Wilhelm Dancă

Astăzi, în sărbătoarea „Sfinții Petru și Paul”, am aniversat 39 de ani de preoție. Cred că ziua hirotonirii a fost un destin. De ce? Pentru că am simțit de-a lungul celor 39 de ani cum rugăciunea Bisericii m-a salvat din mâna „lui Irod”. Sau, cum zice Sfântul Paul, m-a scăpat din „gura leului”. Rugăciunea Bisericii asigură nivelul înalt de credință la apostolii de ieri și de azi. Da, rugăciunea este canalul prin care Tatăl din ceruri se face cunoscut fiilor săi. Am auzit astăzi că Biserica este zidită de Domnul Christos pe credința lui Petru. De aceea, Isus spune că el este piatra pe care va zidi Biserica sa. Deci, Domnul își zidește Biserica sa, nu a lui Petru Am constat cu bucurie bilanțul lui Paul la finalul vieții. El spune: Am luptat lupta cea bună, mi-am păstrat credința. Putem spune același lucru despre noi? Ce înseamnă a păstra credința? Să o pui în formol sau în gips? Nicidecum. Am vorbit despre pericolele care amenință credința ucenicilor de astăzi. Unul este cinismul, iar altul e incredulitatea. Ori de câte ori traversăm momente de lașitate, de frică, de superficialitate, de mediocritate, credința riscă să se piardă. În fine, am comentat un verset din Isaia 51, 1-2. Aici se spune: „Să privim piatra din care am fost ciopliți!” „Să privim la Abraham, părintele nostru!”. Să privim la credința lui Petru din care am fost ciopliți! Să devenim părinți în credință! Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

A doua meditație de astăzi la Ioan 2, 1-12 a fost dedicată credinței. A fost propusă la liturghia de la 12.15 din catedrala „Sfântul Iosif” din București. Am vorbit despre credința în Isus, care s-a manifestat pentru prima dată ca Fiu al lui Dumnezeu la nunta din Cana. Am ținut cont de personajele care participă la semnul săvârșit de Isus. De aceea, am vorbit despre credința mariană, credința ca prietenie cu Isus și credința prietenie între ucenici.

Credința Maicii Domnului este personală, interioară, slujitorială. Vede de la distanță și din vreme momentul de lipsă sau de încercare al aproapelui. Adică credința Mamei lui Isus vede când cineva „nu mai are vin”. Credința ca prietenie cu Isus face ca El să fie mereu prezent în noi. Și invers. Dușmanul iubirii nu este ura, ci obișnuința, spunea W. Shakespeare. Dacă vorbim despre adevăr, dușmanul acestuia nu este eroarea, ci plictiseala. Credința ca prietenie cu Isus poate derapa în obișnuință sau plictiseală. Și atunci nu mai este credință. Credința ca prietenie între ucenici este semnul apartenenței la Biserica lui Isus. Ce se întâmplă astăzi? Ucenicii nu se cunosc, decât în cercuri foarte mici, dacă se cunosc. Mai greu cu prietenia între ucenici, care ar trebui să fie o stare de spirit.

Dacă vrem ca Isus să se manifeste ca Fiu al lui Dumnezeu, să căutăm să avem o credință mariană, de prietenie cu Domnul și cu ucenicii.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În solemnitatea „Neprihănita Zămislire” am vorbit despre credința Sfintei Fecioare Maria. Am meditat la Evanghelia după Luca 1, 26-38 și am subliniat trei aspecte.

Mai întâi, credința Fecioarei Neprihănite este simplă. Am spus că „cetatea Nazaret” nu era chiar o cetate, ci un sătișor lipsit de importanță. În Vechiul Testament nu se pomenește acest sat, în schimb Betleem este adus în discuție de vreo douăzeci de ori. Credința trebuie trăită discret, în viața obișnuită, fără emfază sau acte de grandomanie.

Apoi, credința Fecioarei Neprihănite este solară, pentru că „a fost plină de har”. Biserica o aclamă „Tota pulchra”, adică „Toată frumoasă”. Frumusețea Mariei este legată de prezența harului în viața ei. Așa este creștinul care caută să trăiască în harul lui Dumnezeu. Am invitat la folosirea culorilor pentru a manifesta credința. Am amintit de redeschiderea catedralei „Notre Dame” din Paris și frumusețea veșmintelor purtate de slujitorii sacri.

În fine, credința Fecioarei Neprihănite este slujitorială. Lucrul acesta e confirmat de răspunsul dat îngerului Gabriel: „Iată slujitoarea Domnului”. Slujirea asemenea Mariei înseamnă să mergi în întâmpinarea nevoilor celorlalți. Slujirea creștină nu este pasivă, ci activă, de aceea are inițiative.

