Wilhelm Dancă

Pe 13 mai 1917, la Fatima, în Portugalia, trei păstorași – Francisc, Iacinta și Lucia – au „văzut-o” pe Maica Domnului după un moment de rugăciune. Ea le-a cerut, printre altele, să se roage pentru convertirea Rusiei. Pentru mulți credincioși catolici occidentali din vremea aceea, evenimentul aparițiilor particulare în sine nu era ceva complet nou. Cu mai bine de o jumătate de secol în urmă alți doi copii, Melania și Maximin, din La Salette (Franța) au „văzut-o” pe Fecioara Maria pe 19 septembrie 1846, care i-a îndemnat să trăiască valorile creștine, în special respectarea duminicii, într-o lume care se seculariza. Câțiva ani mai târziu, în 1958, Bernadeta, o copilă de 14 ani din Lourdes (Franța), a „văzut-o” de 18 ori pe Maria, Fecioara Neprihănit Zămislită, primind cererea sa de rugăciune și penitență pentru convertirea celor păcătoși.

De data aceasta, la Fatima, îndemnul la rugăciune pentru convertirea Rusiei era ceva nou. Într-adevăr, păstorașii au primit și au transmis avertismentul Doamnei „îmbrăcată în lumină” potrivit căreia, dacă cererile sale vor fi ascultate, „Rusia se va converti și vor avea pace, dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie și persecuții împotriva Bisericii”[1]. Mai mult decât atât, se mai spune în mesaj, că „cei buni vor fi martirizați, Sfântul Părinte va avea mult de suferit, multe națiuni vor fi distruse”[2].

În termeni teologici, ceea ce s-a întâmplat la Fatima din 13 mai până în 13 octombrie 1917 a fost un eveniment spiritual deosebit care intră în categoria „revelațiilor particulare”. Spre deosebire de revelația ultimă care a avut loc în Isus Christos, cea particulară are rolul de completa revelația definitivă, revelația Noului Testament, și de a-i ajuta pe oameni „să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei”[3].

Din punct de vedere antropologic, revelațiile particulare sunt viziuni sau vedenii de ordin interior ale unei forțe prezente ce se manifestă dincolo de simțuri și pe care vizionarii o percep în interiorul lor; această forță percepută ca prezență interioară are drept echivalent o manifestare externă sensibilă[4]. Limbajul specific al viziunilor este unul simbolic, de aceea mesajul revelațiilor particulare se desprinde din întreaga structură de ansamblu a unei viziuni, nu doar dintr-o parte specifică a ei. Într-adevăr, pornind de la întregul imaginilor putem ajunge la inima „profeției” din revelația particulară, care este apelul sau orientarea vieții spre împlinirea voinței lui Dumnezeu[5]. Dacă ar fi să rezumăm, mesajul de la Fatima invită la meditarea cuvintelor lui Isus din Evanghelie și bazarea încrederii pe promisiunea lui: „În lume veți avea necazuri, dar aveți încredere; eu am biruit lumea” (In 16, 33)[6].

Întrebarea care apare aici în mod presant este următoarea: „Fatima” mai are astăzi ceva de spus? Neîndoielnic, pentru creștinii catolici educați în spiritul devoțiunii mariane, Fatima este un eveniment spiritual important al secolului XX. Este ceva credibil, mesajul educă în continuare la maturizarea raportului cu Maria, Mama lui Isus, cu Biserica. Dar pentru cei mai sceptici, fie catolici, fie credincioși, fie necredincioși, vreau să aduc câteva argumente prin care să dovedesc că Fatima dă de gândit, vorbește și astăzi, și că Fatima este o dovadă a supremației spiritului asupra păcatului ca forță corupătoare a istoriei. Pe scurt, dacă mesajul de la Fatima este asumat, atunci rugăciunea poate redresa mersul istoriei spre împlinirea ei în Christos.

Fatima – eveniment de rugăciune

„Povestea” de la Fatima a început în urmă cu o sută de ani, la Cova da Iria, (Fatima, Portugalia), în ziua de 13 mai 1917, când trei copilași au fost martori ai unor fenomene supranaturale cu caracter mistic. După cum se știe, fenomenele religioase pot fi înțelese doar dacă analistul lor se situează la nivelul specific de referință, adică cel religios. Tentativele de explicare rațională, științifică au eșuat. Porneau de la puncte eronate din punct de vedere metodologic. Cei trei copilași erau Lucia (10 ani), Iacinta (7 ani) și Francisc (9 ani). Ei au văzut-o cu „simțurile lor interioare” pe Maica Domnului și au vorbit cu ea. Fecioara de la Fatima le-a încredințat un mesaj conținând îndemnul la convertire spirituală; îndemnul era adresat lumii întregi, dar viza în mod special Rusia. Deoarece contextul uman și natural al acestor întâmplări era foarte simplu, contrastând puternic importanța mesajului, mulți nu au crezut în relatările păstorașilor.

Mai exact, pe 13 mai 1917, Lucia, Iacinta și Francisc au ieșit să pască turmele de oi ale familiilor lor pe coastele muntoase din jurul satului natal. După masă s-au rugat Rozariul[7], ca de obicei, apoi au început să se joace. Dintr-odată joaca le-a fost întreruptă de un fulger, care a apărut din senin. Nu se vedea nici un nor. Copiii au crezut că se anunță ploaia și au început să-și adune oițele. Voiau să fugă spre casă. Dar până să ajungă la jumătatea povârnișului, un alt fulger a brăzdat cerul. Grăbind pasul, alergând, au ajuns în cele din urmă jos în vale. Acolo, însă, ca și cum cineva le-ar fi blocat trecerea, s-au oprit dintr-odată toți trei; privirile lor au fost atrase de manifestarea unei lumini extraordinare; deasupra unui tufiș, în fața lor, au văzut o Doamnă foarte frumoasă, în totalitate numai lumină[8]. Așa au început aparițiile Maicii Domnului la Fatima, care vor continua în zilele de 13, începând cu luna mai, excepție făcând august[9], până pe 13 octombrie 1917. În această zi a avut loc miracolul soarelui dansând pe cer, un fenomen cosmic rar la care au fost martori peste 70.000 de oameni credincioși și curioși. Unii dintre aceștia au crezut ceea ce au văzut și au considerat ca adevărate relatările copiilor despre Doamna „făcută din lumină”, alții nu, au rămas sceptici sau indiferenți.

Deși a autorizat aceste apariții, Biserica nu obligă pe nimeni să accepte mesajul lor. Totuși, fiind semne supranaturale, viziuni sau revelații private, ele lasă urme în istorie. Pentru că pot schimba viețile oamenilor, ele influențează și direcția drumului omenirii în istorie[10]. De aceea, existența lor nu poate fi contestată în mod obiectiv, pe de o parte, iar pe de alta, continuă să ne interpeleze și pe noi, astăzi. De asemenea, fiind evenimente de viață spirituală sub formă de rugăciune, aparițiile de la Fatima au modificat destinele a mii și zeci de mii de oameni. Și din acest punct de vedere, aparițiile se apără singure în fața celor care le contestă prin efectele pe care le-au produs în viața spirituală a credincioșilor.

Elementul spiritual stă în centrul mesajului de la Fatima. Asemenea celorlalte revelații din istoria modernă și contemporană a Bisericii, și acestea au avut loc într-un cadru îmbibat de rugăciune. Dar, dacă prin rugăciune înțelegem „înălțarea sufletului către Dumnezeu”[11], atunci cei trei păstorași de la Fatima nu doar că au contribuit la mai multă conștientizare a relației omului cu Dumnezeu[12], ci, într-un anumit fel, i-au pregătit omului terenul pentru a se raporta cu mai multă încredere la Dumnezeu ca Domn al istoriei.

