Wilhelm Dancă

Dragi prieteni, Cu ocazia aniversării zilei mele de naștere am organizat o masă rotundă. Am vorbit împreună cu mai mulți colegi profesori despre „Meditații la Evanghelia după Luca”. Este vorba despre cea mai recentă carte publicată de mine în primăvara acestui an.

Evenimentul a avut loc în Aula Mare din Facultatea de Teologie Romano-Catoică a Universității din București. Printre cei care au vorbit au fost Gabrilea Blebea, Mihaela Voicu, Pr. Tarciziu Șerban și Pr. Lucian Dîncă. Moderator a fost Daniel Barbu. La sfârșit am spus și eu câteva cuvinte de mulțumire și de lămurire.

Potrivit participanților a fost o seară „foarte faină”. Dar și pentru mine a fost o întâlnire/aniversare reușită. Toți vorbitorii au fost la înălțime.

Gândurile mele de mulțumire se îndreaptă în primul rând spre Dumnezeu, care m-a iubit înainte de a mă naște. Mă iubește și acum. Simt lucrul acesta. De asemenea, mulțumiri aduc părinților mei care mi-au dat viață și m-au crescut, educat. Și ei continuă să mă iubească. Contează foarte mult pentru mine lucrul acesta. Trăiesc în fiecare zi, în fiecare clipă, cu această bucurie de a fi iubit de părinți.

Am sentimente de mulțumire față de studenții care m-au ajutat la organizarea întâlnirii. Domnul să-i inspire să facă și ei la fel când vor ajunge la anii mei.

Conținutul intervențiilor îl găsiți în articolul postat mai jos.

Nihil sine Deo!

Evanghelia după Luca a fost scrisă de un medic păgân, originar din Antiohia Siriei, între anii 80 și 90, care nu a participat direct la activitatea publică a lui Isus, asemenea celor doisprezece apostoli, dar care l-a însoțit pe Sfântul Apostol Paul în călătoriile sale misionare în mai multe comunități creștine din Asia Mică între anii 50 și 58.

Născut în anul 10 d. Chr., Luca s-a convertit la credința creștină în anul 44, anul în care Sfântul Apostol Paul a ajuns la Antiohia. Se menționează numele lui Luca în Epistola către Filemon (v. 24), în Scrisoarea către Coloseni (4, 14) și în Scrisoarea a doua către Timotei (4, 11), scrisori care sunt atribuite celui supranumit „apostolul neamurilor”. Potrivit unor Sfinți Părinți ai Bisericii – de exemplu, Irineu, Ieronim, Grigore de Nazianz – Luca ar fi scris Evanghelia și Faptele Apostolilor în Ahaia (Grecia). Luca a murit răstignit, împreună cu Sfântul Apostol Andrei la Patras (Grecia), iar osemintele sale au ajuns la Constantinopol. Mai târziu, în timpul cruciadelor, relicvele trupului său au fost mutate la Padova, în bazilica „Sfânta Iustina”, unde se găsesc și astăzi, dar nu toate, căci capul este la Praga, începând din sec. al XIV-lea, în catedrala „Sfântul Vitus”. Sărbătoarea liturgică în cinstea Sfântului evanghelist Luca, se celebrează în fiecare an la data de 18 octombrie, iar în iconografie el este simbolizat sub forma vițelului, cu trimitere la „vițelul cel îngrășat”din Parabola Fiului Risipitor.  

Luca, adică „purtătorul de lumină”, a primit o educație aleasă, în spiritul culturii greco-eleniste, în conformitate cu nivelul profesiei de medic pe care o exercita. Limba greacă folosită în lucrările sale este fluentă și elegantă, lăsând să se întrevadă pe alocuri influențele stilului adoptat de istoricii greci din timpul său. Cunoștea foarte bine Biblia în traducerea greacă, adică Septuaginta sau Vechiul Testament tradus din ebraică în greacă de cei șaptezeci de înțelepți în secolul al III-lea, î.Chr., la Alexandria (Egipt). Cunoștea foarte bine și genul literar numit „evanghelie”, care a fost propus pentru prima dată de Marcu, cu scopul de a prezenta activitatea publică, patima, moartea și învierea lui Isus. 

Luca, spre deosebire de Sfântul evanghelist Marcu, a introdus amintiri despre copilăria lui Isus, așa cum a făcut și Matei, dar spre deosebire de acești doi evangheliști, el a pus în centrul Evangheliei sale mai multe discursuri ale lui Christos, foarte bine articulate din punct de vedere religios și literar, și și-a conturat Evanghelia cu o descriere personală și originală a aparițiilor lui Isus înviat.

