Wilhelm Dancă

Cultura iertării se opune culturii dezvinovățirii. Prima ține de credința creștină, a doua de mentalitatea omului secularizat. Am meditat invitația lui Isus la iertare continuă din Matei 18, 21-35.

Am arătat mai întâi că omul secularizat nu știe să ierte. Sau nu vrea, este stăpânit de voința de putere. Când greșește se dezvinovățește, dar nu se vindecă, nu se transformă în bine. El consideră că este măsura binelui și a răului, a adevărului și a falsului. De aceea, nu are nevoie de mântuire, de iertare.

Omul credincios este un păcătos iertat de Dumnezeu. Biserica este constituită din păcătoși iertați sau răscumpărați. Modelul iertării este Dumnezeu Tatăl, care iartă mereu. Și, mai ales, iartă și uită. În această privință Dumnezeu suferă de un fel de „amnezie”. El nu are memoria păcatelor noastre. Pe pământ părinții noștri țin locul lui Dumnezeu. Ei se comportă la fel față de copiii lor. Adică, iartă și uită.

În relațiile cu aproapele am identificat trei praguri ale iertării. Primul, iertăm din interes. Iertăm ca să fim iertați și noi. Așa spunem în rugăciunea „Tatăl nostru”. Să fim iertați precum îi iertăm pe alții. Iertând suntem pe plus în relațiile cu alții.

Al doilea, iertăm pe alții pentru că simțim că iertarea vine de sus. Iertăm chiar dacă nu simțim că vrem să iertăm. De ce? Pentru că suntem convinși de frumusețea, superioritatea iertării. Este ceva divin să ierți.

Al treilea, acceptăm iertarea altora. Atunci, de fapt, începe convertirea noastră la iubire. Totul este iertare. Fără iertare nu există familie, comunitate, Biserică, societate, țară. Fără iertare omul nu se maturizează, nu crește. Toți oamenii greșesc, absolut toți, de aceea este nevoie de iertare pentru a putea trăi împreună.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.