Wilhelm Dancă

Am ajuns să postez și eu o omilie neterminată. Astăzi s-a întâmplat să fie o pană de curent și înregistrarea predicii s-a oprit la minutul 17.40. Nu mai era mult până la final, dar asta a fost. Astfel am intrat în galeria marilor compozitori, dar nu de muzică, ci de omilii sau meditații biblice, fiindcă am o predică neterminată. Franz Schubert are o simofnie neterminată. Este vorba despre simfonia nr. 8 în Si minor. Scuzați comparația! Revenind la omilie și la parabola Bunului Samaritean din Luca 10, 25-37, am dezvoltat următoarele nivele de interpretare.

Mai întâi m-am oprit la semnificația christologică sau mesianică. Isus este Bunul Samaritean care este mereu prezent în Biserică prin „uleiul și vinul” cu care ne pansează rănile. Uleiul și vinul semnifică sacramentele pe care le celebrează Biserica.

Apoi am dezvoltat tema tensiunii dintre cult sau religie și viața creștină. Venirea lui Isus face ca religia veche, bazată pe legea rigidă a moralei scop în sine, să nu mai fie eficientă. Noua lege, legea iubirii lui Dumnezeu și a aproapelului este darul pe care Isus îl face Bisericii. În alți termeni, cultul, rugăciunile, religia au sens dacă ne apropie de Dumnezeu și de aproapele.

În fine m-am concentrat asupra verbului „a acționa” sau „a face”. Mulți dintre noi au un comportament emoțional, sentimental sau romantic când ascultă parabola Bunului Samaritean. Am făcut o trimitere la cartea lui Luigi Santucci, „Samariteanul. Scriere aprocrifă”. El parodiază comportamentul ambiguu al multor creștini contemporani față de Bunul Samaritean. Printre altele, scriitorul afirmă că mulți aplaudă pe Bunul Samaritean, dar nu se mișcă, nu fac nimic, rămân în fotoliile comodității. Aceste gânduri nu se aud în omilia postată, pentru că, așa cum am a spus, s-a întrerupt curentul.

Un alt gând care nu a fost înregistrat este acesta. Astăzi trăim într-o lume majoritar ateistă. Dintre cei 2 miliarde și 300 de milioane de creștini, doar 300-400 de milioane sunt practicanți. Prin urmare, a fi Bunul samaritean față de omul în suferință, lăsând deoparte rasa, etnia, religia, orientarea politică etc. este un un argument în favoarea existenței lui Dumnezeu.

Și încă ceva, creștinul care „merge și face la fel”, va găsit fericirea, pentru că Isus ne spune în Evanghelia după Matei, „fericiți cei milostivi”.

Mai multe detalii în predica neterminată postată mai jos.

Omul este o ființă vulnerabilă, fragilă. Asta ne spune, printre altele, parabola Bunul Samaritean. Oricând i se poate întâmpla ceva, dar mai ales ceva rău. Când dă de necaz, atunci se văd caracterele oamenilor. Unii se concentrează pe ei înșiși, nu le pasă de soarta celorlalți. Aceștia fac parte din categoria cinicilor sau a indiferenților. Astăzi, ca și în trecut, această categorie este foarte populată. Din păcate. Alții se apropie de omul încercat și îi întind o mână de ajutor. Aceștia fac parte din categoria celor milostivi, empatici, simpatici – în sensul că dau dovadă de compasiune. Milostivii sunt mai puțini decât cinicii. Diferența între aceste două categorii nu o face religia sau credința.

Parabola Bunul Samaritean arată că religia poate deveni piedică în a fi om. Da, din nefericire, religia se poate transforma într-un fel de narcotic. Consumată în cantități mari poate inspira gesturi de narcisism sau chiar suicid spiritual. Preotul și levitul din parabolă sunt doi oameni amețiți de „credință”. Trec pe lângă omul jefuit și bătut de tâlhari în numele „religiei”, fără să le pese de soarta lui. Se oprește samariteanul și-l ajută. Un fel de refugiat sau imigrant din zilele noastre. El nu era credincios, nu practica religia lui Israel. De aceea gestul său provoacă. Ce anume l-a determinat să se oprească? Ce l-a făcut să observe necazul altuia și să-l ajute?

Bunul Samaritean s-a oprit pentru că a văzut în nenorocirea celuilalt propria lui nenorocire. În cel jefuit și bătut de tâlhari s-a văzut pe sine și nevoia lui de iubire milostivă. Astfel vulnerabilitatea ființei umane a devenit spațiu în care oameni diferiți au locuit împreună. Și astăzi fragilitatea umană ar trebui să fie loc de întâlnire a oamenilor, a tuturor oamenilor. Da, pentru că vulnerabilitatea permite acea locuire împreună în care nu sunt necesare nici cuvintele, nici revendicările justițiare, nici asumarea identităților. Aici oamenii participă la situația de rănit a aproapelui. Atât. Dar aceasta este adevărata umanitate. Această participare la rana celuilalt este semn de maturitate umană.

Pornind de la tema „omul ființă vulnerabilă” am invitat credincioșii din biserică să primească și să mediteze trei întrebări. Ce trebuie să fac ca să dobândesc viața veșnică?  Cine este aproapele meu? Cine mă iubește pe mine în mod necondiționat? Am detaliat aceste trei întrebări din parabola „Bunul Samaritean” în predica postată mai jos.