creștine. Ambele așteptări sunt active. Telemah pornește în căutarea tatălui. Dumnezeu Tatăl îl trimite pe Fiul său „pentru noi și pentru a noastră mântuire”, după cum mărturisim în Crez. El este „Calea, Adevărul și Viața” (cf. In 14, 6) care duce la Tatăl.

În predică am scurtat trecerea de la o paradigmă a mântuirii la alta și am spus că Ulise este fiul lui Telemah. Da și Nu! Da, dacă transferăm legătura dintre cei doi în planul mântuirii din creștinism, unde Dumnezeu Tatăl caută mântuirea celui rătăcitor. Nu, potrivit povestirii lui Homer, unde Telemah, fiul lui Ulisse, pornește în căutarea celui pierdut. În concluzie, prin legea harului, creștinismul depăștește perspectiva mântuirii din cultura greacă și o universalizează ridicându-i pe toți oamenii la rangul de „fii și fiice în Fiul”. Mântuirea este posibilă pentru toți fiindcă Dumnezeu Tatăl ne caută și ne așteaptă pe insula „Itaca”, pe crucea Fiului său. De aceea, fiecare om poate să-L caute și poate fi găsit de Dumnezeu Tatăl nostru.