Wilhelm Dancă

Astăzi, 8 martie 2026, pe drumul de pregătire pentru sărbătoarea Paștelui, am meditat la Evanghelia după Ioan 4, 5-42. În ritualul latin, Postul Mare cuprinde cinci duminici. În primele două, s-au propus fragmente din Evanghelia după Matei, care descriu ispitirile lui Isus în pustiu și schimbarea Lui la față în prezența ucenicilor. În următoarele trei duminici se meditează trei simboluri din Evanghelia după Ioan: apa, lumina și viața. Ele sunt propuneri de abordare a vieții spirituale pentru a nu cădea în ispitele despre care am auzit în prima duminică din Postul Mare. Prima dintre ispite se referă la adorarea idolilor. De aceea, dialogul lui Isus cu femeia samariteancă din Evanghelia după Ioan aprofundează raportul cu instituțiile care ar trebui să conducă la Dumnezeu. Din păcate, de multe ori, în loc să fie fereastră spre cer, ele devin ziduri.

În legătură cu ispita de a adora idoli, am subliniat trei lucruri.

Mai întâi, faptul că Isus stă pe marginea fântânii lui Iacob e semn că El singur a devenit apa care potolește setea omului de viață veșnică. Îi spune femeii samaritence că El este Christos și doar El poate să facă omul să nu mai sufere de sete. Femeia crede și devine apostol, în sensul că le spune tuturor cu cine s-a întâlnit. Cine nu crede în El nu poate să crească, pentru că va suferi mereu de sete și va apela la idoli. Acesta este păcatul tuturor păcatelor: respingerea lui Christos, Dumnezeu care vine, și blocarea propriului drum de creștere. Credința femeii samaritence este exemplară, pentru că trece de la tradiții, templu, practici religioase consolidate la noutatea ce o aduce Christos, fântâna din care se scoate apa spre viața veșnică. Lucrul acesta înseamnă că ea crede/ se încrede în Dumnezeu care vine, nu doar în Dumnezeu care era și care este. Femeia samariteancă este „open mind”, are o mentalitate nomadă, deschisă la noutate.

Apoi, am vorbit despre faptul că Isus relativizează rolul templului de pe muntele Garizim, locul în care se roagă samaritenii. Dar același lucru l-a făcut și în vorbirea despre importanța templului de la Ierusalim, unde se roagă evreii. Templul Nou de întâlnire a omului cu Dumnezeu este Christos, care nu distruge tradiția, legile și obiceiurile, ci le relativizează. Omul care crede în Christos îl adoră pe Dumnezeu „în spirit și adevăr”, iar spiritul său de adorație se vede în alegerile de viață ce prioritizează lucrarea dreptății și a iubirii față de victimele oprimării.

În fine, am amintit că suntem în anul jubiliar franciscan, care celebrează 800 de ani de la trecerea Sfântului Francisc de Assisi la Tatăl. Am subliniat lauda adusă de el lui Dumnezeu pentru „sora apă, care este foarte utilă, umilă, prețioasă și curată”. Am spus că e adevărat, dar, uneori, apa nu este curată, de pildă, apa din București. Însă, i-am asigurat pe credincioșii prezenți la liturghie că acela care bea „apa curată” din fântâna care este Christos nu va înseta niciodată și, în plus, își va schimba viața.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Recent am fost la Căminul Cultural din Băile 1 Mai, lângă Oradea. Am primit invitația de la pr. prof. dr. Florin Tomoiagă. Când ne întâlnim el spune, glumind, că unii dintre noi sunt „tomiști”, dar el este „tomoiagă”.

Conferința a fost despre „Setea de Dumnezeu”, comentând întâlnirea lui Isus cu femeia samariteancă. Vezi Evanghelia după Ioan 4. Am spus la început de ce am ales acest titlu, apoi am explicat ce înseamnă să fii însetat de Dumnezeu, ce este setea în general și setea spirituală. Am vorbit și despre câteva obstacole care reduc sau șterg setea de Dumnezeu în noi. De asemenea, am descris câteva modele de spiritualitate centrate pe setea de Dumnezeu.

În cele din urmă i-am invitat pe cei prezenți să trăim o viață spirituală centrată pe setea de Dumnezeu. Propunerea e articulată în trei momente. Primul, „Christus exodus” (Exodul lui Christos),. Al doilea, purificarea de „sententia Christi” (renunțarea la ideile teoretice și preconcepute despre Christos). Al treilea, întâlnirea reală cu trupul lui Christos – „corpus Christi”. Am încheiat cu câteva întrebări și un citat din Sfântul Augustin despre setea de adevăr, adică setea de Dumnezeu.

Detalii găsiți mai jos.

Prieteni, vă ofer mai jos o meditație la dialogul lui Isus cu femeia samariteancă din Evanghelia după Ioan 4, 5-42.

Am încadrat-o în parcursul de pregătire pentru sărbătoarea Paștelui. Am arătat că obiectivul principal al creștinului este să se schimbe la față, la fel ca Isus pe muntele Tabor. Acesta poate fi atins dacă rămâne fidel Tatălui, cum Isus a rămas fidel în pustiu. De asemenea, dacă își înrădăcinează viața în Cuvântul Domnului.

Analizând dialogul lui Isus cu samariteanca, am subliniat că Isus vine la oameni acolo unde sunt cu toate ale lor.

Astfel, femeia samariteancă era fizic la fântâna lui Iacob, dar spiritual era în confuzie, marginalizată și izolată de comunitate. Isus trece dincolo de tradițiile evreiești și stă de vorbă cu o femeie, într-un loc izolat, chiar dacă nu era soția lui. Apoi, depășește tensiunile dintre samariteni și iudei cauzate de interpretări diferite ale Torei (Legea lui Moise) și locurile diferite de cult. De asemenea, Isus stă de vorbă cu o femeie care, fiind conștientă de păcatele sale, s-a autoizolat. Aceasta este explicație pentru care a venit la fântână la amiază, adică atunci când nu mai era nimeni în zonă.

Dialogul cu femeia samariteancă scoate în evidență pedagogia lui Isus de a intra în inima omului.

Mai întâi vorbește cu amambilitate, se face umil, sărac, și cere apă de băut. Apoi, este respectuos, nu o judecă și nu o condamnă pe femeie, deși cunoaște rănile provocate de iubirile ei destrămate. În fine, Isus intră cu inima deschisă într-o inimă care i se deschide treptat, fiindcă o tratează pe femeie ca pe o persoană, nu ca pe un număr dintr-o mulțime sau un obiect.

Astăzi, suntem chemați să devenim umili, fiindcă astfel iubirea lui Isus poate să vindece setea noastră de iubire și de a fi iubiți. Sau, de a admite că suntem săraci în relațiile de iubire, că suntem sărmani și neputincioși, că suntem păcătoși și nu știm să iubim. De aceea, nu suntem iubiți cu adevărat. Asumarea condiției de păcătos deschide Domnnului posibilitatea vindecării iubirilor noastre eșuate în apele stătute și lipsite de viață.

Sufletul cu adevărat umil iubește ușor, spunea Fericitul Vladimir Ghika. Oare așa să fie?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.