Convertirea Rusiei

În apariția din 13 iulie 1917, Doamna „făcută din lumină” le-a încredințat păstorașilor un mesaj structurat în trei părți. În partea a doua[13] se vorbește despre Primul Război Mondial, care era pe punctul de a se sfârși, și despre posibilitatea izbucnirii unui alt Război Mondial, mai devastator, în timpul pontificatului papei Pius al XI-lea. Pentru a împiedica declanșarea acestui nou conflict mondial, Doamna din cer a spus că „voi veni să cer consfințirea Rusiei la inima mea neprihănită (…). Dacă vor accepta cererile mele, Rusia se va converti și vor avea pace; dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie și persecuții împotriva Bisericii. (…) Sfântul Părinte va avea mult de suferit, multe națiuni vor fi distruse. În cele din urmă, inima mea neprihănită va triumfa, Sfântul Părinte îmi va consfinți Rusia, care se va converti, și va fi acordată lumii o perioadă de pace”.[14]

Cererea de a consacra Rusia la Inima Neprihănită a ajuns la sfântul Părinte Pius al XI-lea, prin intermediul episcopului de Leiria, în 1929. Din motive diplomatice, cererea nu a fost ascultată. Lucia, care trăia într-o mănăstire la Tuy, în Spania, a insistat în scrisorile sale către părintele J. B. Gonçalves ca Papa și toți episcopii din lume să consacre în mod public Rusia la Inima Prea Sfântă a lui Isus și la Inima Neprihănită a Mariei și să facă rugăciuni de ispășire pentru a se pune capăt persecuțiilor la adresa creștinilor din Rusia și din lume. Episcopii din Portugalia au răspuns la această cerere, iar pe 13 mai 1931, au consacrat public națiunea portugheză Inimii Neprihănite. În alte scrisori din 1935 și 1936, sora Lucia a insistat și a cerut din nou consacrarea Rusiei. În 1937, episcopul de Leiria îi scrie Papei Pius al XI-lea: „Sora Lucia îmi cere să comunic Sanctității Voastre că, pe baza unei revelații cerești, bunul Dumnezeu promite să pună capăt persecuțiilor din Rusia, dacă Sanctitatea Voastră va binevoi să facă și să poruncească tuturor Episcopilor din lume să repete la rândul lor un act public și solemn de reparare și de consacrare a Rusiei către Inimile Prea Sfinte a lui Isus și a Mariei”[15]. După cum se știe Papa Pius al XI-lea nu a consacrat Rusia, chiar dacă a avut gesturi de bunăvoință față Fatima[16].

Între timp Rusia sovietică răspândea erorile sale în lume, erori cu privire la credința în Dumnezeu, la demnitatea transcendentă a persoanei umane, la viața politică în societate. După cum se știe, printre țările care au căzut sub influența Rusiei bolșevice a fost și țara noastră. Mulți oameni nevinovați din România au suferit din cauza regimului totalitar comunist pentru simplul motiv că nu au renunțat la credința creștină, la legătura cu Biserica Romei sau că susțineau democrația bazată pe valori și principii creștine.

Începutul istoric al erorilor îl reprezintă lovitura de stat, condusă de Vladimir Ilici Lenin, în noaptea dintre 24 și 25 octombrie (6-7 noiembrie) 1917, două săptămâni după ultima apariție a Maicii Domnului la Fatima, când bolșevicii au preluat puterea politică în Rusia. A urmat un lung război civil până în 1920, când forțele anti-bolșevice au fost anihilate, iar speranța Revoluției din Februarie 1917 într-o republică democrată s-a transformat într-o dictatură a unui partid unic. În acești ani s-au pus bazele Uniunii Sovietice, care a fost proclamată ca stat în 1922 și va dura până la dizolvare în 1991. Valorile socialiste și liberale ale Revoluției Ruse din Februarie 1917 au fost înlocuite cu valorile comuniste și impuse prin violență timp de aproape 75 de ani.

Într-un raport cu ocazia sărbătoririi a șaptezeci de ani de la Revoluția din Octombrie, Mihail Gorbaciov spunea că în primii ani ai Revoluției „metodele folosite în lupta dură împotriva contrarevoluției se înrădăcinaseră în viața de zi cu zi. Prioritatea violenței, a situațiilor excepționale, asimilate de birocrația proletară, devenise un fapt obișnuit”[17]. După perioada Lenin, Stalin a impus o concepție economică ce a dus la eradicarea pieței libere, a spiritului întreprinzător privat, a pluralismului politic și de idei. Gorbaciov constata cu tristețe că în Rusia sovietică s-a impus „un socialism de stat esențialmente de cazarmă”[18]. Toate măsurile economice luate de conducerea stalinistă au fost foarte dure în privința țărănimii: „rechiziționarea cu de-a sila a producției agricole și colectivizarea forțată. A fost creat un mecanism iobagial, care a dăinuit apoi zeci de ani. Economia de comandă, strivirea oricărei gândiri eterodoxe, represiunile, justificate la început de mediul capitalist, au devenit parte componentă a sistemului. În țară s-a instaurat un regim totalitar, bazat pe proprietatea de stat, pe monopolul unei singure ideologii, pe puterea unui singur partid”.[19]

Din punct de vedere religios, poporul rus a fost supus unui experiment dureros și rușinos. Bolșevicii au încercat să construiască o societate fără Dumnezeu. Comentând schimbările care au avut loc în Rusia începând cu Octombrie 1917, patriarhul Chiril a spus recent într-un interviu: „Revoluția a fost o mare crimă, iar cei care au înșelat poporul, l-au manipulat, au provocat conflicte, au urmărit cu totul alte scopuri decât cele declarate. A existat o agendă pe care oamenii nici nu și-au imaginat-o”[20]. Printre alte lucruri, agenda secretă a puterii bolșevice prevedea eliminarea credinței în Dumnezeu din sufletele oamenilor și distrugerea Bisericii.

Erorile Rusiei bolșevice

Pentru a atinge obiectivele revoluției, bolșevicii s-au concentrat mai întâi pe slăbirea celulei de bază a societății și a Bisericii, și anume familia. Această lucrare diabolică a început în prima fază a Revoluției bolșevice, în 1918, și a continuat în mod oficial, trecându-se dintr-o extremă în alta, până la căderea URSS în 1991. Este vorba despre așa numită revoluție sexuală inițiată de comisarul sovietic responsabil cu sănătatea publică a sovietelor, Alexandra Mihailovna Kollontai, cunoscută drept avocata amorului liber. În lucrările dedicate emancipării femeii de sub opresiunea bărbatului[21], Kollontai susținea că familia este o rămășiță a obiceiurilor sociale tradiționale și burgheze, prin urmare, femeia trebuia eliberată de orice legătură cu familia (de soț, de copii), trebuiau liberalizate relațiile dintre sexe și eliminată ideea de familie, întrucât nu mai era conformă cu stadiul de evoluție al societății comuniste. Totuși, relațiile sexuale între bărbați și femei nu erau complet libere; câteva reguli erau necesare[22]. Spirala răului deschisă atunci a provocat până astăzi zeci de milioane de victime fizice și o imensă suferință morală, dacă ne gândim la avorturile, copiii orfani, divorțurile și familiile distruse.

Văzând toate acestea, la Fatima, Doamna „îmbrăcată în lumină” trimitea un mesaj printr-o fetiță, Lucia, și îndemna lumea să oprească răspândirea răului distrugerii vieții ca atare, un rău care a fost planificat tot de o femeie – A. M. Kollontai – dar în numele libertății fără Dumnezeu, fără responsabilitate.

În același timp, îndată după lovitura de stat din Octombrie 1917, puterea bolșevică a început prigoana sistematică și de masă împotriva credincioșilor. Într-o scrisoare din 19 martie 1922, adresată membrilor Biroului politic, Lenin scria: „Confiscarea valorilor, îndeosebi de la lavrele cele mai bogate, de la mănăstiri și biserici, trebuie făcută cu determinare nemiloasă, fără a ne opri de la ceva și în cel mai scurt timp. Dacă vom reuși să împușcăm cât mai mulți reprezentanți ai burgheziei reacționare și ai clerului reacționar va fi cu atât mai bine. Chiar acum trebuie pus la punct acest public pentru ca în următoarele decenii nici măcar să nu îndrăznească a se gândi să opună în vreun fel rezistență”[23].

Cifrele care descriu prăpădul uciderii clericilor, credincioșilor laici și distrugerilor de biserici, de clopote, de icoane, de podoabe și veșminte sacre sunt cutremurătoare. Între 1918 și 1939 au fost închise, transformate în magazine, săli de cinema, depozite zeci de mii de biserici și de mănăstiri. Astfel, din cele 60 000 de biserici câte erau în 1917, în 1939 mai erau deschise doar 100. În interior au fost infiltrate mai multe schisme, dintre care cea mai celebră era Biserica vie a inovatorilor, care a funcționat până în 1943. În școli, în locul religiei a fost introdus cursul de ateism. În 1929 a fost înființat ziarul Ateul, organ oficial de presă al Uniunii centrale a ateilor din URSS. Persecuțiile în rândul clericilor ajungeau la zeci de mii, iar victimele printre credincioșii laici ajungeau la sute de mii. În 1937 au fost arestați 33.382 de slujitori ai cultului, iar în 1938 au fost închiși 13.438. Din numărul total de condamnări, în 1937 au fost 44% condamnări la moarte, iar în 1938 cifra condamnărilor la moarte a ajuns la 59%. În 1939, în toată Rusia mai erau doar patru episcopi care conduceau eparhii, dar și aceștia erau urmăriți și hărțuiți. Cu o mică întrerupere de circa 7 ani, între 1943 și 1950, această atmosferă de persecuție la adresa Bisericii și a credincioșilor din Rusia a continuat, având accente uneori mult mai dure decât în trecut[24]. Dezghețul a început pe la sfârșitul anilor 1980, mai exact odată cu venirea lui Mihail Gorbaciov în fruntea URSS.

Reprimarea rezistenței slujitorilor sacri și a credincioșilor laici s-a făcut cu multă violență dezvoltând spiritul terorii, care a stat la baza loviturii de stat din Octombrie 1917. Chiar dacă operațiunile teroriste au rădăcini adânci în istorie, iar cuvintele „terorist” și „terorism” au fost folosite pentru prima dată în timpul Revoluției Franceze (1789-1799), cu referire la regimul de teroare inițiat de guvernul revoluționar bolșevic, gruparea teroristă Narodnaya Volya din Rusia a fost precursorul organizațiilor revoluționare socialiste și anarhiste, incluzând Partidul Socialist Revoluționar Rus. Printre altele, Narodnaya Volya a organizat clandestin asasinarea țarului Alexandru al II-lea (martie 1881)[25]. În numele idealului nobil de a se întoarce spre popor, de a sluji poporul, în special pe cei mai dezavantajați de soartă, Partidul socialist revoluționar din Rusia a adoptat tehnici și metode teroriste pentru a-și impune programul politic și economic. În timpul lui Lenin, al cărui frate mai mare – Alexander Ulyanov – făcuse parte din gruparea teroristă Narodnaya Volya, și mai ales după preluarea puterii de către Stalin, tacticile teroriste au evoluat cuprinzând o paletă foarte largă de activități criminale, de la asasinarea și intimidarea agenților contra-revoluționari până la uciderea unor lideri politici importanți din Rusia sau din Occident.

În orizontul soluțiilor teroriste prin care se dorea eliminarea reacționarilor în Rusia se înscrie și atentatul la adresa sf. Ioan Paul al II-lea din 13 mai 1981 și la care face referire și mesajul de la Fatima. Într-adevăr, în partea a II-a se spune: dacă Rusia nu se va converti, „Sfântul Părinte va avea mult de suferit”[26], iar în partea a III-a se precizează: „Și am văzut într-o lumină imensă (…) un episcop îmbrăcat în alb. (…) el a fost ucis de un grup de soldați care au tras asupra lui cu focuri de armă și cu săgeți”[27]. Suferința provocată lui Ioan Paul II de glonțul care l-a străpuns și de cel care i-a lovit degetul, precum și încercarea ca atare de a-l ucide apropie foarte mult persoana sa de „Sfântul Părinte” și de „episcopul în alb” despre care se vorbește în mesaj. Papa însuși și-a asumat această identitate profetică, declarând după atentat că a fost „o mână maternă cea care a dirijat traiectoria glonțului”, îngăduind „papei aflat în agonie” să se oprească „la un pas de moarte”[28].

Studii recente în arhivele Stasi au scos la iveală faptul că Mehmet Ali Agça, care făcea partea din gruparea teroristă turcă „Lupii gri”, fusese angajat pentru această operațiune criminală de serviciile secrete bulgare, servicii afiliate la Biroul Stasi din Germania Democrată, și care aveau legături strânse cu KGB din Uniunea Sovietică. „Acțiunea Papst” inițiată de Stasi Büro în 1982 pentru a elimina orice dovadă care să ateste legătura dintre Mehmet Ali Agça și Bulgaria confirmă prin ridicolul unor acțiuni de dezinformare tocmai ceea ce voiau să nege[29].

Erorile politicilor bolșevice se pot rezuma într-un singură: construirea unei societăți fără Dumnezeu[30]. Există riscul real de a le repeta, dacă nu se ia în serios substanța mesajului de la Fatima: convertirea inimilor la valorile umanismului creștin.

Cuvântul „inimă” apare de trei ori în mesaj. Acest cuvânt desemnează omul întreg, omul trăind nu doar concentrat pe viața imanentă, ci deschis spre transcendență, etsi Deus daretur (ca și cum Dumnezeu ar exista). Astfel înțelegem că puterea prin care omul poate să pună capăt spiralei răului nu vine de jos, ci de sus; nu vine de la el, ci de la Altcineva. Omul în relație cu Dumnezeu poate să răspundă răului cu bine.

Din păcate omul contemporan este îngenuncheat de povara propriilor descoperiri făcute cu ajutorul intelectului, pentru că s-a luat pe sine drept normă de gândire și de comportament. Rămas singur în fața binelui și răului, omul contemporan trăiește într-o singură dimensiune, fără relații deschise cu alții, fără transcendență, etsi Deus non daretur (ca și cum Dumnezeu nu ar exista). Acum omul hotărăște singur ceea ce este bine și ceea ce este rău. Acest model antropologic – omul fără transcendență – a culminat în comunism și nazism, când unii oameni au hotărât în numele „binelui” întrevăzut doar de dorința lor de putere că alți oameni ar trebui să moară sau să dispară. Societățile care se inspiră din aceste ideologii, credeam că sunt apuse, dar nu sunt, fac la fel și în zilele noastre. Subiectivismul exacerbat din comunism și nazism are rădăcini adânci în mentalitatea iluministă;[31] supraviețuiește în formele hibride ale corectitudinii politice sau ale umanismului ateu secularizat.

Privind retrospectiv nenorocirile provocate de ideologiile totalitare din secolul XX, cred că, pentru a nu le repeta în numele altor ideologii, avem nevoie de convertirea inimii, de înnoirea spirituală a mentalității, înnoire care să pornească din inimă și să atingă inima celorlalți.

Rozariul instrument de rezistență spirituală

Mesajul de la Fatima a fost transmis Bisericii și lumii întregi când primul război mondial era pe sfârșite. Neîndoielnic, pentru participanții care suferiseră în acest conflict, pacea devenise o valoare pe care și-o doreau cu multă ardoare. Credința că Rozariul este instrumentul spiritual prin care se poate învinge răul (fizic, moral, social, spiritual etc.) și trăi în pace era adânc înrădăcinată în mentalitatea Bisericii catolice[32]. De aceea, nu trebuie să ne surprindă că, în vremuri tulburi din punct de vedere social și politic, la Lourdes[33] și la Fatima, Fecioara Maria a apărut cu Rozariul în mâini și le-a cerut credincioșilor să recurgă la această rugăciune ca mijloc de rezistență în fața relelor. Pe urmele Papei Leon al XIII-lea[34], toți papii din istoria modernă și contemporană a Bisericii au recomandat rugăciunea Rozariului[35]. Dar cel mai fidel acestei rugăciuni a fost sf. Ioan Paul al II-lea care, după două săptămâni de la alegerea lui ca succesor al Sfântului Petru, a spus: „Rozariul este rugăciunea mea preferată. O rugăciune minunată! Minunată în simplitatea și în profunzimea ei. (…) De fapt, pe fundalul cuvintelor Bucură-te, Marie, prin fața ochilor sufletului trec principalele episoade ale vieții lui Isus Christos. Ele sunt alcătuite în ansamblu din misterele de bucurie, de durere și de slavă[36], și ne pun în comuniune vie cu Isus prin – am putea spune – inima Maicii sale. În același timp inima noastră poate să cuprindă în aceste decade de Rozariu toate faptele care alcătuiesc viața individului, a familiei, a națiunii, a Bisericii și a omenirii; întâmplări personale și întâmplări ale aproapelui și, în mod deosebit, ale acelora care ne sunt mai apropiați, la care ținem mai mult. Astfel, simpla rugăciune a Rozariului bate ritmul vieții umane”[37].

