Wilhelm Dancă

În Duminica de astăzi am reluat meditațiile la Evanghelia după Marcu. Am interpretat fragmentul 2, 23-3,6 și am subliniat câteva lucruri legate de respectarea zilei de duminică.

Mai întâi am spus că față de omul biblic, omul contemporan trăiește în condiții diferite. Referitor la ziua de duminică, trebuie să prindă nu litera, ci spiritul voinței divine. Am aplicat lucrul acesta la alternanța muncă și odihnă. Dacă omul contemporan ar asculta de Domnul Isus, ar găsi soluții de respectare a zilei de duminică. El dă exemplu cum să ne odihnim făcând ceva bun, dătător de viață, și nu ceva rău sau dătător de moarte.

Apoi am subliniat importanța și sensul șabatului la evrei. De fapt, sensurile mântuitoare ale șabatului sunt trei. Primul se referă la eliberarea din sclavia egipteană. Mai precis, eliberarea de munca forțată sau de munca obligatorie. Al doilea este o invitație la odihnă săptămânală ca exercițiu de asemănare cu Dumnezeu. Știm din Biblie că, după ce a făcut lumea în șase zile, în cea de-a șaptea zi, Dumnezeu s-a odihnit. Al treilea are legătură doar cu Domnul. Șabatul este o formă de recunoștință și laudă la adresa lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a făcut.

În fine, am vorbit despre noutatea pe care o aduce Domnul Christos într-un context în care lumea ține cont doar de litera legii. Mântuitorul Isus formulează două principii de respectarea a zilei de duminică. Primul este primatul milostivirii în raport cu legea. Al doilea privește conștiința care, mereu, are prioritate în raport cu regula. Faptul că Domnul a săvârșit cele mai multe minuni de vindecare în zi de șabat dă de gândit. Ucenicii sunt invitați să-și înmoaie inima și să-și întindă brațul „paralizat” de egoism. Pentru ce? Ca să facă minuni de vindecare, asemenea lui Isus. Sau, să-l elibereze pe aproapele care suferă din cauza multor forme de sclavie.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Duminica Divinei Milostiviri a fost instituită în anul 2000 de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. Pornind de la Evanghelia duminicii – Ioan 20, 19-31 – am dezvoltat patru momente ale revelării divinei milostiviri. Premisa a fost tipologia cuvintelor din Sfânta Scriptură. Astfel aflăm că în Biblie avem cuvinte scrise, cuvinte mărturisite și cuvintele lui Isus însuși. În Evanghelia duminicii divinei milostiviri avem mai multe cuvinte rostite de Isus însuși. Merită de ținut minte! Printre acestea sunt și cuvintele „Pace vouă!”.

Am arătat că în Evanghelia Duminicii Divina Milostivire se revelează treptat.

Mai întâi avem salutul „Pace vouă!”. Pacea e darul principal al lui Isus înviat. Aici darul păcii e oferit de două ori. De aceea, se poate spune că această duminică e duminica păcii. M-am întrebat ce înseamnă pacea? Pace cu cine? Și cu Dumnezeu Tatăl, și cu noi înșine, și cu semenii?

Apoi, Isus înviat își arată urmele răstignirii. De ce? Pentru cine? Nu cumva din cauza păcatelor lumii pe care Isus le-a luat în serios? Noi luăm în serios păcatele?

După acest gest urmează suflarea Duhului Sfânt asupra ucenicilor. Am făcut o legătură cu Geneză 2, 7, unde ni se spune că Dumnezeu a suflat în nările lui Adam suflarea de viață și, astfel, a devenit ființă vie.

În fine, am ajuns la puterea de a lega și de a dezlega acordată discipolilor. Este vorba despre iertarea păcatelor și începutul sacramentului spovezii, locul în care trăim pe viu milostivirea lui Dumnezeu.

Mi s-a părut important de remarcat că astăzi Isus înviat a apărut în mijlocul discipolilor. Dacă avem încredere în Isus, cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Paul al II-lea și Sfânta Faustina, atunci El este în mijlocul nostru. Sau, altfel spus, în mijlocul nostru este mereu acela în care avem încredere. De aceea, întreb: cine e astăzi în mijlocul nostru? Detalii în articolul postat mai jos.

Dragi prieteni,

Azi, 3 iunie 2018, la liturghia de la 12.15, în catedrala sf. Iosif din București, am vorbit despre importanța zilei de duminică în formarea și dezvoltarea identității noastre creștine. Am dezvoltat ideea că duminica este ca un fel de carte de identitate, cip sau buletin biometric al ființei noastre creștine. Suntem creștini și creștem în identitatea noastră creștină în măsura în care participarea noastră la celebrarea duminicală este activă și se prelungește, apoi, în liturgia aproapelui, cum spunea fer. Vladimir Ghika, cu acea liturghie de după liturghie, imitând iubirea-dăruire de sine a lui Isus din Euharistie în gesturi de mângâiere și de ajutorare a celor mai nevoiași decât noi.

Precizez că duminica aceasta, în București, a fost o zi foarte călduroasă, aproape caniculară, de aceea, poate, au fost mai puțini credincioși la liturghie decât în mod obișnuit. Totuși, cred că un alt lucru a contat mai mult, și anume, după masă, începând de la ora 16 a avut loc tradiționala procesiune cu Prea Sfântul Sacrament pe străzile Capitalei, pornind de la biserica italiană și ajungând la biserica catedrală. Au fost prezenți mulți credincioși din diferite parohii ale Bucureștiului.

Un detaliu mi-a atras atenția. În timpul procesiunii copiii care au făcut prima împărtășanie anul acesta, dar și câțiva din anii anteriori, au mers în fața Prea Sfântului Sacrament și au aruncat pe jos petale de flori realizând un fel de covor floral pe care venea Isus Euharistic. Când am pornit de la biserica italiană, covorul era mai intens, mai consistent; pe măsură ce ne-am apropiat de catedrală, covorul a devenit mai subțire. Copiii nu mai aveau petale și legănau încoace și încolo coșulețele goale până când au intrat în biserică. Aici s-au așezat cuminți în locurile rezervate lor. Stăteau fericiți și mulțumiți că au terminat cu bine o lucrare încredințată lor. Dar și părinții lor păreau să fie la fel, fericiți și mulțumiți. Mi-a venit un gând atunci: ce ar fi dacă am proceda și noi la fel cu Isus primit în Sfânta Împărtășanie, dar în sens invers? Adică, pornind de la biserică spre casă, să încercăm să aruncăm „flori de admirație” și „flori de imitație” în fața lui Isus Euharistic, dar tot mai multe pe măsură ce ne apropiem de casă, de serviciu, de locurile unde îi întâlnim pe frații și surorile noastre care au nevoie de mângâierea prezenței noastre cristofore. Astfel, cred că am putea fi și noi fericiți și mulțumiți, asemenea copiilor din catedrală, dar și Isus ar fi la fel privind la noi: fericit și mulțumit că a venit în inima noastră. Da, cred că se poate așa ceva, și dacă nu, oare de ce?

Mai jos puteți să ascultați predica de la liturghia de la 12. 15: