Wilhelm Dancă

Am reluat șirul meditațiilor biblice la Evanghelia duminicii. Astăzi a fost vorba despre Evanghelia după Luca 14, 25-33. Aici Domnul Christos face diferența între cei care vin la El și cei care merg pe urmele Lui. Am arătat ce înseamnă să-L urmăm pe Christos, adică să fim ucenicii Lui.

Mai întâi am vorbit despre Cruce, nu atât ca semn al suferinței, cât mai ales al libertății. În vremea lui Isus, în imperiul roman, crucea era pedeapsa pentru cel care se simțea liber față de legi și obiceiuri. Tot la fel, astăzi, ucenicii ar trebuie să se simtă liberi față de opinia publică și față de cei care îi discrimnează sau condamnă.

Apoi am subliniat că este nevoie de o asumare personală, individuală, a credinței. Dacă este o credință de „turmă” sau de „tradiție”, nu dă roade. Deci nu ar trebui să credem din „datorie” sau din spirit de acomodare culturală. „Cred” pentru că îmi asum personal consecințele credinței. „Cred” chiar dacă ar trebui „să plătesc” renunțând la ceva ce-mi place. Sau chiar dacă ar trebui „să sufăr” pentru acest lucru.

În fine am vorbit despre cum să-i acordăm prioritate lui Christos în relația cu rudele, prietenii și lucrurile din jur. Cum? Să nu transformă persoanele pe care le iubim în idoli. De ce? Pentru că idolul îți confiscă libertatea și te transformă în sclav. Domnul Christos nu are nevoie de sclavi, de mulțimi care să vină la El, ci de discipoli. Adică de oameni liberi care își asumă relația cu El în mod personal.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am vorbit la omilie despre condiția ucenicilor de urmăritori ai lui Christos. Primii discipoli au obținut acest statut după ce alte două acțiuni importante au avut loc. Mai întâi fiecare a fost văzut personal de Isus. Apoi fiecare a fost chemat nominal să-l urmeze. Cam la fel stau lucrurile și în privința chemării care ne-a fost adresată prin intermediari, nu direct de Isus, ca să devenim discipoli.

Am desprins din evanghelia duminicii (Mc 1, 14-20) și am dezvoltat trei verbe care constituie identitatea creștinului. Este vorba despre a vedea, a chema și a urma. Am arătat că la începutul existenței noastre creștine a fost o persoană vie, care ne-a văzut și prin care Christos ne-a chemat. A fi chemat de Christos este o mare demnitate. Chemarea nu se referă doar la viața de preoție sau de persoană consacrată. Fiecare botezat este chemat să intre în Împărăția inaugurată de Isus Mântuitorul. Chemarea se trăiește potrivit stării de viață a fiecăruia. Este vitală asumarea conștiinței de chemat la a face parte din Împărăția lui Dumnezeu.

Răspunsul la chemarea Domnului înseamnă convertire, schimbare, transformare. Trebuie lăsate toate care împiedică drumul spre sau nu poartă amprenta Împărăției lui Dumnezeu. Această împărăție nu înseamnă putere, bunăstare materială, ci bunăstare și putere spirituală, pentru că se construiește pe adevăr, dreptate, pace și iubire. Invitația sau chemarea la Împărăție este adresată tuturor, bolnavi sau sănătoși, păcătoși sau drepți. Este greu să duci un bolnav la spital. Ce să mai spunem de unul sănătos? Cum putem accepta această invitație deosebită?

Am amintit că, astăzi în Duminica Bibliei, Isus pune la îndemâna noastră Cuvântul său ca medicament pentru trup, minte și inimă. Să nu ne fie teamă! Să ne tratăm cu acest medicament, să ne lăsăm văzuți și chemați de Domnul ca să-l putem urma cât mai „sănătoși”. Detalii în articolul postat mai jos.

Am identificat tema discipolului rănit de dorul unității în Evanghelia duminicii de astăzi (In 1, 35-42). Suntem în prima duminică după Botezul Domnului. Am rămas pe malurile râului Iordan. Aici, privindu-l pe Isus care trecea, Sfântul Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (v. 36). Andrei și (probabil) Ioan au plecat îndată pe urmele Lui. La sfârșitul Evangheliei Isus, privindu-l pe Petru, îi spune: „Tu ești Simon … tu te vei numi Petr” (v. 42).

Între aceste două priviri, privirea lui Ioan Botezătorul și privirea lui Isus sunt inserate trei verbe: a căuta, a rămâne și a mărturisi. Aceste trei verbe descriu acțiunea ucenicilor lui Ioan care au pornit pe urmele lui Isus. Am comentat aceste trei verbe în contextul octavei de rugăciuni pentru refacerea unității creștine. Octava începe mâine și se termină pe 25 ianuarie.

Am arătat că diviziunile actuale din sânul Bisericii sunt cauzate parțial de discipolii autoreferențiali. Mai sunt cauzate si de lucrarea Diavolului care, așa cum il descrie numele, dezbina. Suntem chemați prin botez să ne fie dor de frații despărțiți. Răspunsul la această chemare este ieșirea din autosuficiență și căutarea fraților. Apoi, dacă i-am găsit, rămânerea împreună cultivând elementele unificatoare. De exemplu, liturgia la frații ortodocși, Cuvântul la frații (neo) protestanți etc.

De asemenea, să dăm mărturie despre dorința lui Christos de unitate. Cum? Trăind adevărul iubirii, care este El. „Caritas in veritate!” Nu există unitate creștină fără iubire și adevăr! Aceste acțiuni susțin frățietatea sacramentală și conduc la unitate. Pentru a avea această conștiință trebuie să ne lăsăm priviți de Christos.

Dacă ne lăsăm priviți de Domnul, atunci riscăm să se schimbe ceva în noi. De exemplu, din discipol autoreferențial riscăm să devenim discipol rănit de dorul fraților. Suntem gata să ne asumăm acest risc? Mai multe detalii în omilia postată mai jos.