Fiind o rugăciune tipic meditativă ce corespunde într-un anumit fel „rugăciunii inimii” sau „rugăciunii lui Isus” din Orientul creștin, Papa Ioan Paul al II-lea a recomandat Rozariul, asemenea predecesorilor săi, ca rugăciune pentru pace. Prin natura sa Rozariul este o rugăciune orientată spre pace pentru că îl ajută pe cel ce se roagă să asimileze misterul lui Cristos, principele păcii și „pacea noastră” (Ef 2, 14), să descopere secretul păcii și să facă din el un proiect de viață. Apoi Rozariul este rugăciune pentru pace datorită roadelor de iubire pe care le produce. Dacă se recită bine, meditativ, Rozariul favorizează întâlnirea cu Christos prezent în misterele sale și în frații săi, mai ales în cei care suferă. Rozariul nu înseamnă fugă de problemele lumii, dimpotrivă, ne învață să le privim cu mai multă responsabilitate și generozitate[38]. Așadar, această rugăciune are o puternică influență asupra vieții oamenilor, asupra inimilor lor, pe care le armonizează, potrivit conținutului rugăciunii Bucură-te, Marie, cu Inima lui Isus și cu Inima Mariei. Într-o mărturie personală despre roadele acestei rugăciuni în viața sa, Ioan Paul al II-lea spunea: „După douăzeci și cinci de ani, reflectând asupra încercărilor care nu au lipsit nici din exercitarea ministerului meu petrin, doresc să subliniez din nou, ca o invitație caldă adresată tuturor de a experimenta personal acest lucru: da, într-adevăr, Rozariul bate ritmul vieții omenești, pentru a o armoniza cu ritmul vieții dumnezeiești”[39].

Ținând cont de legătura pe care Ioan Paul al II-lea a avut-o cu Maica Domnului prin rugăciunea lui preferată, Rozariul, să încercăm să vedem acum sensul ascuns al unor coincidențe de evenimente publice care au avut loc în viața lui și în istoria noastră recentă. Aceste coincidențe semnificative dau de gândit.

Astfel, în 2 mai 1981, Lawrence James Downey, fost călugăr cistercian la mănăstirea „Tre Fontane” din Roma, suferind de o boală psihică, a reușit să deturneze un avion de pe ruta Dublin – Londra, forțându-i pe piloți să se îndrepte spre Teheran. După ce avionul a aterizat în Franța, sub pretextul alimentării cu carburant, Downey a aruncat printr-un hublou foi dactilografiate prin care cerea ca Papa să publice într-un anumit ziar al treilea secret de la Fatima. Începând cu directorul aeroportului, nimeni nu a înțeles atunci ce anume dorea, pentru că lumea nu înțelegea ce este al treilea secret de la Fatima[40].

Un alt eveniment care a trezit semne de întrebare și multe discuții a avut loc pe 13 mai 1981, ziua primei apariții la Fatima, când în Piața San Pietro, la Roma, Papa Ioan Paul al II-lea a fost victima unui atentat. Mâna ucigașă a lui Mehmet Ali Agça a fost împiedicată să-l ucidă pe Ioan Paul al II-lea de o călugăriță sosită în Piața San Pietro pentru audiența generală de miercuri; călugărița se numea „Sora Lucia”, la fel ca vizionara Lucia de la Fatima. Când Papa Ioan Paul al II-lea l-a întâlnit pe Ali Agça în închisoare, acesta l-a întrebat: De ce nu ați murit? Papa nu se aștepta la o asemenea întrebare. A purtat-o în el mulți ani, dar atunci și-a dat un prim răspuns, cel decisiv: „știa cu siguranță că fusese salvat de Sfânta Fecioară”[41]. Dar lucrul ieșit din comun este traiectoria sinuoasă a glonțului prin corpul Papei, care a ocolit organele sale vitale.

Când Papa era în convalescență în spital, a cerut plicul cu cel de-al treilea secret de la Fatima. L-a citit, dar a decis revelarea lui după 19 ani, adică pe 13 mai 2000, când i-a beatificat pe Iacinta și Francisc la Fatima.

După ce și-a revenit fizic, ziua de 13 mai 1982, Ioan Paul al II-lea a mers la Fatima pentru a-i mulțumi Fecioarei Maria că l-a scăpat din mâinile ucigașe ale lui Ali Agca și, în fața statuii Maicii Domnului a consacrat lumea întreagă Inimii ei Neprihănite. Sora Lucia nu a fost mulțumită de acest act de consacrare, pentru că Doamna „îmbrăcată în lumină” i-a cerut ca Papa să consacre Rusia la Inima Mariei în unire cu toți episcopii din lume.

Pe 25 martie 1984, Papa a consacrat din nou lumea întreagă la Inima Neprihănită a Mariei în fața statuii Maicii Domnului de la Fatima adusă special în Piața Sfântul Petru. Cu această ocazie Papa a oferit glonțul ce i-a trecut prin corp și nu l-a ucis pentru a fi pus în coroana Maicii Domnului de la Fatima care avea „întâmplător” un loc gol în interior exact cât dimensiunea acelui glonț[42]. Se unesc cu Papa în actul de consacrare a lumii toți episcopii catolici. În acest act de consacrare Papa nu a făcut o referință directă la Rusia, ci una indirectă, incluzând-o printre națiunile „care au mai mare nevoie” de grija Fecioarei Maria. Sora Lucia a confirmat consacrarea spunând că s-a respectat voința Maicii Domnului. După ce s-a împlinit dorința Fecioarei de la Fatima au început să apară primele semne ale dezagregării lumii comuniste. Semne care, din nou, dau de gândit!

Astfel la sfârșitul anului 1985, în Geneva, președintele american Ronald Reagan s-a întâlnit cu președintele rus Mihail Gorbaciov, pentru a găsi împreună o cale de stopare a cursei înarmărilor. Erau prezenți 3500 de jurnaliști. Negocierile au durat 15 ore. Cei doi lideri au avut întâlniri între patru ochi de cinci sau șase ori. S-a semnat o declarație istorică în care se stipula că „războiul nuclear nu trebuie să fie niciodată declanșat, pentru că în el nu există învingători”[43]. Acum s-a născut „spiritul Genevei”, spiritul ce a consfințit dezarmarea nucleară. În paralel, în Rusia sovietică, M. Gorbaciov a început politica de glasnost (deschidere, transparență) și perestroika (restructurare). În vara lui 1986, R. Reagan și M. Gorbaciov s-au întâlnit din nou, dar la Reykjavik, unde s-a ajuns la înțelegerea ca să fie lichidată o întreagă categorie de rachete nucleare. Potrivit lui Gorbaciov, acesta a fost „un eveniment de cea mai mare importanță în istoria recentă a lumii”[44].

Un alt eveniment important. În 1988, guvernul sovietic a permis organizarea la nivel local a sărbătoririi unui mileniu de la botezul creștin al poporului rus. Dar, contrar așteptărilor și pregătirilor, sărbătoarea a devenit națională. În anul respectiv, în toată Rusia erau deschise doar șase mii de locuri de cult, trei Seminarii teologice și două academii[45], însă participarea poporului rus la aceste ceremonii a fost impresionantă ca număr și calitate.

Apoi, pe 9 noiembrie 1989 cade zidul Berlinului, iar circa o lună mai târziu, pe 1 decembrie 1989, primul președinte sovietic după 70 de ani de comunism a vizitat Vaticanul și s-a întâlnit cu Ioan Paul al II-lea. Astfel a început căderea vizibilă a comunismului, ca un joc de domino. Papa nu se aștepta la așa ceva, deși știa foarte bine că acel sistem era social incorect și economic ineficient[46].

În sfârșit, pe 8 decembrie 1991, sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri în calendarul catolic, Uniunea Sovietică s-a dizolvat ca stat, prin retragerea din Uniune a Ucrainei și Bielorusiei. Gorbaciov a devenit președinte fără țară. Pe 25 decembrie 1991, M. Gorbaciov a demisionat din funcția de președinte al URSS-ului și a predat puterea lui Boris Elțîn. Steagul roșu cu seceră și ciocan a fost coborât de pe Kremlin. Oamenii credincioși și devoți ai Fatimei au putut spune: Inima Neprihănită a Mariei a triumfat pe zidurile Kremlinului! Rusia începea un drum nou în istorie.

Fecioara de la Fatima a dărâmat comunismul?

Pe 13 august 1994 a fost adus la Fatima un fragment din zidul Berlinului ca mărturie că Maica Domnului a contribuit la căderea ideologiei comuniste. Desigur, această contribuție nu a fost directă, ci prin oamenii Bisericii, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți. Într-un anumit fel creștinii din secolul XX care s-au rugat Rozariul și au făcut ispășire pentru propriile păcate prin spovadă și împărtășanie au participat indirect la căderea comunismului. Dar mai ales Papa Ioan Paul al II-lea, care a fost un Papă cu o iubire specială față de Maica Domnului, potrivit moto-ului său pontifical: Totus tuus! – Cu totul al tău, Marie! La o întrebare pusă de Gian Franco Svidercovski – „Dar ce s-ar fi întâmplat dacă în acel 13 mai cele două gloanțe trase cu Browning-ul de calibru 9 ar fi nimerit ținta?” – cardinalul S. Dziwisz a răspuns: „M-am întrebat și eu. Dacă mâna Maicii Domnului nu ar fi deviat glonțul, ce s-ar fi întâmplat? Care ar fi fost viitorul lumii? Între timp, fără ajutorul papei polonez, foarte greu ar fi supraviețuit revoluția Solidarnosc. Și ar fi fost probabil diferită și istoria Europei Centrale și de Est”[47].

