Wilhelm Dancă

Am celebrat recent căsătoria a doi tineri în biserică. Este vorba despre catedrala „Sfântul Iosif” din București. Astăzi, din păcate, mulți tineri trăiesc necăsătoriți nici la primărie, nici la biserică. De aceea am căutat să prezint câteva motive pentru a alege căsătoria în biserică.

Detalii în articolul postat mai jos.

Veșnicia a fost obiectul ironiei saduceilor care îi reproșează Domnului Isus Christos că realitatea învierii nu există (Lc 20, 27-38). Argumentul lor pornește de la legea leviratului (levir = cumnat) cu ajutorul căreia Moise căuta să asigure și, pe cât posibil, să sporească descendența lui Israel. Cu alte cuvinte, dacă există înviere, ea este legată de urmași.

Pornind de la reproșul saduceilor am dezvoltat două teme de mediație. Prima se oprește la modul în care trăim realitatea căsătoriei. Ca realitate penultimă sau ca realitate ultimă? A doua atinge stilul de viața creștină. Trăim viața prezentă orientați spre viitor sau spre prezent? Trăim întemeiați pe realitatea ultimă, care este veșnicia, sau pe realitatea penultimă, care este timpul de față?

Viața de căsătorie ca realitate ultimă nu este ușor de trăit, azi. Modelele de familie pe care le găsim în societatea contemporană nu ne încurajează la așa ceva. Iată câteva exemple: căsătorii de probă, modele alternative de familie, căsătorii destrămate datorită amestecului părinților, rudelor și așa mai departe. Și totuși, dacă depășim modelele învechite și superficiale (căsătoria contract, înțelegere, pact, afacere etc.), atunci se poate face pasul spre viața de căsătorie ca realitate ultimă. Aici iubirea este punctul de pornire și de sosire. Iubirea îi introduce pe bărbatul și femeia care se căsătoresc în realitatea ultimă, în veșnicie, acolo unde domnește Dumnezeu iubire. În măsura în care în inima celor căsătoriți este iubire, familia devine locul în care se naște veșnicia.

Stilul de viață creștină marcat de credința în Înviere face să se vadă zorile „cerului nou și ale pământului nou” despre care se vorbește în Ap 21. Creștinul care este cu un picior în lumea asta și cu altul în lumea viitoare participă la realitatea ultimă a vieții încă de aici de pe pământ. Trăiește „sub specie aeternitatis”, din perspectiva sau lumina eternității.

După moarte toții fiii Învierii vor fi asemenea îngerilor, dar nu îngeri. Adică vor avea o condiție similară cu cea a lui Isus Înviat și a îngerilor. Vor avea un corp glorificat, care nu va fi limitat de timp și spațiu. Dar va fi ușor de recunoscut în virtutea unirii strânse ce a existat deja aici pe pământ între trup și spirit. Această unitate rămâne și după moarte, pentru că sufletul va purta urma trupului până la Învierea de apoi când se va reface legătura ruptă. Evident, dar într-o altă modalitate de existență, și anume cea de trupuri însuflețite și glorificate. Cum putem cultiva această deschidere și conexiune cu realitatea ultimă, veșnicia, încă de aici de pe pământ? Prin credință, prin fapte izvorâte din credință și din iubire, care este o altă față a credinței.

Mai multe detalii în predica postată mai jos.

Se folosesc multe imagini pentru a descrie căsătoria. Dintre toate cea mai folosită pare să fie imaginea casei de piatră, adică familia trebuie să fie construită pe o stâncă, ca să reziste la furtuni. Aici este vorba de stânca credinței, stânca iubirii, care este Cristos. Apoi, căsătoria este comparată cu un turn; toți care stau înăuntru vor să iasă afară și toți care stau afară vor să intre înăuntru. De asemenea, căsătoria este asemuită cu un jug sau o povară care se poartă în doi. În fine căsătoria este comparată cu un inel care îi unește pe cei doi și care are valoare numai dacă cei doi sunt împreună. Dar imaginea bicicletei cu patru pedale cred că a fost folosită mai puțin.

Am recurs la această asemănare sâmbăta trecută, 25 august 2018, în catedrala sf. Iosif din București, când am celebrat căsătoria a doi tineri, unul de confesiune catolică, celălalt de confesiune ortodoxă. Am celebrat o căsătorie mixtă. După cum știți, Biserica Catolică îi invită pe tinerii care se află în această situație să scoată și să aducă ceea ce este mai bun din propria tradiție religioasă în noua familie ce se constituie. Să pună la lucru experiențele frumuseții umane și creștine din propria tradiție la temelia construcției noului cămin. De aceea, Biserica Catolică vede în familiile mixte un semn de speranță pe drumul refacerii unității creștine.

Dar pentru ca acest semn să nu fie zădărnicit am insistat în timpul predicii ținute ca tinerii să răspundă cu generozitate chemării pe care le-o adresează Duhul Sfânt, Domnul și de Viață Dătătorul. Să fie uniți și generoși cu Viața! Să fie exemple de virtute și de trăire a vocației creștine! Să dea mărturie cu curaj despre frumusețea vieții de familie într-o lume în care se înmulțesc divorțurile, căsătoriile de probă sau uniunile civile. Pentru a izbuti le-am sugerat să-și imagineze că, prin căsătorie, amândoi se află pe o bicicletă cu două rânduri de pedale. Bicicleta merge bine, dacă amândoi bicicliștii pedalează. Merge și dacă pedalează numai unul, dar nu așa cum ar trebui. Curajul de a face acest lucru îl pot primi de la sfinții patroni ai familiei, cum sunt sfânta Familie din Nazaret sau sf. Ioan Paul al II-lea pe care trebuie să-i invoce/evoce cât mai des.

Le-am urat: „Casă de piatră!”, „Viață lungă și rodnică!”, „Drum bun și senin în viață!”. Dar ca urările să devină realitate, trebuie respectată o condiție: să pedaleze amândoi.

Mai multe detalii puteți să ascultați în predica din 25 august 2018: