Wilhelm Dancă

„Christos Rege” este o sărbătoare dătătoare de speranță. Este ultima sărbătoare a anului liturgic. „Sfârșitul încunează lucrarea!”. Sau, în latină, „Finis coronat opus!”. „Christos Rege” dă sens unui an întreg de aprofundare împreună a drumului spre Împărăția lui Dumnezeu. Imnul „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!” sintetizează încrederea în biruința asupra răului. Credincioșii au trăit-o cu multă emoție în timpul dictaturii comuniste. Ar trebui s-o simtă și astăzi, pentru că dictaturile contemporane sunt la fel de periculoase. Chiar dacă sunt mai subtile și mai blânde. De pildă, să ne gândim la dictatura relativismului, a banului, a plăcerilor, a distracțiilor sau la dictatura egoului. Sunt tot atâtea nume pentru dictatura păcatului.

Când Christos intră în conștiința unui om lucrurile se schimbă. Aproapele are prioritate, nu egoul. Frontierele regatului lui Christos sunt interioare; ele se găsesc în inimi. Sfânta Treime le cunoaște cel mai bine. Regatul lui Christos ține de ordinea calității, nu a cantității. De aceea, împărăția Lui este împărăția adevărului, a vieții, a sfințeniei, a harului, a dreptății, a iubirii și a păcii. Pornind de la Evanghelia sărbătorii, Luca 23, 35-43, am arătat că Isus este Rege al iertării. Tronul său este Crucea, adică este un Dumnezeu care cunoaște drama suferinței. Puterea sa este iertarea sau milostivirea. Ucenicul lui Isus manifestă apartenența la împărăția lui Christos prin fapte de pace și reconciliere. Într-adevăr, numai acela care a fost iertat poate să ierte pe alții. Prin iertare se oprește rostogolirea răului și a violenței. Mai mult, se marchează un nou început.

Prin urmare, împărăția lui Christos este împărăția acelora care s-au convertit sau au fost reconciliați. În concluzie l-am propus pe „tâlharul căit” ca exemplu de urmat. De ce? Pentru că prin credința sa în Isus răstignit a furat cerul.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Încep cursul prezentând câteva date biografice din viața lui Edith Stein. Subliniez faptul că a fost 1) evreică, 2) filosoafă, 3) călugăriță și 4) martiră.

Apoi descriu conținutul a două cărți care stau la baza prelegerii. Prima, „Edith Stein. Philosophe crucifié” de Joachim Bouflet, o biografie. A doua, „Știința Crucii. Un studiu asupra lui Ioan al Crucii” de Edith Stein. Studiul are trei părți – Mesajul Crucii, Învățătura Crucii și Pe urmele Crucii. Partea a treia nu a fost finalizată. Analizez „datoriile” filosofice pe care Edith Stein le-a avut față de Edmund Husserl (metoda fenomenologică) și Max Scheler (filosofia personalistă a valorilor).

În cadrul prelegerii propriu-zise pun accentul pe căutarea adevărului în orizontul fenomenologiei și al eticii valorilor. De asemenea, arăt efortul lui Edith Stein de a uni adevărul obiectiv cu adevărul subiectiv. În continuare descriu rolul lui Christos ca persoană a conștiinței transcendental purificate. Este vorba despre Isus Christos reprenzentant al fiecărui subiect în parte, al subiectelor luate la un loc și al lumii. În fine, vorbesc despre știința crucii care unește teologia crucii ca teorie cu experiența crucii ca trăire. Cum se poate explica așa ceva? Fiind vorba despre o experiență mistică Edith Stein recurge la simbol, nu la concept ca în filosofie.

În concluzie, persoana care participă la suferința umană a lui Isus răstignit participă și la viața lui divină. De obicei omul vrea să aibă parte doar de bucuria divină, fără cruce, dacă s-ar putea așa ceva. Pe scurt, nimic fără cruce, așa după cum sugerează și numele lui Edith Stein din viața de mănăstire: Tereza Benedicta a Crucii! Crucea este speranța mântuirii.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am ajuns la jumătatea evangheliei după Marcu, capitolul 8. Aici Isus ridică problema condiției de a fi sau a deveni discipolul său. El a întrebat: „Cine spun oamenii că sunt eu?” (Marcu 8, 27). Ajungând, la noi astăzi și aici, putem să adaptăm această întrebare și să zicem: „Cine spun oamenii că sunt creștinii?” Isus spune că fără Cruce nu putem fi ucenicii săi. De ce? Pentru că acceptarea Crucii sau asumarea Evangheliei ca principiu de viață înseamnă să pășim pe urmele lui Christos. Nu înaintea Lui.

Am dezvoltat trei aspecte ale urmării lui Christos, astăzi. Mai întâi să acceptăm că relațiile noastre de viață sunt marcate de ambiguitate sau de incertitudine. Ar trebui să punem sub semnul provizoratului toate convingerile personale despre semenii noștri. Dar și cele despre Christos, care pot fi mereu îmbuntățite. Nu putem percepe decât o parte din ceea ce sunt semenii noștri cu adevărat. Astfel putem evita fundamentalismul, intoleranța, totalitarismul ideologic de stânga sau de dreapta, inclusiv totalitarismul religios sau confesional.

Apoi să fim dispuși să ne compromitem. Isus a acceptat lucrul acesta atunci când i-a întrebat pe ucenici cine crede lumea că este El (Marcu 8, 27). Suntem dispuși să le cerem celor din jur care este părerea lor despre noi? Dacă cineva este gata să se compromită, atunci este deschis dialogului cu ceilalți. Petru a fost dispus la așa ceva, asemenea lui Isus. Chiar dacă a greșit și a primit un răspuns dur din partea lui Isus, Petru rămâne un model de ucenicie. Isus i-a spus: „Mergi în urma mea, Satană!” (Marcu 8, 33). Acestea nu sunt cuvinte măgulitoare ci clarificatoare. Ucenicul trebuie să meargă pe urmele lui Isus, nu înaintea Lui.