Căderea comunismului a fost considerată de sf. Ioan Paul al II-lea drept una dintre cele mai mari revoluții din istorie. A citit-o mereu în dimensiunea credinței și a văzut în ea semnul unei intervenții divine. A considerat că eliberarea națiunilor din blocul comunist de sub jugul totalitarismului marxist a fost legată de revelațiile particulare de la Fatima, de consfințirea lumii și, în special a Rusiei, la Inima Neprihănită a Mariei.

Totuși, prăbușirea comunismului a avut și cauze interne. Iată ce spunea Ioan Paul al II-lea în scrisoarea enciclică Centesimus annus din 1991: „Factorul decisiv care a declanșat schimbările este desigur violarea drepturilor muncii”. Apoi, „ineficiența sistemului economic, care nu trebuie considerată ca o problemă numai tehnică, ci mai degrabă ca o consecință a violării drepturilor umane la inițiativă, la proprietate și la libertate în sectorul economiei”. În fine, „dimensiunea culturală și națională: omul nu poate fi înțeles pornind în mod unilateral de la sectorul economiei, nici nu poate fi definit numai în baza apartenenței de clasă. Omul e înțeles în mod mai complet dacă e încadrat în sfera culturii prin limbă, prin istoria sa, prin atitudinile pe care le ia în fața evenimentelor fundamentale ale existenței, cum ar fi nașterea, iubirea, munca, moartea. În centrul oricărei culturi stă atitudinea pe care omul o ia în fața celui mai mare mister: misterul lui Dumnezeu”. Pe scurt, regimul marxist „făgăduise să dezrădăcineze din inima omului nevoia de Dumnezeu, dar rezultatele au arătat că nu se poate reuși acest lucru fără a zdruncina inima omului”[48].

După vizita în Vatican din 1989, M. Gorbaciov a declarat: „Tot ceea ce s-a întâmplat în Europa orientală în ultimii ani nu ar fi fost posibil fără prezența acestui papă, fără marele rol politic pe care el a știut să-l joace pe scena mondială”[49]. Într-o manieră indirectă, președintele URSS a recunoscut că falimentul comunismului a fost provocat de golul spiritual pe care l-a lăsat ateismul în inimile oamenilor. Acest gol i-a făcut pe oameni să caute sensul vieții în propriile identități culturale și religioase. Din acest punct de vedere, Ioan Paul al II-lea a fost omul potrivit la timpul potrivit. Învățătura și exemplul său de viață, dar și al acelora care au suferit persecuțiile regimurilor totalitare ateiste, ne-au arătat că dorința de libertate nu poate fi eliminată din inima omului, că rugăciunea este mai tare decât puștile, iar cultura mai puternică decât tancurile sau decât cortina de fier. Într-adevăr nimic nu poate stinge flacăra care arde în inima fiecărei om, și anume dorința de a fi liber și de a trăi o viață demnă, decentă. Mărita Noastră Doamnă de la Fatima i-a ajutat pe bărbații și pe femeile din secolul trecut din Europa, în special din Europa Centrală și de Est, să creadă în această dorință invitându-i pe toți să adopte și să practice valorile creștine cu privire la viața lor individuală și comunitară. Ceea ce s-a întâmplat atunci la Fatima și ceea ce a urmat arată că inima omului este o cetate de neînvins, dacă Dumnezeu o luminează cu iubirea sa.

---

[1] Congregația pentru Doctrina Credinței, Mesajul de la Fatima, trad. Ovidiu Bișog, Editura Presa Bună, Iași 2000, 21. De aici înainte în formă prescurtată: MF.

[2] Ibidem.

[3] Cfr. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 66-67, Editura ARCB, București 1993, 29-30. Revelația privată se deosebește de revelația publică. În teologia catolică termenul „revelație” se folosește pentru a desemna procesul vital, nu doar conținutul (comunicarea unor mistere sau taine) intelectual, prin care Dumnezeu se lasă cunoscut progresiv de oameni. Revelația publică este acțiunea revelatoare a lui Dumnezeu prin care se deschide cunoașterii de întreaga lume. Revelația lui Dumnezeu adresată tuturor oamenilor s-a încheiat o dată cu Isus Christos. Dar revelația definitivă în Christos nu exclude progresia în înțelegerea ei. Dimpotrivă. În acest context se înscrie „revelațiile private”, cum sunt cele de la Fatima, de la Lourdes, dar și din alte locuri; ele nu completează revelația definitivă, ci îi ajută pe oameni într-o anumită perioadă a istoriei la o mai bună înțelegere și trăire a revelației publice.

[4] Cfr. MF, 52.

[5] Cfr. MF, 55.

[6] Cfr. MF, 64.

[7] Această rugăciune a fost compusă de sf. Dominic în secolul al XIII-lea cu scopul de a-i ajuta pe cei simpli, neștiutori de carte, să cunoască și să mediteze principalele mistere ale mântuirii despre care se vorbește în Noul Testament. Rozariul este o rugăciune care invită la contemplarea chipului lui Isus Christos, împreună cu Maria, Mama sa.

[8] Cfr. I. SUCIU / C.-F. SABĂU, Fecioara din Fatima, Baia Mare 2017, 63-64.

[9] Copiii nu au ajuns în ziua de 13 august 1917 la întâlnirea cu Doamna din cer pentru că au fost sechestrați și împiedicați de autoritățile civile locale, care reprezentau partide politice contrare Bisericii Catolice în general și, în special, răspândirii mesajelor transmise de copii. Totuși Fecioara a fost văzută de copii în ziua de 19 august 2017.

[10] T. BERTONE, „Prezentare”, în CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Mesajul de la Fatima, trad. O. Bișog, Iași 2000, 3.

[11] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2559.

[12] Ibidem, nr. 2629.

[13] Prima parte conține viziunea iadului, iar a treia parte se referă la uciderea Sfântului Părinte. Această ultimă parte a fost dată publicității abia în anul 2000.

[14] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Mesajul de la Fatima, 21.

[15] Apud I. SUCIU / C. F. SABAU, Fecioara din Fatima, 407-408.

[16] Comentând această scrisoare, Pontiful ar fi spus într-un cerc restrâns: „Dacă mi se spune că sunt locțiitorul lui Christos pe pământ, în cazul în care Dumnezeu vrea ceva de la mine, poate să mi-o spună direct!”. Apud I. SUCIU / C. F. SABAU, Fecioara din Fatima, 408.

[17] M. GORBACIOV, Amintiri. Viața mea înainte și după Perestroika, trad. Justina Bandol, București 2015, 438.

[18] Idem.

[19] Ibidem, 439.

[20] Apud I. ȚENE, „Rusia, prima victimă a revoluției bolșevice din 1917. Anticomunismul care unește!”, în: NapocaNews, 22.02.2017.

[21] Cfr. A. M. KOLLONTAI, Free Love, London 1932; Communism and the Family, Sydney 1970; Sexual Relations and the Class Struggle: Love and the New Morality, Bristol 1972.

[22] Bărbații din Uniunea Tineretului Comunist (Komsomol) puteau să aibă oricând relații sexuale cu oricare dintre femeile membre ale aceleiași organizații de tineret, dar femeia nu putea să aibă asemenea relații mai mult de trei ori pe săptămână. Copiii rezultați din aceste relații deveneau copiii ai muncitorilor comuniști din Rusia; femeia comunistă emancipată își continua munca în folosul societății, iar țara ca mamă trebuia să se îngrijească de ei în grădinițe și cămine de copii. Uniunea Tineretului Comunist a fost înființată în 29 octombrie 1918. Cei mai tineri membri aveau 14 ani, iar limita superioară de vârstă era 28 de ani, cu excepția funcționarilor organizației care puteau fi mai în vârstă. Începând din 1956, congresul XX al PCUS, Komsomolul a început să se fragmenteze până când prin reformele sale de glasnost (transparență) și perestroika (reconstrucție), Mihail Gorbaciov a spus în 1986 că organizația nu mai corespundea obiectivelor fixate inițial.

[23] Citat din Arhivele Kremlinului. Biroul Politic și Biserica: 1922-1925, 2 voll., ediție îngrijită de N.N. Pokrovski și S.G. Petrov, vol. 1, Novosibirsk-Moscova 1997, 141-143, citat de PF KIRIL, „Despre mărturisirea credinței ortodoxe în sistemul ateu și despre semnificațiile libertății noastre astăzi”, 28.10.2017, vezi www.basilica.ro

[24] PF KIRIL, „Despre mărturisirea credinței ortodoxe în sistemul ateu și despre semnificațiile libertății noastre astăzi”, 28 octombrie 2017, loc. cit.

[25] Cfr. D. ZUZEAC, „Istoria terorismului în lume. Cine sunt considerați primii teroriști din istorie și cum a evoluat terorismul de-a lungul timpului”, în Adevărul de Suceava, 8.08.2016.

[26] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Mesajul de la Fatima, 21.

[27] Ibidem, 26-27.

[28] Cfr. IOAN PAUL II, „Meditație împreună cu episcopii italieni la Policlinica Gemelli”, în Insegnamenti, vol. XVII/1, 1994, 1061.

[29] G. WEIGEL, La fine e l’inizio. Giovanni Paolo II: la vittoria della libertà, gli ultimi anni, l’eredità, nota 93, Siena 2012, 152-153. Printre minciunile rafinate confecționate de serviciile secrete din Germania Democrată, una a fost publicată în presa europeană din acei ani. Astfel, liderul Partidului Democrat Creștin din Bavaria, Franz-Joseph Strauss, ar fi fost implicat în complotul de asasinare a Papei Ioan Paul II pentru că avea legături strânse cu partidele politice de dreapta din Turcia.

[30] Cfr. PF KIRIL, „Despre mărturisirea credinței ortodoxe în sistemul ateu și despre semnificațiile libertății noastre astăzi”, loc. cit.

[31] Cfr. IOAN PAUL II, Memorie și identitate, trad. Roxana Utale, București 2005, 18-19.

[32] În sec. al XIII-lea, Sfântul Dominic a avut câștig de cauză prin rugăciunea Rozariului împotriva ereziei catare. În timp ce se pregătea și se desfășura bătălia navală de la Lepanto din 1571, Papa Pius al V-lea a cerut tuturor creștinilor să se roage Rozariul. În ziua și la ora când asociațiile sf. Rozariu făceau procesiuni și rugăciuni publice, creștinii au biruit armatele turcești. Atunci a fost introdusă sărbătoarea „Sf. Rozariu” în calendarul catolic – 7 octombrie – și s-a adăugat în Litania lauretană invocația: Ajutorul creștinilor – Auxilium christianorum. În timpul asediului Vienei de către turci în 1683, tot orașul se ruga sf. Rozariu. Semnul că rugăciunea a fost eficace s-a văzut în ajutorul dat de armata regelui Poloniei, Ioan Sobiecki, care, într-adevăr, a fost salvator. După ce turcii au fost înfrânți, Ioan Sobiecki, un devot la rugăciunii Rozariului a scris la Roma: „Am venit, am văzut, Fecioara Sfântului Rozariu a biruit”. Cfr. I. SUCIU / C.-F. SABĂU, Fecioara din Fatima, 297-299.

[33] Aparițiile Maicii Domnului la Lourdes din 1858 au fost confirmate de Biserică.

[34] Papa Leon al XIII-lea a scris 10 scrisori enciclice, prima fiind Supremi apostolatus officio din 1 septembrie 1883, pentru a îndemna pe fiii Bisericii să recurgă la puterea Rozariului în lupta cu nedreptățile din viața socială și cu samavolniciile din viața politică. Leon al XIII-lea era convins că Rozariul este „un instrument spiritual eficient în fața răutăților societății”. Cfr. IOAN PAUL II, Scrisoare apostolică Rosarium Beatae Virginis Mariae, nr. 2, trad. C. Grigore, Iași 2002, 4.

[35] Papa Pius al XI-lea spunea că nu merge niciodată la culcare până ce nu spune rugăciunea Rozariului. Papa Pius al XII-lea recomanda cu insistență recitarea Rozariului în familie, în comun. Papa Ioan al XXIII-lea a scris o scrisoare apostolică despre Rozariu Il religioso convegno (29 septembrie 1961), iar Papa Paul al VI-lea a vorbit despre Rozariu în exhortația apostolică Marialis cultus (2 februarie 1974).

[36] Recent au fost adăugate și misterele de lumină.

[37] IOAN PAUL II, Rosarium Beatae Virginis Mariae, 5-6.

[38] Cfr. Ibidem, 56-57.

[39] Ibidem, 39.

[40] Cfr. I. SUCIU / C.-F. SABĂU, Fecioara din Fatima, 457.

[41] S. DZIWISZ, O viață cu Karol. Conversație cu Gian Franco Svidercoschi, trad. Ilieș Câmpeanu, București 2008, 133.

[42] Coroana a fost confecționată prin topirea obiectelor de metal prețios (inele, cercei, brățări etc.) care au fost donate de femeile din Portugalia ca mulțumire către Maica Domnului pentru că țara lor nu a intrat în cel de-al doilea război mondial și s-au bucurat de pace.

[43] M. GORBACIOV, Amintiri, 411.

[44] Ibidem, 418.

[45] PF KIRIL, „Despre mărturisirea credinței ortodoxe în sistemul ateu și despre semnificațiile libertății noastre astăzi”, loc. cit. Astăzi în teritoriul canonic al Rusiei sunt 36 de mii de lăcașuri de cult, 1000 de mănăstiri, 56 de academii și Seminarii Teologice, 2 Universități Ortodoxe și alte instituții de învățământ.

[46] S. DZIWISZ, O viață cu Karol, 173.

[47] Ibidem, 136.

[48] IOAN PAUL II, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, nr. 23 și 24, din 1 mai 1991, București 2008, 458-459.

[49] Apud S. DZIWISZ, O viață cu Karol, 176.

„Fatima 100” este titlul unei cărți consacrate aniversării centenarului aparițiilor Maicii Domnului la Fatima în context românesc. Am avut privilegiul și bucuria să coordonez această carte, care a apărut la editura ARCB, București 2018. Volumul se poate cumpăra de la librăriile catolice din țară sau prin comandă pe internet: www.librariasfiosif.ro Pentru a vă ajuta să vă decideți în cunoștință de cauză, redau mai jos introducerea la această carte „rară” în peisajul teologiei românești.

<Între 13 mai și 13 octombrie 1917, la Fatima, în valea Cova da Iria, Portugalia, Maica Domnului s-a arătat la trei copilași – Lucia, Francisc și Iacinta – în timp ce se rugau Rozariul. Mesajul aparițiilor a avut o influență enormă asupra mersului istoriei în secolul XX, marcând într-un chip special destinul Europei. Cu prilejul împlinirii a o sută de ani de când au avut loc acele evenimente, în țara noastră s-au organizat pelerinaje de pocăință, zile speciale de rugăciuni și s-au propus misiuni populare. În cadrul Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din București am organizat o conferință teologică la nivel național având ca temă aniversarea centenarului aparițiilor Maicii Domnului de la Fatima, în zilele de 12 și 13 octombrie 2017. Volumul de faţă conține comunicările științifice prezentate la acea întâlnire.

Trebuie spus că, în țara noastră, prima aniversare a aparițiilor a avut loc în 1942. Atunci s-a celebrat jubileul de 25 de ani al apariţiilor. Bisericile catolice din România au organizat zile speciale de adorație, de post și de rugăciune, dar şi manifestări teologice, în măsura posibilităților. Din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial, acest jubileu a avut dimensiuni reduse. Atmosfera în care s-a celebrat jubileul de argint al aparițiilor transpare într-o anumită măsură din cartea episcopului Ioan Suciu, Fecioara din Fatima. Lucrarea a fost începută în 1942 şi publicată în 1943 la editura „Buna Vestire” din Blaj.

O altă inițiativă legată de „Fatima” a avut loc câțiva ani mai târziu, în 1945. Astfel, din dorința de a pune capăt ororilor războiului, părintele iezuit Alexandru Horvath, paroh la biserica „Sf. Elena” din București, a organizat pe 13 februarie 1945 în propria parohie primul pelerinaj de pocăință la Fecioara din Fatima. La acest pelerinaj au participat numeroși credincioși din toate cartierele capitalei (Cf. Revista „Raiul Copiilor”, 4 martie 1945, an VII, nr. 5-6, p. 56). De atunci și până astăzi, cu mici întreruperi, această devoțiune către Maica Domnului de la Fatima a fost îmbrățișată de mulți credincioși catolici, dar și de câțiva ortodocși. Devoțiunea constă în recitarea rugăciunii Rozariului, spovadă și participare activă la sfânta liturghie în zilele de 13 ale lunii.