Evanghelia după Luca nu este o lucrare autonomă, așa cum este cazul la Matei și Marcu, fiind strâns legată de Faptele Apostolilor în care ni se arată că făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Israel s-au împlinit în Isus Christos și că mântuirea promisă lui Israel și desăvârșită în Isus a ajuns și la popoarele păgâne. Scopul celor două părți ale lucrării este să-l convingă pe Teofil, și pe alții ca el, de validitatea învățăturii primite. Pentru a atinge acest obiectiv, Luca arată că învățătura reprezentanților Bisericii primare este întemeiată pe predicarea și învățătura Domnului Isus Christos, care, mai întâi, în timpul vieții și activității sale publice, a ales mai mulți ucenici, apoi i-a pregătit și i-a trimis în lume să vorbească, în principal, despre Învierea sa și despre toate câte le-a făcut. (Fapte 10, 37-42).

Luca, spre deosebire de ceilalți doi evangheliști sinoptici, are o contribuție proprie ce se desfășoară pe aproximativ zece capitole, începând cu capitolul 9, 51 și terminând cu capitolul 18, 14. Dacă cineva dorește să cunoască în profunzimemesajul lui Luca, trebuie să înceapă cu lectura acestei părți a Evangheliei lui, care are forma unei mari „călătorii” pe care o face Isus începând din Galileea, trecând prin Samaria și ajungând la Ierusalim, acolo unde moare și învie. Isus „călătorește” însoțit de discipolii săi și de mari mulțimi de oameni, predicând treptat despre subiectele caracteristice ale catehezei sale, astfel că această „călătorie” se transformă într-o invitație la a-L „urma pe Christos”, ceea ce înseamnă parcurgerea mai multor etape de maturizare a credinței și de trăire a vieții evanghelice. Este vorba de o schemă de interpretare a drumului credinței cu Isus ca anticipare a călătoriilor misionare ale Bisericii, despre care Luca a vorbit în Faptele Apostolilor, deoarece Isus – un lucru pe care nu-l găsim la ceilalți sinoptici – își desfășoară misiunea și în Samaria, adică într-o lume non-iudaică, deschizând astfel calea predicării Evangheliei la neamurile păgâne.

Secțiunea cuprinsă între capitolele 9 și 18 conține numeroase parabole – cele mai multe dintre ele se găsesc doar la Luca -, care sunt bogate din punct de vedere teologic și remarcabile din punct de vedere literar. Amintesc câteva dintre ele care au în centrul lor personaje cum sunt: bunul samaritean, fiul risipitor, Lazăr și omul cel bogat, vameșul și fariseul. Toate sunt traversate de tema milostivirii lui Dumnezeu care cheamă la convertire.

Luca, având la îndemână un material care provenea din alte surse decât cele folosite de Marcu și Matei, a introdus în Evanghelia sa două mici secțiuni: prima care se referă la varianta scurtă a predicii de pe munte (Luca 6, 17 – 8, 13) și a doua care vorbește despre convertirea lui Zaheu (Luca 19, 1-28).

Așadar, Luca se deosebește de ceilalți doi sinoptici atât în privința surselor pe care le valorifică în mod original, cât și în privința perspectivelor multiple de încadrare a istoriei vieții lui Isus și a istoriei Bisericii primare. 

Prima dintre ele este istoria mântuirii în care Luca subliniază faptul că planul universal al lui Dumnezeu de mântuire a lumii s-a realizat în timpul vieții lui Isus Christos, care a împlinit profețiile din Vechiul Testament (Luca 22, 22: „Fiul Omului merge după cum a fost stabilit”), și că această mântuire este extinsă acum la toată omenirea prin vestirea lui Christos de către Biserică (Fapte 4, 12: „Și nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este niciun alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”).

A doua perspectivă „lucană” leagă istoria vieții lui Isus și a Bisericii de istoria umană. Observăm lucrul acesta în trimiterile la evenimente și la personalități politice și religioase cunoscute din Palestina sau din Imperiul Roman. De exemplu, vorbind despre nașterea lui Ioan Botezătorul, Luca scrie că „era în zilele lui Irod” (Luca 1, 5), sau, introducând predicarea lui Ioan Botezătorul, precizează timpul acțiunii: „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Ponțiu Pilat era guvernator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al ținutului Itureii și Trahonitidei, iar Lisania, tetrarh al Abilenei, pe timpul arhiereilor Anna și Caiafa” (Luca 3, 1-2). Pentru a prezenta nașterea lui Isus, spune: „În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei” (Luca 2, 1-2).

O altă viziune specifică la Luca este despre caracterul legal al prezenței Bisericii în istorie. Astfel se explică preocuparea lui de a argumenta că, de fapt, creștinătatea este o formă legitimă de cult în Imperiul Roman, o religie capabilă să vină în întâmpinarea nevoilor spirituale ale oamenilor la fel ca religia romană. Fiind atent la această problematică, Luca a subliniat că guvernatorul roman Pilat a spus de trei ori despre Isus: „Nu găsesc nicio vină în omul acesta” (Luca 23, 4). De asemenea, Luca a dovedit, în Faptele Apostolilor,  că împlinirea firească și logică a iudaismului este în creștinism și, de aceea, creștinii trebuie să se bucure de aceeași toleranță și libertate care, în mod tradițional, erau acordate doar iudeilor de către puterea romană (Fapte 26, 2: „Mă consider fericit, o, rege Agripa, că astăzi, înainte ta, mă pot apăra de toate acuzele pe care mi le aduc iudeii”).

Această perspectivă asupra legitimității Bisericii în istorie are consecințe importante în ceea ce privește așteptarea parousiei (a doua venire) iminente a Domnului, în sensul că a diminuat atenția pe care i-o acorda comunitatea primară, afirmând că Domnul se poate întoarce oricând, însă, cel mai important lucru este trăirea Cuvântului lui Isus în fiecare zi. De exemplu, Luca 9, 23: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze!”. Accentul cade pe prezentarea lui Isus drept model și călăuză în viața ucenicului.

Evanghelia după Luca îi cere discipolului să se identifice cu Învățătorul care poartă de grijă și îi mângâie pe cei săraci, pe cei închiși și asupriți, pe cei neînsemnați și încercați, pe cei care sunt excluși din comunitate, pe păcătoșii publici, și, în general, pe toți aceia care nu au pe nimeni în afară de Dumnezeu. De exemplu, Luca 4, 18: „Duhul Domnului este asupra mea, pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea, celor orbi, vederea, să redau libertatea celor asupriți”.

O ultimă perspectivă este încadrarea întregii vieți a lui Isus în lumina evenimentelor pascale. Evenimentul de la Emaus, de altfel una dintre contribuțiile lucane la lista aparițiilor lui Isus înviat, explică într-un mod original semnificația Parabolei Bunului Păstor. Christos înviat, mergând pe cale, deci în timpul unei „călătorii”, îi caută pe cei doi ucenici care și-au pierdut credința și speranța, și, după ce îi găsește, îi aduce din nou la Ierusalim, lăsându-le drept moștenire sensul (interpretarea) Scripturilor și hrana euharistică. Aici, plini de bucuria întâlnirii cu Isus Înviat, discipolii participă la evenimentul Coborârii Duhului Sfânt, care marchează începutul Bisericii în istorie.

Și încă ceva legat de deosebirile dintre Evanghelia după Luca și celelalte Evanghelii: Luca se remarcă prin faptul că a subliniat mila și compasiunea lui Isus (Luca 7, 41-43), rolul Duhului Sfânt în viața Domnului Isus și a ucenicului (Luca 4, 1), importanța rugăciunii (Luca 3, 21), atenția față de femei (Luca 7, 11-17). În viziunea lui, Isus îi cheamă pe toți oamenii la convertire și pocăință (Luca 5, 32), dar pe discipoli îi invită pe fiecare în parte să se desprindă total de familia lor și de bunurile materiale (Luca 9, 57-62). Acela care răspunde cu credință și pocăință la Cuvântul lui Isus primește mântuirea (Luca 2, 30-32), pacea (Luca 2, 14) și viața (Luca 10, 25-28). Pe scurt, pentru Luca, Isus Christos este Evanghelizatorul (Luca 4, 18), cel care a primit de la Tatăl misiunea de a-i sluji pe cei săraci, și Mântuitorul (Luca 1, 17), cel care îl dă lumii pe Duhul Sfânt (Luca 24, 49).

                                                  ***

Volumul Meditații la Evanghelia după Luca, pe care îl pun acum în mâinile cititorilor, nu ar fi apărut în aceste minunate condiții editoriale dacă nu aș fi fost ajutat de mai multe persoane cu inimă mare. Țin să le mulțumesc sincer tuturor acestora și să le asigur că nu voi înceta să mă rog pentru ele. Le mulțumesc în mod special credincioșilor care, în duminicile de peste an din anii 2019 și 2022, le-au ascultat „pe viu” și știu bine care au fost reacțiile lor manifestate de cele mai multe ori pe chipurile lor luminoase. Tot ei m-au încurajat să continui drumul de pregătire pentru transcrierea, corectarea și publicarea acestor meditații.

