Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Fides et ratio (Curs 4): Modele de interacțiune a credinței cu rațiunea

În cursul din această seară am prezentat patru modele de interacțiune a credinței cu rațiunea. Primul l-am preluat de la Tertulian, și anume modelul divergenței dintre filosofie și teologie. Al doilea model l-am luat de la Augustin, adică modelul complementarității. Al treilea l-am găsit la Bonaventura, modelul dialogului dintre credință și rațiunea deschisă. Și ultimul l-am identificat la Toma de Aquino, modelul dintre credință și judecata dreaptă (recta ratio).

Tertulian (150-220?) susținea că rațiunea și credința nu au nimic în comun, așa după cum nu există nicio legătură între Atena și Ierusalim, între Academie și Biserică. Credința relativizează toate celelalte forme de cunoaștere, ea fiind suficientă în oferta de mijloace ca omul să poată să ajungă la Christos. Rațiunea nu ajută, dimpotrivă, deranjează credința în Christos.

Creștinul nu trebuie să „râgâie” de prea multă cultură, pentru că aceasta îl împiedică să-l găsească pe Dumnezeu. Dovada? Filosofii au opinii divergente și trăiesc în imoralitate. Omul trebuie să aibă sufletul curat, inima simplă, dacă vrea să-l găsească pe Christos. Deși a avut un discurs anti-filosofie, Tertulian a fost influențat de Seneca, pe care îl admira foarte mult, și are meritul de a fi părintele limbajului teologic creștin de limba latină.

Augustin (353-430) a fost marcat de lecturile neo-platoniciene, plotiniene și de convertirea la credința în Christos. Credința a devenit orizontul, substanța, limfa vitală în care s-au desfășurat activitățile lui intelectuale, etice și spirituale. Astfel Augustin a marcat începutul filosofiei creștine sau al filosofării întru credință. Dar, la Augustin, credința nu înlocuiește rațiunea, nu o elimină, ci stimulează și promovează înțelegerea.

Credința este definită drept cogitare cum assensione, „gândire cu asentiment”. Cu alte cuvinte, nu există credință fără gândire. Apoi înțelegerea nu înlocuiește credința, nu o elimină, ci o întărește și, într-un anumit fel, o clarifică. În limba latină aceste relații între credință și rațiune au fost formulate în felul următor. Mai întâi credo ut intelligam (cred ca să înțeleg) și apoi intelligo ut credam (înțeleg ca să cred). Pe scurt, credința și rațiunea sunt complementare.

Bonaventura (1217-1274) a respins filosofia închisă în sine, auto-suficientă, autonomă. De aceea, vorbind despre dialogul dintre credință și rațiune, a susținut demnitatea și noblețea rațiunii deschise, a rațiunii care fructifică aspirația finitului spre infinit. Programul lui filosofic conținea două etape. Mai întâi căutarea rațională a lui Dumnezeu care strălucește și se ascunde în semnele creației. Apoi meditarea vestigiilor lui Dumnezeu în lume ca prolog al viziunii beatifice. Filosofia trebuia să înceapă căutarea lui Dumnezeu pornind de la Christos (printr-o rugăciune) și să ajungă la Christos, El fiind scopul tuturor lucrărilor omului pe pământ.

Toma de Aquino (1224-1274) a propus modelul dialogului dintre credință și rațiune, dar nu orice fel de rațiune, ci recta ratio, judecata dreaptă. Filosofia corectă, bună, potrivit lui Toma, este aceea care pornește de la adevărurile raționale (accesibile tuturor) și ajunge la adevărurile supranaturale. Teologia bună nu este posibilă fără o filosofie bună. Iar în teologie trebuie să filosofăm mereu. Credința orientează, corectează rațiunea. Credința eliberează rațiunea de prejudecăți și, într-un anumit fel, relativizează eforturile intelectuale punându-le în serviciul adevărurilor revelate. Rațiunea purifică credința de pericolul ideologiilor și mitologiilor; o ajută să nu alunece în irațional.

Toma de Aquino și Bonaventura au fost considerați de papa Leon al XIII-lea ca „doi măslini și două candelabre care luminează în casa Domnului”. Toma s-a întrebat la începutul Sumei teologice dacă Dumnezeu există. Apoi, cu puțin timp înainte de sfârșitul vieții pământești, a avut o viziune mistică. A înțeles atunci că demersul uman în teologie este un foc de paie în comparație cu realitatea inefabilă a lui Dumnezeu. Bonaventura a spus la începutul tratatului său Drumul minții înspre Dumnezeu că, înainte de a vorbi despre Dumnezeu, mai întâi trebuie să vorbim cu Dumnezeu. De aceea a propus ca investigațiile și discursurile teologice să înceapă mereu cu o rugăciune.

Mai multe detalii în cursul înregistrat pe care îl postez mai jos. Pe curând!

  • 30 octombrie 2020