În urmă cu trei ani, pe 10 noiembrie 2015, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la începutul acestei practici de evlavie mariană, IPS Ioan Robu, arhiepiscop și mitropolit de București, a emis un decret de confirmare a devoțiunii și a fixat biserica „Sf. Elena” din capitală ca loc de pelerinaj de pocăință în cinstea Fecioarei de la Fatima.

În zilele de 12 și 13 octombrie 2017, cu ocazia aniversării centenarului aparițiilor, Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București a organizat un simpozion național la care au participat profesori de teologie de la cele trei Facultăți de Teologie Romano-Catolică din țară: Universitatea din București, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Remarcăm că întâlnirea profesorilor de teologice catolică din țara noastră la București în cadrul unei conferințe teologice a fost prima de acest fel care a avut loc după anii 1990. Punând inițiativa sub ocrotirea Maicii Domnului, participanții la lucrări și-au exprimat speranța ca dialogul teologic inter-facultăți să continue și să aducă lumină în sufletele celor care vor să ajungă la Isus cu ajutorul Mariei (cf. In 19, 27).

În paginile acestui volum sunt publicate comunicările prezentate în cadrul simpozionului marian de la Bucureşti. Ordinea comunicărilor ţine cont de parcursul formării teologice de bază din facultăţile catolice. Astfel, în prima parte intitulată „Maria în istoria recentă a Europei şi a Bisericii”, se găsesc trei comunicări care tratează chestiuni din domeniul antropologiei religioase, al istoriei Bisericii şi al teologiei fundamentale. În partea a doua, „Maria în lumina Bibliei”, sunt trei comunicări cu caracter biblic, iar în ultima parte, „Maria în liturgia și teologia Bisericii”, avem trei comunicări dintre care una cu caracter liturgic, şi celelalte două cu caracter mariologic.

Fiecare parte conţine câte trei capitole. Astfel, în partea întâi, care este dedicată aspectelor antropologice şi istorice, capitolul I, „Mesajul de la Fatima şi căderea comunismului”, semnat de Wilhelm Dancă, porneşte de la teza potrivit căreia sistemul comunist s-a prăbuşit atât din cauza propriilor erori economice, cât şi pentru că s-a opus lucrării Bisericii în lume, încercând să-l elimine pe Dumnezeu din inima omului. Argumentarea ţine cont de faptul că mesajul de la Fatima, care viza drama comunismului ateu, a fost receptat lent, dar eficace. Validitatea acestui mesaj a fost confirmată de unele evenimente politice şi sociale care au avut loc în URSS şi în ţările blocului comunist din secolul XX. După ce se face distincţia între revelaţia definitivă în Isus Christos şi revelaţiile particulare, în articol se subliniază că, în urmă cu o sută de ani, la Fatima a avut loc o revelaţie particulară în cadrul unui eveniment de rugăciune. De aceea, pentru a fi înţeles, cititorul trebuie să ajungă la nivelul propriu de referinţă, adică la cel spiritual. Provocarea articolului este următoarea: dacă, prin spiritualitatea rostogolită în istorie, Fatima a sabotat ideologiile impuse cu forţa în secolul XX, atunci „Moscova” de astăzi, chiar dacă nu mai crede în lacrimi, oare nu ar putea să creadă în Fatima?

Capitolul al II-lea este intitulat „Maria, izvor autentic de spiritualitate” şi este semnat de János Vik. Autorul consideră că Fecioara Maria poate fi văzută în contextul apariţiilor de la Fatima ca oglinda curată a misterului divin. Preacurata Fecioară Mamă a trăit în mod desăvârşit faza contemplativă a vieţii spirituale. Pentru o atitudine contemplativă, privirea pură, care nu vrea să realizeze nimic, este cea mai specifică. Contemplaţia ca atitudine include, în afară de aceasta, încrederea şi dragostea pură, în care nu se aşteptă nimic de la celălalt. În cele din urmă contemplaţia include şi suferinţa. Putem presupune că păstoraşii de la Fatima au trăit şi ei la rândul lor această atitudine contemplativă care poate face o diferenţiere între darurile lui Dumnezeu, şi Dumnezeul însuşi, care este singurul demn de adorat.

În capitolul al III-lea, „Fatima 100. Aspecte istorice”, Fabian Doboş se opreşte la unele aspecte istorice care alcătuiesc fundalul clarobscur al tabloului apariţiilor. Mai întâi, expune, pe scurt, contextul politic în care a avut loc evenimentul, apoi descrie, cronologic, cele şase apariţii ale Maicii Domnului.

Partea a doua conţine şi ea trei capitole, dar orizontul lor de cercetare este biblic. Astfel, în continuitate cu capitolele din prima parte, în capitolul al IV-lea, „Chipul Mariei, chipul Bisericii în Luca 1,26-56”, Hristofor-Tarciziu Şerban susţine că în Bisericile tradiţionale Maria, Mama lui Isus, se bucură de o apreciere deosebită, apreciere care se fundamentează, în principal, pe textele evanghelice. Totuşi, numeroase studii atestă faptul că Maria nu reprezintă doar personajul istoric care a dat naştere lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, ci ea este înfăţişată cu trăsături care evocă, prin diferite apelative, Poporul ales şi vocaţia lui în istorie. Autorul încearcă să pună în evidenţă, în mod prefigurativ, şi trăsăturile ecleziologice ale Mariei, sugerate în filigran în Luca 1,21-56. Astfel, chipul Mariei apare, pe de o parte, ca o sinteză a nenumărate ecouri de texte veterotestamentare care evocă lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu în sânul poporului lui Israel, şi, pe de altă parte, ca o proiectare programatică în noul popor născut ca Trup al lui Cristos Înviat, în ziua de Rusalii, adică Biserica.

În capitolul al V-lea, „Maria, simbolul Israelului în Evanghelia după Ioan”, Zoltán Olah porneşte de la constatarea faptului că Maria, Mama lui Isus, apare numai de două ori în Evanghelia după Sfântul Ioan. Dar în amândouă cazurile Isus i se adresează cu apelativul „femeie”, ceea ce poate să surprindă pe cititor. Nu este un mod obişnuit de a te adresa mamei. Autorul caută să clarifice rolul Mamei lui Isus în Evanghelia după Ioan şi propune interpretarea că Maria este de fapt simbolul lui Israel, poporul lui Dumnezeu, mai ales în ce priveşte trăsăturile sale sublime. Figura şi rolul Mariei nu separă, ci uneşte Israelul şi poporul nou al lui Dumnezeu. Prin figura şi rolul ei, Biserica este adânc înrădăcinată în poporul lui Dumnezeu vechi–testamentar. Părinţii Bisericii au înţeles acest lucru şi de aceea văd în Maria nu numai prefigurarea Bisericii, ci şi reprezentarea Israelului.

Capitolul al VI-lea are ca titlu „Maria şi poporul lui Dumnezeu în Apocalips (Ap 12)”. Aici Iulian Faraoanu constată că tematica mariană nu este atât de frecventă în ultima carte a Bibliei. Capitolul 12 ar putea fi totuşi o excepţie. Pe de altă parte, se vede că apar destul de des imaginile ecleziologice alături de temele de teologie şi cristologie. Unii biblişti cred că o pistă în vederea înţelegerii mesajului cărţii ar putea fi reprezentată chiar de analizarea imaginilor Bisericii. Autorul îşi propune să ofere o lumină parţială asupra conceptului de Biserică, văzută ca popor al lui Dumnezeu în raport cu Maria, Maica Bisericii în Apocalips. De asemenea, autorul caută un răspuns la întrebări cum ar fi: care sunt formele de relaţionare dintre poporul lui Dumnezeu şi Maria? Se poate intui o referinţă mariologică în Apocalips?

Partea a treia conţine ultimele trei capitole ale lucrării, care au un caracter liturgic şi eclezial. Titlul acestei părți este „Maria în liturgia și teologia Bisericii”. Aici, în capitolul al VII-lea, „Liturgia de Rorate în Transilvania. Consideraţii istorico-teologice”, David Diosi analizează cea mai populară liturghie de Advent, aşa numita Liturghie Rorate, care se celebrează dimineaţa în zori. Printre credincioşii din Transilvania există o veche şi bogată tradiţie legată de această liturghie. În acest articol este prezentată istoria liturghiilor Rorate, dezvoltarea lor, şi se caută un răspuns la întrebarea de ce se ţineau dimineaţa în zori. Principala finalitate a studiului este aceea de a identifica şi de a descrie tradiţia acestei liturghii în Transilvania.