În fine, al treilea lucru este acesta. Purtarea Crucii pe urmele lui Mântuitorului înseamnă viață creștină mereu deschisă transformării, îmbunătățirii. Ajungem la împlinire, la viața deplină, numai dacă trecem prin sau pe la Calvar. Într-adevăr, cine merge pe urmele Domnului se schimbă în bine pentru că asumă Evanghelia ca normă de viață. De aceea, procesul de modelare a identității creștine este unul lung și de durată. Se traduce în concret prin simplitatea renunțării la pretenția de a fi stăpânul propriei vieți. Ucenicul se încredințează cu totul Cuvântului care s-a făcut trup.

Mai multe detalii în omilia postată mai jos.

Astăzi am încercat să înregistrez predica în format audio ca de obicei cu telefonul. Însă telefonul nu funcționa. Nu se mai deschidea. Se blocase. Am încercat de două ori făcând două pauze prelungite înainte și după Evanghelie. M-am resemnat și am continuat predica fără să o înregistrez. Voia Domnului să fie chiar și atunci când se manifestă într-o formă ciudată! Asta e! Nu am putut să-mi maschez emoțiile sau tulburarea. Mă gândeam: oare de ce toate acestea? E timpul să nu mai înregistrez predica? După ce am terminat Sfânta Liturghie le-am spus credincioșilor ce s-a întâmplat. Oarecum deznădăjduit am trecut la semnarea dedicațiilor pe cartea „Meditații despre Postul Mare”. Am recomandat cartea și credincioșilor greco-catolici și ortodocși care încep mâine Postul Mare.

După ce am terminat cu autografele am deschis telefonul și am văzut un mesaj de la un înger păzitor. Acesta a înregistrat predica în format video. Îi mulțumesc din toată inima. Ce surpriză! Oare acesta să fie mesajul cu telefonul non funcțional? Poate. Voi medita această întâmplare.

Omilia s-a concentrat pe versetul „așa trebuie să fie înălțat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă prin El viața veșnică” (In 3, 14-15). Am meditat simbolul Crucii ca expresie a iubirii imense a lui Dumnezeu față de noi. Am analizat trei atitudini: fuga, compătirea umană și compătimirea împreună cu Christos sau acceptarea Crucii. Am încheiat cu motto-ul domniei împăratului Constantin cel Mare: „in hoc signo vinces!” – Sub acest semn vei învinge! Salvarea sau mânturiea omului vine prin purtarea Crucii din iubire. Detalii în articolul postat mai jos.

Am auzit vorbindu-se despre iubire de multe ori. În titlul articolului mă refer la acea iubire pe care o cunosc mamele și tații în raport cu copiii lor. De asemenea, la acea iubire pentru care preoții și persoanele consacrate își jertfesc propria viață. Dar cred că toți știm din propria experiență că viața este o alternanță între iubire și durere, între iubire și cruce. Știm, dar uneori uităm, că după momentele de fericire urmează cele de suferință.

Pentru a cuprinde aceste situații de viață italienii spun așa: „non c’è amore senza dolore” – nu există iubire fără durere. Sau, dacă iubești, cu adevărat, trebuie să plătești. Adică, trebuie să renunți la ceva din tine și să-l oferi altuia (altora). Oare ca să nu uite această înțelepciune de viață creștină li se oferă celor care se căsătoresc o cruce? Și, într-un anumit fel, și persoanelor consacrate?

Am vorbit despre toate acestea și astăzi în cadrul omiliei. Da, cred că nu există iubire fără cruce, fără sacrificiu. Contextul este mărturisirea de credință a lui Petru de la Cezarea lui Filip (Mt 16, 13-20). În legătură cu această mărturisire Isus i-a spus lui Petru: „nu carnea și sângele ți-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 16, 17).

Fascinat de puterea „cărnii și a sângelui”, Petru se opune lui Isus care le revelează ucenicilor că „trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere multe din partea bătrânilor, a arhieriilor și a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (Mt 16, 21). După ce i-a spus lui Petru „mergi în urma mea, Satană” (Mt 16, 23), se adresează tuturor discipolilor cu acestea cuvinte: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16, 24).

Petru nu a înțeles (pentru o vreme) că Isus venea din iubire față de noi, iar iubirea lui era adevărată. Și, ca atare, această iubire avea să-l conducă pe Calvar. Isus a subliniat importanța lecției de viață a crucii pe care Petru nu o putea capta. De ce? Pentru că judeca prea omenește. S-a speriat de cruce. Însă crucea nu are valoare în sine și ne poate înfricoșa. Dacă ținem cont de viața lui Christos care s-a jertfit pe ea din iubire, atunci devine un simbol extraordinar. Da, prin Christos, crucea a devenit simbol al iubirii, generozității divine.

În fața crucii sunt posibile cel puțin trei atitudini: resemnare, revoltă și participare. Resemnarea este lașitate și fugă de iubirea adevărată. Revolta este egolatrie, mândrie, deci neînțelegerea și respingerea iubirii jertfitoare. Participarea înseamnă asumarea iubirii față de aproapele sau a generozității divine ca stil de viață. Într-adevăr, ucenicii lui Isus se deosebesc prin noblețea generozității ca dar de sus. Detalii în articolul postat mai jos.