Wilhelm Dancă

Astăzi am meditat Fericirile din Evanghelia după Luca (6.17-20-26).

În prima parte am citit Fericirile de la Luca privind în oglindă Fericirile de la Matei (5,1-12). Am subliniat câteva diferențe și asemănări.

Apoi am arătat că dorința de fericire sau de bine este naturală. Se găsește în fiecare om. Afirmația îi aparține lui Aristotel. Uneori mijloacele pentru a ajunge la fericire nu sunt oneste. De aceea, unii confundă vizibilitatea, puterea sau lauda semenilor cu fericirea.

În continuare am subliniat că omul fericit din Biblie are rădăcinile plantate în „fluviul” ce se numește Dumnezeu. Sau, cum spune sfântul Augustin, omul fericit biblic are rădăcinile în cer.

Fericirea evanghelică este un adjectiv, nu un substantiv. Este o condiție de viață sau un mod de a fi care se traduce prin focusarea totală a existenței pe încrederea în Dumnezeu. Fericirea înseamnă acceptarea unei absențe materiale sau umane pentru a-i face mai mult loc lui Dumnezeu. De aceea, bogații, cei care râd, cei sătui și cei ce caută laude nu au timp de Dumnezeu. Sunt plini de ei înșiși. În schimb, sunt fericiți cei săraci, cei flămânzi, cei care plâng, cei persecutați în măsura în care singura lor mângâiere e Dumnezeu.

Am adus la zi fericirile evanghelice cu ajutorul Fericitului Vladimir Ghika. Am găsit la el patru fericiri. „1). Fericiți cei care caută pentru că au și găsit deja. 2). Fericiți care răspândesc bucuria care izvorăște din adevăr. 3). Fericiți care răspândesc bucuria care izvorăște din bucuria proprie. 4). Fericiți cei care îl iubesc pe Dumnezeu, că aceia nu se vor gândi dacă sunt fericiți sau nu.”

În fine, la Sfântul Luca ucenicul fericit este și profet. De aceea, el e chemat să vorbească celor plini de ei înșiși despre viața centrată pe încrederea în Dumnezeu. În concluzie am spus că, astăzi, avem mare nevoie de acest fel de profeție. Două sunt motivele principale. Primul, în Biserică bântuie molima naricisismului ecleziastic. Al doilea, în societate bate vântul narcisismului ideologic inspirat de curentul „cancel culture”.

Detalii în articolul postat mai jos.

CATEHISMUL BISERICII CATOLICE DESPRE DORINȚA DE FERICIRE ȘI DESPRE FERICIREA CREȘTINĂ

(1717) «Fericirile zugrăvesc chipul lui Isus Cristos și descriu iubirea lui; ele exprimă chemarea credincioșilor asociați la slava pătimirii și Învierii lui; luminează faptele și atitudinile caracteristice ale vieții creștine; sunt făgăduințele paradoxale care susțin speranța în încercări; vestesc binecuvântările și răsplățile anticipate deja în chip tainic ucenicilor; sunt inaugurate în viața Fecioarei Maria și a tuturor sfinților.

(1718) Fericirile răspund dorinței naturale de fericire. Această dorință este de obârșie divină; Dumnezeu a pus-o în inima omului ca să-l atragă la El, singurul care-l poate satisface: „Desigur că noi toți vrem să trăim fericiți și în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmație, chiar înainte să fie pe deplin formulată” (Sf. Augustin). „Așadar, cum se face că te caut, Doamne? De vreme ce căutându-te, Dumnezeul meu, caut viața fericită, fă-mă să te caut ca sufletul meu să trăiască, fiindcă trupul meu trăiește din sufletul meu, iar sufletul meu trăiește din tine” (Sf. Augustin). „Numai Dumnezeu satură” (Sf. Toma de Aquino).

(1719) Fericirile dezvăluie scopul existenței umane, țelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. Această chemare se adresează fiecăruia personal, dar și întregii Biserici, noul popor al celor care au primit făgăduința și trăiesc din ea în credință.

(1720) Noul testament folosește mai multe expresii pentru a caracteriza fericirea la care Dumnezeu îl cheamă pe om: venirea Împărăției lui Dumnezeu; vederea lui Dumnezeu: „Fericiți cei curați cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8); intrarea în bucuria Domnului; intrarea în odihna lui Dumnezeu (Evr 4, 7-11):  „Acolo noi vom odihni și vom vedea; vom vedea și vom iubi; vom iubi și vom lăuda. Iată ce va fi la sfârșitul fără de sfârșit. Și ce alt sfârșit avem, dacă nu să ajungem în împărăția care nu va avea sfârșit? (Sf. Augustin).

(1721) Într-adevăr, Dumnezeu ne-a adus pe lume ca să-l cunoaștem, să-l slujim și să-l iubim și astfel să ajungem în Paradis. Fericirea ne face „părtași la firea dumnezeiască” (2 Pt 1, 4) și la Viața veșnică. Prin ea, omul intră în slava lui Cristos și în bucuria vieții Sfintei Treimi.

(1722) O asemenea fericire depășește inteligența și puterile omenești. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. De aceea a fost numită supranaturală, ca și harul care îl pregătește pe om să intre în bucuria divină. „Fericiți cei curați cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. Desigur, în măreția și slava sa negrăită, „nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu și să rămână viu”, căci Tatăl e de necuprins; dar în iubirea sa, în bunătatea sa față de oameni și în atotputernicia sa, El merge până la a dărui celor care-l iubesc privilegiul de a-l vedea pe Dumnezeu (…) „căci ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu”.

(1723) Fericirea făgăduită ne pune în fața alegerilor morale hotărâtoare. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei rele și să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. Ne învață că adevărata fericire nu se află nici în bogăție sau bunăstare, nici în slava omenească sau în putere, nici în vreo lucrare omenească, oricât de folositoare ar fi, ca știința, tehnica și arta, nici în vreo făptură, ci numai în Dumnezeu, izvorul oricărui bine și a toată iubirea: „Bogăția este marea zeitate a zilei; ea este cea căreia mulțimea, întreaga masă de oameni, îi aduce un omagiu instinctiv. Ei măsoară fericirea după avere, și după avere măsoară și onorabilitatea. (…) Toate acestea vin din convingerea că bogăția poate totul. Așadar, unul din idolii zilei este bogăția, iar altul este faima. (…) Faima, faptul de a fi cunoscut și de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o reputație de presă), a început să fie considerată ca un bine în sine, un bine suprem, și ea, un obiect de adevărată venerație.

(1724) Decalogul, cuvântarea de pe Munte și cateheza apostolică ne descriu căile care duc la Împărăția cerurilor. Noi ne îndreptăm spre ea pas cu pas, prin faptele de zi cu zi, susținuți de harul Duhului Sfânt. Făcuți rodnici de Cuvântul lui Cristos, încetul cu încetul aducem roade în Biserică pentru Slava lui Dumnezeu.

Din Catehismul Bisericii Catolice, Editura ARCB, București 1993, pp. 376-377.

Mai jos puteți să ascultați predica din 29 ianuarie 2017 (Duminica a IV-a, Anul A):