Vreau să le mulțumesc din suflet colaboratorilor, prietenilor și binefăcătorilor care au „simțul cărții” și care au dedicat o parte din timpul lor prețios pentru a contribui la buna redactare a acestui volum care, sunt convins, va rodi spiritual în viețile cititorilor. Îi asigur că bucuria cea mare, aceea de a-i face pe alții să se bucure de prezența lui Dumnezeu care vorbește în Domnul Christos, Cuvântul întrupat, se va întoarce la ei și, într-un anumit fel, le va mângâia sufletele. În fine, mulțumesc mult editurii „Ratio et Revelatio”, în special domnului director, dr. Otniel Vereș, care găzduiește cu multă răbdare și generozitate, în spirit ecumenic, publicarea seriei „Mysterium Christi”, ajunsă acum la volumul al VI-lea.

                                                            ***

Îi invit pe cititori să deschidă cu încredere acest volum și să citească Meditațiile la Evanghelia după Luca pentru că ele sunt de folos pentru minte, inimă și viață.

Mi-a povestit recent o doamnă , care are o rudă în vârstă internată într-un azil de bătrâni, că obișnuiește să o viziteze duminica prilej cu care îi citește și câte o meditație din cele publicate. Astfel a descoperit că volumele au la sfârșit un Ghid liturgic și că în acest fel se poate identifica meditația la Evanghelia duminicii respective. Pe lângă Ghid, toate volumele, deci și volumul de față, conțin o Bibliografie scurtă, unde indic câteva titluri de cărți și filme cu ajutorul cărora se pot aprofunda unele tematici de viață spirituală. 

Structura fundamentală a volumelor din seria Mysterium Christi este caracterizată de dialogul dintre rațiune, credință și imaginație, de aceea, prima meditație are un caracter filosofic, iar ultima se inspiră din literatură (proză sau poezie), pe când toate celelalte aprofundează teologic, pastoral și spiritual una dintre Evanghelii.

Consider că,  la fel ca celelalte volume ale seriei Mysterium Christi, și volumul de față este unul prietenos și poate fi citit fie urmând ordinea cronologică a duminicilor de peste an, fie alegând la întâmplare o meditație după nevoile spirituale ale fiecăruia.

Zaheu este un personaj simpatic în lumea creștină. Sau ar trebui să fie. Oricum Isus l-a îndrăgit. Vezi Luca 19, 1-10. Seamănă în multe privințe cu noi, mai ales dacă vorbim despre „calitățile” lui de dinainte de convertire. Trăia în fundul pământului, în Ierihon, care este la 275 de m sub nivelul mării. Avem aici metafora abisului păcatului. Era mic de statură. Unii au înțeles că era vorba despre statura lui morală. Era bogat la propriu, în sensul că depindea existențial de lucrurile materiale. Totuși, deși bogat, dorința de mântuire nu dispăruse din inima lui.

Isus a trecut prin Ierihon și Zaheu curios a venit să-l vadă. Dar, în fapt, Isus și-a ridicat privirea de jos și l-a văzut pe Zaheu în ramurile sicomorului. Să notăm că pentru a-l vedea pe Isus trebuie să facem un minimum de efort. Din copac Zaheu a observat că Isus se uită la el.

Această întâlnire a privirilor e modelul convertirii la Christos și împărăția sa. Primul moment este constituit din privirea lui Isus Christos care rămâne mereu îndreptată spre noi. Acesta e motivul pentru care a venit în lume și coborât în adâncul cel mai adânc al răului. Să ne arate că ne iubește fără pauză. Al doilea moment este orientarea privirii noastre până când o întâlnește pe cea a lui Isus. Al treilea moment este răspunsul concret la chemarea Domnului. Zaheu îl imită pe Dumnezeu Tatăl, bogat în milostivire. De aceea, depășește regulile iudaice față de săraci și datornici. Dă jumătate din averea sa săracilor și celor datornici le restituie împătrit datoria.

Dacă Zaheu a reușit să se convertească, noi de ce nu?

Detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi, o frumoasă zi de toamnă, despre condiția rugăciunii bune.

