Wilhelm Dancă

Parabola „Bunul Samaritean” este inepuizabilă. Astăzi am meditat-o pornind de la Evanghelia după Luca 10, 25-37. Am subliniat trei aspecte. La primul am vorbit despre ipocrizia oamenilor religioși, care folosesc religia pentru a se distanța de omul în suferință. Sau, cum se întâmplă astăzi, preotul/levitul se oprește la deficiența vieții morale și refuză să-l ajute pe omul nevoiaș. Domnul Isus ne invită să facem din credința în El o fereastră spre aproapele în nevoi. Aproapele e aproapele, fără nicio etichetă confesională, religioasă, morală, politică etc. La al doilea am dezvoltat tema „banalitatea răului”, fiind inspirat de considerațiile propuse de Hannah Arendt pe acest subiect. Am pledat pentru trecerea de la banalitatea răului la banalitatea binelui. Am explicat în ce constă „banalitatea” binelui, și anume alegerea binelui chiar și în condiții complet nefavorabile. Am vorbit despre păcatul omisiunii, care înseamnă neglijarea ocaziei de a face binele. La al treilea am pledat cauza aprofundării umanității din fiecare creștin. Mai exact, am spus că sensul existenței noastre este să „salvăm” oameni. Astfel ne umanizăm, adică ieșim din noi și-i ajutăm pe alții care sunt în durere sau nevoi. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.