În concluzie, cine o laudă pe Maria îl cinstește pe Isus. Mai mult, acela are credința ei simplă, solară și slujitorială. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Iubirea umană e fragilă, iubirea divină este eternă. Omul iubește imperfect, Dumnezeu iubește în mod desăvârșit. De aceea, Domnul este Dătător de Viață. Când iubirea umană întâlnește iubirea divină atunci se petrece o schimbare în om. Evident, o transformare în bine. Omul se vindecă de toate relele sale pământești. Totodată, se vindecă de răul său radical, care este moartea. Sau, mai bine zis, începe să pășească pe drumul Vieții adevărate.

Am dezvoltat aceste gânduri meditând Evanghelia după Marcu 5, 21-43. Aici este vorba despre două minuni de vindecare. Sunt una într-alta. Mai întâi Iair, conducătorul sinagogii îi cere lui Isus să-i vindece fiica. Apoi, în drum spre ea, vindecă pe femeia suferind de hemoragie.

În ambele cazuri este decisivă credința protagoniștilor. Iair crede în puterea supranaturală a lui Isus. Tot la fel, femeia bolnavă. În cazul fetiței readuse la viață, Domnul Isus subliniază rolul credinței părinților în raport cu copiii. Credința este un patrimoniu al familiei umane ca atare și nu trebuie să se piardă. Am spus că, având sensul de încredere, credința e un patrimoniu universal al cosmosului. Iubirea mișcă sori și stele, spune Dante. În cazul femeii vindecate de hemoragie avem o credință matură și, mai ales, curajoasă. Suntem invitați să recuperăm credința, comportament de viață, în relația dintre părinți și copii. De asemenea, să manifestăm credința în public, în mod curajos. Chiar dacă riscăm să fim luați în râs. Așa cum și Isus a fost ironizat astăzi în Evanghelie.

Ucenicul nu poate fi mai mare decât maestrul său. Ucenicul participă la destinul lui Isus. Dacă Domnul a fost luat în râs, și ucenicul va fi batjocorât. Avem aici un semn distinctiv al credinței mature, și anume, luarea în râs. Evident, de cei care nu o cunosc. Să nu ne fie teamă! Domnul Christos are ultimul cuvânt.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Dragi creștini, practicanți sau mai puțin practicanți! Astăzi am meditat la Marcu 4, 35-41 și am dezvoltat tema „furtunii”. Am spus că în viața oamenilor există multe feluri de furtuni. De la cele existențiale, emoționale, până la cele morale și spirituale. Cum ne comportăm în asemenea situații? Înainte de toate avem nevoie de calm și încredere. Am dat ca exemplu un film românesc din 1985, „Furtuna în Pacific”. Aceste virtuți naturale sunt necesare în momentele de încercare naturale. Dar în cazul celor spirituale? Atunci când intervin forțe supranaturale? Cum ar fi diavolul și „îngerii” săi?

Am pledat pentru lărgirea virtuților naturale spre lumea spirituală. Am răspuns în două etape.

Mai întâi m-am oprit la întrebarea de ce permite Dumnezeu să fim încercați. De ce e nevoie să trecem prin furtuni? De ce trebuie să suferim? De ce ne îmbolnăvim? De ce pierdem inopinat pe cineva drag din familie? De ce se rup relațiile din familie, din căsnicie? Există multe situații de viață care arată că niciun om nu este scutit de „furtuni”. Aflăm din Evanghelia după Marcu că Dumnezeu permite să fim încercați. Scopul furtunilor existențiale este spiritual, și anume să creștem în credință. Sau, suntem încercați ca să aducem mai multe roade spirituale. De aici se desprinde o învățătură importantă pentru creștini. Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu care îngăduie crucea. Dumnezeul creștinilor nu este un dumnezeu terapeutic. Cine dorește un astfel de dumnezeu trebuie să meargă în altă parte.

În al doilea rând am dezvoltat tema credinței pe care o cere Isus. Este vorba despre o credință în El ca Fiu al Dumnezeu. El e stăpân și peste elementele naturii, și peste ființele supranaturale, cum ar fi îngerii buni sau răi. Domnul Isus comandă diavolilor să iasă din oameni. Folosește același cuvânt pentru scoate pe diavoli și a potoli urgia naturii: „Taci!”. Cine se încrede în Isus care are putere asupra duhurilor rele trece pe țărmul celălalt. Adică, de la religia formalistă la credința/încredere în Domnul. Am dezvoltat puțin „teologia somnului” din această Evanghelie. Am făcut distincție între somnul „în papuci”, somnul celui angoasat și somnul celui iubit de alții. În cazul creștinilor, este vorba despre somnul provocat de iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Cine acceptă oferta de iubire a lui Dumnezeu Tatăl în Fiul său Unic, acela este calm și stăpân pe sine. Inclusiv în timp de furtună.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.