Wilhelm Dancă

Ambiguitatea autorității este o temă actuală în orice timp. Aceasta nu ține de autoritatea ca atare, ci de cei care o exercită. Am vorbit despre acest subiect pentru că a venit la rând datorită Evangheliei după Marcu 9, 30-37.

Am explicat în prima parte că autoritatea potrivit Cuvântului lui Dumnezeu înseamnă slujirea binelui comun. În partea a doua am arătat că puterea civilă sau laică în conformitate cu adevărul ajunge la același obiectiv.

În realitate vieții de zi cu zi se întâlnesc cazuri în care autoritatea religioasă și laică este denaturată. Se întâmplă ca autoritatea să derapeze în cultul personalității (liderul carismatic), într-o democrație fără valori sau în anarahie. Cauzele acestor derapaje sunt multiple. Amintesc doar câteva: clientelimsul, promovarea oamenilor fără merite, invidia, egoismul și, în general, tratatarea aproapelui ca pe un dușman.

Cultura competiției dominantă în zilele noastre hrănește considerarea aproapelui ca pe un adversar sau rival. Pentru a diminua răul pe care îl cultivă autoritatea denaturată Isus ne pune în față exemplul copilului primit (Mc 9, 36-37). Ce înseamnă să primești un copil? De ce are nevoie copilul de primire, de îmbrățișare? Prin mărturisirea publică a nevoii de a fi îmbrățișat recunoaștem propria fragilitate. Dar cine recunoaște în aproapele această nevoie schimbă statutul acestuia. Nu mai vede în el un adversar ci un companion, nu-l mai consideră ca fiind un dușman ci un prieten.

Mai multe detalii în omilia postată mai jos.