Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

La slujba de înmormântare cu requiem din catedrala sf. Iosif din București, 8 martie 2018, pentru regretata prof. Violeta Barbu (1957-2018), slujbă prezidată de I.P.S. Ioan Robu, în prezența familiei, a studenților și profesorilor de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București, a multor prieteni din mișcarea „Comunione e Liberazione”, a multor colegi de la Insitutul de istorie „N. Iorga” al Academiei Române, și a altor cunoștințe ale familiei răposatei, am ținut predica pe care o puteți asculta mai jos.

Înainte de asta vă propun să citiți câteva referințe la sf. Augustin despre care am vorbit și în predică:

«Și iată că trecusem și eu la credința creștină, alături de mama mea și de toată casa, cu excepția tatălui meu, care nu a reușit să înăbușe în mine datoria iubirii de mamă și să mă facă să ajung să nu cred nici în Christos, așa cum nici el încă nu crezuse. Fiindcă ea dorea cu ardoare ca Tu să-mi fii mie tată, cu mult mai mult decât el, Tu, Dumnezeule al meu; și în privința aceasta Tu îi veneai în ajutor, ca să-și biruie soțul, pe care, biruindu-l, îl slujea încă și mai bine decât înainte, fiindcă în acest fel îți slujea Ție, Cel care porunceai lucrul acesta.

Rogu-Te, o Dumnezeule al meu, aș dori și eu să știu, dacă Tu într-adevăr îmi îngădui să știu, cu ce scop am fost eu amânat atunci ca să nu fiu botezat? Oare spre binele meu au fost, ca să zic așa, lăsate atunci slobode frâiele păcatelor mele, sau n-au fost lăsate? Prin urmare, cum de sosesc de peste tot la urechile noastre, ba de la unii, ba de la alții, vorbe ca acestea: „lasă-l să facă ce vrea, căci nu este încă botezat”; iar când e vorba de sănătatea trupului nostru, nu zicem totuși: „lasă-l să se rănească și mai mult, căci încă nu s-a vindecat”. Cu cât mai temeinic și cu cât mai repede aș fi fost eu însănătoșit – și lucrul acesta s-ar fi petrecut cu mine prin grija mea și prin grija alor mei – pentru că o dată săvârșită salvarea sufletului meu, ocrotirea pe care Tu mi-o dăduseși să fie absolut sigură! Într-adevăr, ar fi fost mai bine! Dar cât de multe și de mari valuri ale ispitelor păreau că mă amenință după copilărie, iată că acea mamă le întrezărea deja; și ea voia ca prin ele să pună la încercare lutul din care mai apoi aveam să mă formez, un lut pe care ea dorea să-l transforme treptat în însăși efigia mea.» (Confesiuni, I, 17-18)

«Atunci, în aproximativ cinci zile, sau nu cu mult mai mult peste, a căzut pradă frigurilor și, în timp ce era bolnavă, într-una din zile, a suferit o pierdere a cunoștinței și câtăva vreme a fost parcă dusă dintre cei prezenți. Noi am alergat repede la ea, dar îndată și-a revenit în simțiri și s-a uitat la noi, cei care eram de față, la mine și la fratele meu, și ne-a vorbit într-un mod asemănător unui care vrea să știe: „Unde eram?”, a zis. Apoi, privindu-ne pe noi care eram înmărmuriți de durere, a spus. „Să îngropați aici pe mama voastră!” Eu tăceam și încercam să-mi stăpânesc plânsul. Fratele meu însă a spus ceva, prin care își exprima dorința ca ea să nu moară departe de țară, ci în patria sa, ca și cum asta ar fi fost mai bine. După ce l-a ascultat, ea, mustrându-l cu ochii și cu fața plină de îngrijorare, fiindcă el putea să nutrească asemenea gânduri, mi s-a adresat apoi mie, privindu-mă intens: „Vezi ce zice?” Și apoi, către amândoi, ne-a zis: „Așezați trupul acesta oriunde; nici un fel de grijă să nu vă frământe. Numai atât vă rog, să vă aduceți aminte de mine la altarul Domnului, indiferent unde vă veți afla”». Confesiuni, IX, 27).

Din Sf. Augustin, Confesiuni, trad. Gh. I. Șerban, Humanitas, București 1998, cu excepția sublinierii „acea mamă”, care îmi aparține).

Mai jos puteți să ascultați predica: