Wilhelm Dancă

Prieteni, Astăzi, la Sinaia, am meditat Evanghelia după Matei 15, 21-28. Aici este vorba despre întâlnirea lui Isus cu femeia cananeeancă, care îi cere Domnului să-i vindece fiica stăpânită de diavol. Am dezvoltat trei tablouri ale dialogului dintre păgâni și Domnul Christos.

În primul tablou este femeia cananeeancă, o femeie păgână, dar doritoare de adevăr, iubire, absolut. Credința ei că Isus îi poate mântui fiica este pătrunsă de iubire, statornicie și smerenie. Femeia cananeeancă simbolizează Biserica din toate timpurile, care provine din păgânismul pozitiv.

În al doilea tablou se găsește fiica femeii cananeence, care este indiferentă, rece sau distantă față de Christos. Ea reprezintă păgânismul negativ din Canaan, structurat, în principal, de două rituri, jertfele omenești și orgiile sacre.

Al treilea tablou a fost despre noul păgânism din Europa, care în secolul XX a fost devastată de doi balauri ideologici, nazismul și marxismul. Aceste „erori culturale” au încercat să devină un fel de religie și au idolatrizat rasa, națiunea, Statul, partidul, distrugând demnitatea omului și chemarea lui la transcendență.

În fața noului păgânism, care ocupă vidul lăsat de idolii drogurilor, plăcerilor, banilor, puterii cu orice preț, am recomandat două atitudini. Mai întâi să revizuim capacitatea Bisericii (preoți, familii, laici și persoane consacrate) de a transmite Evanghelia, astăzi. Apoi, să punem accentul în educația tinerilor pe respectul față de celălalt, fiindcă păgânul vechi sau nou crede că se poate mântui de unul singur.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Fenomenul radicalizării identitare este ceva obișnuit. Se manifestă în timpul crizelor existențiale, spirituale, ideologice etc. Se întâlnește atât în Biserică, cât și în societate. Isus a observat la ucenicii din vremea Lui comportamente radicalizate identitar. Adică un fel de teamă față de străini și de ceilalți care nu sunt/gândesc la fel ca noi. Oare aceasta să fi fost cauza pentru care i-a scos din Galileea și i-a dus în ținuturile Tirului și Sidonlui? Se poate să fie una dintre cauze. Vorbește despre acest moment Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 15, 21-28.

Pornind de la textul Evangheliei duminicii am meditat trei comportamente. Mai întâi m-am oprit la comportamentul marcat de frica de străini la ucenici, apoi la atitudinea disperată a femeii cananeene și, în final, la tăcerea lui Isus.

Discipolii de ieri și de azi sunt mereu ispitiți să vadă lumea doar prin ei înșiși. Cei care cad în această ispită devin fricoși față de semenii lor, dar mai degrabă agresivi, prepotenți și ipocriți. Soluția la aceste derive comportamentale este „țipătul” femeii disperate din cauza fiicei bolnave.

Femeia tulburată la maximum pentru că nu găsea un vindecător pentru fiica stăpânită de diavol este un model de insistență. Discipolii nu o suportau pentru că țipa în urma lor. Dar, țipătul femeii era justificat și bine orientat, adică îndreptat spre Domnul cel Milostiv. Marea iubire față de propria fiică bolnavă o golise complet de sine. Omul din modernitate este cumva la fel, țipă din cauza angoaselor, dar nu-l găsește pe Domnul. De aceea, femeia cananeană este un model.

În fine, Isus tace în fața țipătelor femeii, pentru că răspunsul la durerea ei cumplită era chiar El. Tăcerea Domnului este o invitație la a-L descoperi pe Dumnezeu în tăcere. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „liniștea perfectă este cea mai puternică vestire a lui Dumnezeu”. De asemenea, tăcerea lui Isus este o chemare la a fi mai insistenți în rugăciunile noastre de cerere.

Nu vă fie teamă de străini! Am adăugat în acest articol și proclamarea Evangheliei din Matei 15, 21-28. Mai multe detalii găsiți mai jos.

Preferința Domnului Christos pentru credința în divinitatea lui a unor persoane din afara poporului evreu dă de gândit. Astăzi, 16 august 2020, în Evanghelia duminicii a fost vorba despre credința femeii cananeene (cf. Mt 15, 21-28). Cu alte ocazii a lăudat credința samariteanului vindecat și recunoscător (Lc 17, 11-19), sau a centurionului roman care i-a cerut ajutorul pentru vindecarea slujitorului bolnav (Mt 8, 5-13). Ori, în alte împrejurări, a dat ca exemplu de credință autentică pe femeia samariteană pe care a întâlnit-o la fântâna lui Iacob și care nu se bucura de un nume bun cât privește căsătoria (In 4, 6-42).

De unde această predilecție a Mântuitorului pentru credința celor păcătoși și, într-un anumit fel, eretici? Tocmai pentru că vedea la ei o adevărată încredere în puterea lui divină. Neîndoielnic, episoadele înregistrate de evangheliști aveau, și au în continuare, un scop didactic. Ele ne arată cum i-a pregătit Domnul pe ucenicii săi pentru momentele când credința lor urma să fie pusă la încercare. Este vorba de finalul vieții lui publice, atunci când a fost judecat, scuipat, batjocorit, bătut cu vergi, răstignit și a murit pe cruce. De la discipolii din vremea lui Isus modele de credință ilustrate de persoanele păgâne ajung și la noi. Ce ne spun nouă astăzi?

Multe lucruri. Mai întâi că mântuirea este universală. Apoi că toți oamenii sunt frați. Și, nu în ultimul rând, că încrederea în Isus trebuie să fie sinceră, autentică. În zilele noastre mulți creștini se comportă ca și cum ar fi discipoli de carton sau hârtie creponată. Hainele lor de hârtie sunt tradițiile, superstițiile, comportamentele ideologizate sau spiritul umanitar fals al lumii în care trăim. Oare vom putea să scăpăm de aceste bagaje identitare false? De aceste tendințe egoiste, subiectiviste, individualiste promovate de spiritul de autonomie care domină societățile moderne și post-moderne? Da, dacă vom ajunge în fața Cuiva în care să avem încredere maximă. Femeia cananeană din Evanghelia de astăzi este un exemplu. În fața lui Christos s-a eliberat de sine, de prejudecățile identitare, de barierele ideologice, și-a regăsit ființa autentică.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos. Să aveți o săptămână bună!