Wilhelm Dancă

Comentând Matei 22, 15-21, am analizat un celebru principiu de viață socială. A fost formulat pentru prima dată de Domnul Isus. Principiul are două părți. Mai întâi se vorbește despre „dați Cezarului ceea ce este al Cezarului”. Apoi, se afirmă: „dați lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”.

Principiul stă la baza relațiilor dintre Stat și Biserică, astăzi. Sau, ar trebui să fie la temelia relațiilor dintre autoritatea civilă și cea religioasă. Pe scurt, Statul și Biserica ar trebui să colaboreze pentru binele integral al omului. Și Statul, și Biserica sunt autonome, au roluri leigitime și finalități specifice. Statul se supune Bisericii, când este vorba despre viața spirituală. Biserica se supune Statului, când are de-a face cu lucruri materiale sau sociale.

Din păcate nu peste tot și mereu a fost armonie între Biserică și Stat. În secolul trecut, dar și astăzi, Statul a uzurpat dreptul Bisericii de a da lui Dumnezeu ceea ce este al Dumnezeu. Statul a călcat în picioare libertatea religioasă. Și de multe ori. Se întâmplă acest lucru chiar și astăzi în țări cu regimuri democratice. Astfel, Statul a afirmat prin legi abuzive că „imaginea lui Dumnezeu” din om nu este imaginea lui Dumnezeu. Sau, că omul este un lucru, o cifră, un „obiect”, un „produs” (cultural).

Dacă vrem să corectăm atitudinea Statului, să ne întrebăm care este rolul imaginii lui Dumnezeu în noi. Acordăm mai mult timp rugăciunii, lui Dumnezeu, sau Statului, adică politicii? Dacă politica este pe primul loc în prioritățile noastre, atunci suntem idolatri. Dacă Dumnezeu este în topul atenției noastre, atunci răspândim ceea ce a spus Isus în Evanghelie, astăzi. Adică, dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu! Și, nu-l confundăm pe „Cezar”, oriunde și oricând ar fi, cu Dumnezeu!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.