Wilhelm Dancă

Ciudată experiență pentru mine celebrarea sfintei liturghii astăzi, 22 martie 2020, la catedrala sf. Iosif din București! Nimeni în biserică, sau aproape nimeni. Nu erau decât sacristana și organistul. Puțini, dar buni, ar spune cineva mai optimist. Totuși, dincolo de biserica goală, fără credincioși în carne și oase, știam că se află o biserică de credincioși vii care urmăreau liturghia online. Această „con-știință” mi-a atenuat cumva senzația stranie pe care o ai atunci când celebrezi și vorbești în fața unor oameni pe care nu-i vezi!
Dar, dacă tot ni s-a dat să trecem prin așa ceva, m-am întrebat la predică ce putem învăța din această situație inedită. Fiind vorba de vindecarea orbului din naștere, minunea lui Isus pe care o amintim în duminica a IV-a din Postul Mare, am încercat să răspundă la câteva provocări.
Prima dintre ele se referă la felul în care celebrările și participarea noastră la celebrările liturgice (sfânta liturghie, de exemplu) fac să se vadă locul central pe care ar trebui să-l aibă Domnul Christos. Întrebarea punctuală a fost aceasta: în ce măsură (mai) suntem „privire îndreptată spre Christos” prin felul nostru de a ne ruga, de a participa la liturghie, de a trăi în lume? Suntem fereastră spre Christos sau zid care obturează privirea celui care vrea să-l vadă pe Isus?
A doua s-a oprit la oportunitatea oferită de actuala criză pentru a găsi momente stabile de rugăciune comunitară în familie. De obicei nu avem timp să ne rugăm împreună acasă, suntem mereu grăbiți (dimineața) sau obosiți (seara). Iată, acesta e timpul potrivit să ne dovedim nouă înșine că vrem să ne rugăm împreună în familie.
A treia ar avea de-a face cu solidaritatea/caritatea creștină care se poate manifesta și în vremuri când suntem constrânși să trăim în izolare. Iubirea are întotdeauna imaginație, fie că este vorba de iubirea lui Dumnezeu sau a aproapelui. Am sugerat câteva gesturi concrete de iubire frățească prin care să fim apropiați unii de alții în situații de izolare sau auto-izolare. Inima plină de iubirea aproapelui este caracteristica discipolului care vede, care îl recunoaște pe Isus ca Domn și-l adoră ca Mântuitor.
Mai multe detalii în predica postată mai jos.

Astăzi, la liturghia de la 12. 15, la catedrala sf. Iosif din București au fost foarte puțini credincioși, aproximativ 100. Am respectat ceea ce au cerut autoritățile civile cu privire la prevenirea infectării cu virusul Covid-19. 50 au fost în biserica de sus, iar ceilalți în capela de la subsolul catedralei. Aceștia au urmărit liturghia pe un ecran amenajat ad hoc. Aceste măsuri civile nu ne plac, dar sunt utile. Cum să le comentezi rău când știi că astfel pot fi evitate cazuri de îmbolnăvire?
Există și măsuri spirituale. La acestea m-am referit în predica de astăzi. În Evanghelie a fost vorba despre dialogul lui Isus cu femeia samariteană (In 4, 5-42).

Pornind de la acest dialog am comentat două versete. Primul: „a venit ceasul când nu îl veți adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim” (v. 21). Iar al doilea: „adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr” (v. 23). De-a lungul istoriei Bisericii aceste versete nu au fost interpretate ca îndemn la eliminarea oricărei construcții în care să se adune credincioșii pentru a-l lăuda pe Dumnezeu, ci ca deschidere a lăcașurilor sfinte spre toate națiunile pământului prin adorația Tatălui în spirit și adevăr. Adică, avem aici o invitație de a nu cultiva o relație egoistă, idolatră sau de comoditate cu biserica. Biserica nu este doar pentru noi. Din păcate unii vin la biserică doar ca să primească daruri spirituale, dar nu învață să dea mai departe darurile primite. Nu știu sau nu reușesc să transforme aceste daruri în gesturi concrete de credință trăită în adevăr și bucurie și, evident, împărtășite altora.

În mod concret, printre măsurile spirituale provocate de contextul crizei de azi, cred că bisericile deschise este una dintre ele. Mai întâi la propriu pentru ca să intre credincioșii în mod individual, când au ocazie, și să se hrănească cu plusul de speranță de care au nevoie. Apoi în sens metaforic. În acest sens este nevoie să căutăm să deschidem bisericile transformându-le în locuri de maturizare a credinței, de educare a discernământului, de plămădire a simțului estetic și uman.

Putem să vedem în criza coronavirus o oportunitate de a redimensiona relația noastră cu biserica.
În contextul Evangheliei de astăză, femeia samariteană constituie un model de deschidere a bisericii sau templului pe care îl frecventează și, mai ales, de trăire în adevăr și bucurie a credinței în Christos. Știe puțină teologie, ca mulți dintre noi. De asemenea, este harnică, tot așa, ca mulți dintre noi. În fine este însetată de apa dătătoare de viață veșnică. Aici nu știu dacă ne regăsim în situația femeii samaritane. Să ne examinăm și să încercăm să schimbăm frica sau plictiseala de a fi într-o sete de sens prin întâlnirea cu Mântuitorul Christos. El poate fi găsit în Cuvântul proclamat în biserici, în celebrarea sacramentelor mântuirii, în rugăciunea personală, domestică, dar și în solidaritatea cu cei nevoiași. Mai multe detalii în predica postată mai jos.