Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Rugăciunea la Dumnezeu Tată nu Negustor sau Prieten

Rugăciunea umanizează. Rugăciunea îl face pe om mai om. Fără rugăciune este mai puțin om. Sau poate să ajungă chiar neom. Spre deosebire de toate câte există în univers, omul poate refuza rugăciunea ca imn al actului său de a fi. Rămânând ceea ce sunt lucrurile create înalță rugăciuni de laudă lui Dumnezeu. Cerul se roagă rămânând cer, stelele stele. Animalele se roagă rămânând animale, plantele plante. Când omul nu mai rămâne ceea ce este, și se poate întâmpla asta, atunci nu se mai roagă. De aceea are nevoie să fie învățat să se roage.

Creștinii știu că trebuie să se roage neîncetat, dar rugăciunea poate fi făcută în mod greșit. Fericitul Vladimir Ghika atrăgea atenția că de multe ori îl considerăm pe Dumnezeu nu Tată, ci un fel de negustor. Dumnezeu ar sta la o ipotetică tarabă și de acolo ar negocia cu noi contra cost fie reușita la un examen, fie găsirea unui serviciu, fie achiziționarea unei case. Sau alte lucruri. Cât îmi dai pentru o căsătorie fericită? Dar pentru vindecarea unui bolnav? Rugăciunea adresată lui Dumnezeu înțeles ca partener de afaceri se bazează pe regula „do ut des”, „îți dau ca să-mi dai”. Însă Dumnezeul revelat de Isus Christos este Tată, nu negustor.

Da, creștinii se adresează lui Dumnezeu în rugăciune ca unui Tată. Există, totuși, o treaptă intermediară, când Dumnezeu nu este Tată, ci prieten. Aceasta este exemplificată de Abraham în prima lectură de astăzi. Astfel, omul i se poate adresa lui Dumnezeu ca unui prieten. Rugăciunea aceasta are trei caracteristici. Este o rugăciune îndrăzneață, insistentă și respectuoasă. Așa a fost rugăciunea lui Abraham care îi cerea lui Dumnezeu, prietenul lui, să-i salveze pe cei drepți din Sodoma și Gomora. Când îl considerăm pe Dumnezeu Tată aceste trei calități ale rugăciunii nu dispar, ci se îmbogățesc și se întăresc.

Rugăciunea fiilor lui Dumnezeu Tată rămâne o rugăciune centrată pe „pâinea noastră cea de toate zilele”. Aceasta este cerută cu îndrăzneală, insistent și respectuos în orizontul voinței Tatălui și a împărăției Lui. Cum se poate întâmpla așa ceva? Am răspuns la această întrebare dezvoltând un fragment din meditația Papei Francisc la rugăciunea „Tatăl nostru” rostită în noua catedrala ortodoxă de la București. Evenimentul a avut loc în după amiaza zilei de 31 mai 2019. Erau prezenți patriarhul Daniel și peste 2500 de credincioși ortodocși. Papa Francisc a vorbit acolo despre „pâinea slujirii”, „pâinea memoriei” și „pâinea comuniunii”.

Detalii găsiți în predica postată mai jos, rostită la Sinaia, astăzi, 28 iulie 2019. Odihnă plăcută tuturor celor care sunt în concediu sau în vacanță!

NB. Am introdus această notă ca răspuns clarificator la o nedumerire ridicată de dna Manuela N.-P., cărei îi mulțumesc din toată inima pentru observația-i pertinentă. Într-adevăr am terminat predica recurgând la o imagine din literatura greacă veche. Era vorba despre Telemah, fiul lui Ulise, care, potrivit povestirii lui Homer din Odiseea, a copilărit departe de tatăl său. După douăzeci de ani de la plecarea acestuia, Telemah, fiul, pornește într-o călătorie în căutarea tatălui, Ulise. Negăsindu-l nici la Pilos, nici la Sparta, Telemah se întoarce acasă pe insula Itaca. Înainte de a ajunge la ai săi zeița Atena îl îndeamnă să-l caute la porcarul Eumaeus, unde-l găsește pe Ulise, tatăl său, îmbrăcat în straie de cerșetor.

Ideea de bază a fost aceasta. Dacă în tradiția greacă fiul își caută și își așteaptă tatăl (rătăcitor), în tradiția creștină tatăl își caută și își așteaptă fiul (rătăcitor). În creștinism inițiativa găsirii și salvării fiului rătăcitor îi aparține lui Dumnezeu Tatăl, nu fiului, ca în mitologia greacă. Pentru greci, inițiativa omului contează; pentru creștini, iubirea Tatălui are întâietate, de aceea iubirea fiului este un răspuns la o iubire care s-a manifestat deja.

Așadar legătura dintre fiu (fii) și „Tatăl nostru” din creștinism răstoarnă imaginea legăturii dintre fiu și tată din cultura greacă. Fiul Telemah intră în rolul lui Dumnezeu Tatăl din cadrul revelației creștine. Ambele așteptări sunt active. Telemah pornește în căutarea tatălui. Dumnezeu Tatăl îl trimite pe Fiul său „pentru noi și pentru a noastră mântuire”, după cum mărturisim în Crez. El este „Calea, Adevărul și Viața” (cf. In 14, 6) care duce la Tatăl.

În predică am scurtat trecerea de la o paradigmă a mântuirii la alta și am spus că Ulise este fiul lui Telemah. Da și Nu! Da, dacă transferăm legătura dintre cei doi în planul mântuirii din creștinism, unde Dumnezeu Tatăl caută mântuirea celui rătăcitor. Nu, potrivit povestirii lui Homer, unde Telemah, fiul lui Ulisse, pornește în căutarea celui pierdut. În concluzie, prin legea harului, creștinismul depăștește perspectiva mântuirii din cultura greacă și o universalizează ridicându-i pe toți oamenii la rangul de „fii și fiice în Fiul”. Mântuirea este posibilă pentru toți fiindcă Dumnezeu Tatăl ne caută și ne așteaptă pe insula „Itaca”, pe crucea Fiului său. De aceea, fiecare om poate să-L caute și poate fi găsit de Dumnezeu Tatăl nostru.

  • 28 iulie 2019

Lasă un răspuns