Am luat ca fundal imagistic parabola fariseului și a vameșului din Evanghelia după Luca 18, 9-14. Punctul de pornire a fost exemplul unui general de armată cu care m-am rugat în genunchi în catedrala catolică din Iași. Am fost plăcut surprins de rugăciunea generalului. Se întâmpla lucrul acesta în săptămânile premergătoare vizitei Papei Francisc în România. Am desprins o concluzie din acest gest, și anume că prin rugăciune oamenii care suferă sau sunt sensibili la suferința altora devin solidari. Pregătesc întâlnirea lor cu Dumnezeu de care mărturisesc că depind în totalitate. Nu toți contemporanii noștri recunosc relația vitală cu divinitatea. Printre ei se află și creștini.

Am arătat apoi că există o diferență între rugăciunea fariseului și rugăciunea vameșului. Rugăciunea celui dintâi este pătrunsă de orgoliu, de pretenții. Rugăciunea celui de-al doilea este făcută în spirit de căință și de smerenie. Astfel am dezvoltat provocările maladiei de care suferim toți, și anume mândria. Am subliniat câteva simptome ale orgoliului.

Primul simptom este izolarea de ceilalți. Fariseul din parabolă stătea singur, în picioare, și se ruga în sine. Nu avea nevoie de nimeni. Vameșul era la intrare, printre ceilalți oameni și se ruga la Dumnezeu.

Al doilea este spiritul de competiție. Diavolii spun că în lumea lor „a fi” înseamnă „a fi în competiție”. Ființa diavolului este plămădită din mândrie. Vă invit să citiți C.S. Lewis, „Sfaturile unui diavol bătrân către un diavol mai tânăr”. Fariseul se compară cu alții, numai ca să fie apreciat egoul său. Vameșul smerit nu etalează calitățile sau păcatele sale în fața altora. Tot ceea ce are de spus despre sine îi spune lui Dumnezeu.

Al treilea simptom este spiritul de auto-suficiență. Acesta poate fi promovat de lumea științifică, politică sau artistică, mass media. Am pledat pentru vestirea lui Christos la oamenii care desfășoară aceste activități. De ce? Pentru că împlinirea omului este în lumea spirituală. Apoi, între lumea științifică, politică, artistică sau mediatică și lumea spirituală nu există incompatibiliate. Sau, nu ar trebui să existe. Spiritualul împlinește umanul, în toate ipostazele sale.

Am concluzionat invitând la asumarea spiritului de rugăciune din poezia „Rugăciune” de M. Eminescu. Printre altele, poetul spune: „Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului, / Rugămu-ne îndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă a noastre plângeri, / Regină peste îngeri, / Din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, maică prea curată / Și pururea fecioară, / Marie! Am subliniat că trebuie să venim la Domnul cu „plângeri”, nu cu pretenții, precum fariseul. Apoi, să transformăm rugăciunea noastră în rugăciune smerită sau „dulce clară”. Da, pentru că rugăciunea „dulce”, mult aduce! Încercați și vă veți convinge!

Detalii găsiți mai jos.

Am meditat astăzi aceste trei realități din viața noastră: idolatria, auto-latria și teo-latria. Pe scurt, latria înseamnă cult. Punctul de pornie a fost parabola administratorului necinstit din Evanghelia după Luca 16, 1-13. Am reflectat asupra ei împreună cu mulți credincioși prezenți la liturghia de la 12.15 în catedrala „Sfântul Iosif” din București.

Am subliniat trei idei spirituale importante ținând cont de contextul social în care trăim astăzi.

Prima se referă la idolatrie, adică la pericolul transformării bogățiilor, oricare ar fi ele, în idoli. Când se întâmplă lucrul acesta devenim sclavi, pierdem libertatea de fii, devenim „atei” sau fără Dumnezeu.

A doua ne privește pe noi și raportul cu noi înșine. Putem deveni mai importanți decât orice și oricine. Atenția exagerată acordată eului este primul pas spre auto-latrie. Din acest punct de vedere fiecare dintre noi poate deveni un administrator necinstit. În ce sens? În sensul că am primit viața ca dar și noi credem că ne-am dat-o singuri. Sau ne comportăm ca și cum noi am fi stăpânii vieții, de la naștere până la moarte. De aici o serie întreagă de comportamente marcate de înșelare sau trișare a Stăpânului care ne-a creat și ne-a dăruit viața.

În fine, ultima idee are de-a face cu Dumnezeu și concentrarea vieții pe raportul cu Dumnezeu. O astfel de viață se caracterizează prin teo-latrie.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.