În capitolul al VIII-lea, „Maica Domnului la Dumitru Stăniloae”, Ştefan Lupu se opreşte la câteva aspecte ale teologiei părintelui Stăniloae referitoare la Fecioara Maria, mai exact la acele puncte esenţiale prin care se deosebeşte de alte abordări din cadrul teologiei ortodoxe româneşti. Caută să prezinte legătura dintre Maica Domnului şi Fiul lui Dumnezeu, apoi „istoricitatea” ei, sfinţenia şi perspectiva ecumenică asupra rolului ei. Gândirea părintelui Dumitru Stăniloae despre Maica Domnului, sau, aşa cum îi plăcea lui să spună, despre „theotokologie”, se înscrie pe coordonatele deschise de teologii de dinaintea sa, dar a urmărit mereu aspecte de actualitate, de punere în valoare a legăturii Maicii Domnului cu Sfânta Treime, cu Duhul Sfânt. Deşi părintele Dumitru Stăniloae a scris despre Fecioara Maria în mai multe rânduri, dar nu foarte mult, adică nu a elaborat cărţi sau studii ample despre Fecioara Maria, autorul remarcă faptul că în studiile şi în cărţile sale el a avut întotdeauna o abordare caldă, plină de sensibilitate faţă de Maica Domnului.

În fine, în capitolul al IX-lea, „Contribuţia lui Rene Laurentin la mariologia Conciliului Vatican II”, Lucian Dîncă îl consideră pe părintele R. Laurentin o autoritate de referinţă în materie de mariologie post-conciliară. Aduce ca argument un lung şir de lucrări teologice, dogmatice, mariologice. Dar şi sutele de articole publicate în reviste ştiinţifice de specialitate din lume sunt o dovadă a aportului său la revigorarea mariologiei, plecând de la baze biblice şi patristice. Papa Ioan al XXIII-lea l-a invitat să facă parte din Comisia pregătitoare şi apoi din Comisia de teologi experţi la Conciliul Vatican II. Implementarea deciziilor conciliare a constituit o preocupare de bază a teologului marian. De asemenea, studiul fenomenului apariţiilor Fecioarei Maria pretutindeni în lumea catolică l-a preocupat la cel mai înalt nivel, rămânând de neegalat în acest domeniu până astăzi.

De Maria numquam satis! Despre Maria nu se va vorbi niciodată îndeajuns! Aşa spunea Sfântul Bernard adresându-se celor care o cinstesc pe Fecioara Maria, Mama lui Isus şi Maica Bisericii. În orizontul spiritual al acestui îndemn am introdus volumul pe care îl publicăm acum. Volumul poate fi citit cu mult folos de toţi cei care cultivă în viaţa lor de credinţa devoţiunea către Maica Domnului de la Fatima, de teologii laici şi cei consacraţi. De asemenea, lucrarea de faţă se adresează publicului larg din România care, poate fără să ştie, este subiectul unui mister de libertate la întredeschiderea căruia în 1989 Maica Domnului a avut un rol important. Sper ca volumul să fie un semn de aducere aminte că libertatea nu este un instrument sau o condiţie pentru a atinge alte obiective, ci scopul suprem al vieţii trăite în comunitate.>

Spuneam la început că este vorba de o carte „rară”, pentru că, la noi, în România, scrierile teologice cu un conținut mariologic sunt puține. De aceea, îndrăzniți să cumpărați sau să citiți „Fatima 100”!

Redau aici textul complet al Secretului de la Fatima pe care Lucia, Iacinta și Francisc l-au primit în timpul celei de-a treia apariții a Maicii Domnului în Cova da Iria – Fatima, la 13 iulie 1917. Redactarea textului a fost făcută de sora Lucia în „al treilea memoriu” din 31 august 1941, adresat episcopului de Leiria-Fatima. În cadrul conferinței pe care am prezentat-o în seara zilei de 18 mai 2017 la sediul Facultății de Teologie Romano-Catolică din București am vorbit despre contextul aparițiilor, despre limbajul și conținutul secretului încredințat copilașilor păstori de la Fatima, iar în final am subliniat elementele de speranță pe care le comportă și transmit mesajele de la Fatima.

«Secretul constă în trei lucruri distincte, două dintre ele sunt pe punctul de a le revela.

Primul, așadar, a fost viziunea iadului.

Fecioara ne-a arătat o mare de foc, care părea că era sub pământ. Scufundați în acel foc, demonii și sufletele, ca și cum ar fi fost cărbuni aprinși incandescenți și negri sau de culoarea bronzului, cu formă umană, care se legănau în incendiu, purtați de flăcările care ieșeau din ei înșiși, împreună cu nori de fum căzând din toate părțile, asemenea unor scântei ca la marile incendii, fără greutate și echilibru, printre strigăte și gemete de durere și disperare care mă îngrozeau și mă făceau să tremur de frică. Demonii puteau fi recunoscuți după formele oribile și respingătoare de animale înfricoșătoare și necunoscute, dar transparente și negre. Această viziune a durat un moment. Mulțumesc Mamei noastre din cer, care la început ne-a prevenit cu promisiunea că ne va duce în cer (la prima apariție), altfel cred că am fi fost morți de spaimă și de groază.

Apoi am înălțat ochii către Fecioara, care ne-a spus cu bunătate și tristețe:

„Ați văzut iadul, unde cad sufletele sărmanilor păcătoși. Pentru a le salva, Dumnezeu vrea să stabilească în lume devoțiunea la inima mea neprihănită. Dacă vor face ce vă voi spune, multe suflete se vor mântui și vor avea pace. Războiul este pe punctul de a se sfârși, dar dacă nu vor înceta să-l supere pe Dumnezeu, în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea va începe un altul și mai devastator. Când veți vedea o noapte luminată de o lumină necunoscută să știți că este marele semn pe care Dumnezeu vi-l dă precum că se pregătește să pedepsească lumea pentru crimele sale, prin război, foamete și persecuții îndreptate împotriva Bisericii și a Sfântului Părinte. Pentru a împiedica aceasta, voi veni să cer consfințirea Rusiei la inima mea neprihănită și împărtășania reparatoare în primele sâmbete. Dacă vor accepta cererile mele, Rusia se va converti și vor avea pace; dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie și persecuții împotriva Bisericii. Cei buni vor fi martirizați, Sfântul Părinte va avea mult de suferit, multe națiuni vor fi distruse. În sfârșit, inima mea neprihănită va triumfa, Sfântul Părinte îmi va consfinți Rusia, care se va converti, și va fi acordată lumii o perioadă de pace”. (pp. 20-21).

«A treia parte a secretului revelat la 13 iulie 1917 în Cova da Iria-Fatima.

Scriu în act de supunere față de tine, Dumnezeul meu, care mi-ai poruncit prin intermediul Excelenței sale, episcopul de Leiria și al preasfintei Mame a ta și a mea.

După cele două părți pe care le-am expus deja, am văzut în partea stângă a Doamnei noastre, ceva mai sus, un înger cu o spadă de foc în mâna stângă; scânteind, emitea flăcări care păreau că urmau să incendieze lumea; dar se stingeau la contactul cu splendoarea pe care Doamna noastră o emana din mâna sa dreaptă către el: Îngerul indicând pământul cu mâna dreaptă, cu o voce puternică a spus: Penitență, Penitență, Penitență! Și am văzut într-o lumină imensă care este Dumnezeu: „ceva ca atunci când vezi într-o oglindă persoanele care îți trec prin față” un episcop îmbrăcat în alb „am avut presimțirea că era Sfântul Părinte”. Alți episcopi, preoți, persoane consacrate urcau pe un munte abrupt, în vârful căruia era o mare cruce din trunchiuri necojite de culoare gri, de parcă ar fi fost de plută. Sfântul Părinte, înainte de a ajunge acolo, a traversat o mare cetate jumătate în ruină și aproape tremurând, cu pas șovăitor, marcat de durere și de suferință, el se ruga pentru sufletele cadavrelor pe care le întâlnea în drumul său; ajuns în vârful muntelui, prosternat în genunchi la picioarele marii cruci, el a fost ucis de un grup de soldați care au tras asupra lui cu focuri de armă și cu săgeți, și în același mod au murit unii după alții, episcopii, preoții, persoanele consacrate și mai multe persoane laice, bărbați și femei de diferite categorii sociale. Sub brațele crucii erau doi îngeri, fiecare cu o stropitoare de cristal în mână, în care adunau sângele martirilor și cu el stropeau sufletele celor care se apropiau de Dumnezeu.» (pp. 26-27).

Din Congregația pentru Doctrina Credinței, Mesajul de la Fatima, trad. Ovidiu Bișog, Editura Presa Bună, Iași 2000, pp. 20-21; 26-27.

Mai jos puteți să ascultați conferința despre „Mesajele de la Fatima, Mesaje de speranță” din 18 mai 2017: