Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Sfântul Iosif, model de paternitate responsabilă, castă și creativă

Sfântul Iosif este unul dintre sfinții cei mai comentați în modernitate. Sărbătoarea de astăzi vine din 1870. Este al doilea sfânt ca obiect de meditație, studiu, reprezentare în artă după Maica Domnului.

Am dezvoltat spiritul unei reprezentări antice a Sfântului Iosif. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre această icoană. Sfântul Iosif era reprezentat la începutul Bisericii ca un „filosof”. Avea într-o mână o carte și în altă mână un baston. De fapt, această imaginea dezvoltă teologia Evanghelia solemnității de astăzi: Matei 1, 16-24. Aici se spune că un înger i-a apărut în vis și i-a lămurit lui Iosif situația Sfintei Fecioare. Printre altele, se zice despre Iosif că era „drept”, adică „iustus”, în latină. Acest cuvânt era folosit și pentru a-i desemna pe filosofii din vremea aceea. De ce? Pentru că îi învățau pe alții arta esențială, și anume arta de a trăi ca om corect, drept, înțelept.

M-am întrebat ce poate să ne învețe Iosif ca „filosof” astăzi? Am subliniat câteva aspecte ale paternității față de Isus. Sfântul Iosif e numit „tată purtător de grijă” al lui Isus. Tată nu te naști, ci devii, asta spune Sfântul Iosif. Papa Francisc comentează acest lucru în Scrisoarea Apostolică „Patris Corde” din 2020. M-am oprit la următoarele caracteristici ale paternității Sfântului Iosif sunt: responsabilitatea, castitatea și creativitatea. Ele sunt exemplare și de mare actualitate.

Dacă le medităm, s-ar putea să devenim „tați purtători de grijă” ai copiillor marginalizați, săraci, abuzați, disprețuiți sau abandonați.

Detalii în articolul postat mai jos.

  • 19 martie 2024
„Vrem să-L vedem pe Isus!”. Se poate, dacă aveți privirea curată

Grecii din Evanghelia Duminicii de astăzi doresc să-l vadă pe Isus. Așa scrie Sfântul Apostol Ioan (12, 20-33). Asemenea lor este omul din totdeauna și din toate locurile. Problema e că El nu poate fi văzut doar cu ajutorul simțurilor exterioare. E nevoie de „un Filip și un Andrei” care să pregătească drumul spre întâlnirea cu Isus. Astăzi Isus poate fi văzut în ochii/mărturia ucenicilor.

În meditația din această duminică am atins două aspecte ale purificării sau îmbunătățirii privirii.

Primul, dacă se curăță, privirea noastră devine capabilă să-L vadă pe Isus. Dar purificarea începe din interior, de la inimă. Dacă pornește de la inimă, atunci va avea efect și asupra simuțurilor exterioare. Sfinții, care sunt oamni ca și noi, au avut o inimă curată. De aceea, L-au văzut pe Isus, L-au întâlnit. Deci, privind la privirea sfinților, și noi putem să-L vedem pe Isus. Deci, să încercăm să vedem cum au văzut ei. Astfel putem fi asemenea lor, și cu inima, și cu văzul exterior.

Al doilea, pentru omul secularizat de astăzi, privirea și felul de a fi al ucenicilor sunt aspecte importante. Prin simpla lor prezență, care poate deveni o mărturie, ei îl pot vedea pe Isus. Am vorbit despre cultura dominantă din zilele noastre și contrară vederii lui Isus. Este vorba despre o cultură tehnologică. Mulți dintre semenii noștri sunt sclavii instrumentelor de comunicare. Poate și noi suntem dependenți de aplicațiile de pe rețelele de socializare. Trebuie să facem puțin post în privința aceasta. Dacă vom reuși, atunci vom da mărturie prin libertatea câștigată. Vom putea folosi timpul liber obținut prin renunțarea temporară la telefon/tabletă etc., pentru dialoguri față către față cu semenii noștri.

Fericitul Vladimir Ghika spunea că, pentru fiecare dintre noi, dacă aproapele nu este văzut ca foarte aproape, Dumnezeu rămâne departe. În cazul acesta, cum îl vom putea însoți pe Isus în drumul său spre Ierusalim? Vom vedea ceva din chipul lui Isus în aproapele? Sau îl vom privi cu dispreț și indiferență?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 17 martie 2024
Creștinii nu devin practicanți fără un „antrenor” spiritual

„Creștin” nu se naște, ci se face. Și lucrul acesta este posibil prin trăire, practică, acțiune ca răspuns la iubirea lui Christos Răstignit.

Am subliniat ideea de mai sus pornind de la Evanghelia după Ioan 3, 14-21. Aici se vorbește de „credință” în legătură cu „viața veșnică”. Am explicat că este vorba de viața eternă care începe acum, aici, în timp. Viața veșnică nu începe după moarte, ci la botez. De aceea, credința care introduce omul în eternitate trebuie să fie vie sau pusă în practică. Credința etichetă sau acțibild nu are efecte eterne, poate pământești. Poate.

Am explicat că „practica” se înțelege în două feluri, cel puțin. Primul, ca mod de a acționa încontinuu, nu de a fi, iar acesta este cazul unui medic chirurg. Al doilea, ca exercițiu temporar, intens, pentru a îmbunătăți performanța. De exemplu, cazul sportivilor sau al artiștilor. Postul Mare coincide cu timpul propice pentru „antrenamentul” spiritual. De ce? Pentru că ajută la trecerea de la credința leneșă la credința practicată. Antrenorul – preotul, familia, prietenii, sfinții – văd boala de care suferă creștinul. Apoi îl motivează pentru a performa.

În final am îndemnat la trăirea credinței în prezența lui Dumnezeu. Să nu fugim de fața lui Dumnezeu, cum a făcut Adam. Credința practicată înseamnă a trăi mereu în fața lui Dumnezeu. Antrenorul spiritual deschide calea spre viața în lumina iubirii lui Christos răstignit. De aceea, să-l căutăm!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 10 martie 2024
Mânia profetică a lui Isus împotriva ritualismului ipocrit

Scena alungării din templu a schimbătorilor de bani și a vânzătorilor de animale este cunoscută. Detalii găsim la Evanghelistul Ioan 2, 13-25. Aici vedem cum Domnul se irită cu putere împotriva religiozității false. Totodată invită lumea să creadă în El, în semnul templului Trupului său.

Am dezvoltat trei învățături pentru noi, astăzi.

Prima, să fim asemenea leilor violenți împotriva superficialității din viața noastră spirituală. Iar față de slăbiciunile altora să ne comportăm ca niște miei blânzi și înțelegători. În viața cotidiană ne comportăm ca leii față de alții și ca miei față de noi înșine. Din păcate. Domnul Isus ne invită să schimbăm abordarea.

A doua, există o tensiune între religiozitatea ipocrită și credința în Dumnezeu, în Isus. Sunt invers proporționale. Cu cât crește una dintre ele, cu atât celaltă scade. Ar trebui ca semnul Trupului înviat al lui Isus să fie suficient pentru a crește în noi credința. De ce nu crește?

A treia, legătura dintre bani și instituțiile Bisericii să fie transparentă. Se întâmpla în timpul vieții lui Isus ca doar câțiva să controleze banii de la Templu din Ierusalim. Se spune că în vremea aceea, cu ocazia Paștelui, Templul era cea mai mare „bancă” din lume. Doi mari preoți, Ana și Caiafa, s-au autosesizat împotriva Mântuitorului pentru că s-a legat de „banii lor”. Printre altele. Astăzi Biserica este chemată să fie transparentă în privința banilor primiți, cheltuiți, dăruiți etc.

La final am comentat felul în care a reprezentat Giotto scena alungării vânzătorilor de animale și a schimbătorilor de bani în „Capella degli Scrovegni” din Padova. Isus este în centrul imaginii. Așa ar trebui să fie în viața noastră, nu? De o parte este lumea veche, care construiește relația cu Dumnezeu bazându-se pe religiozitate. Aceasta devine uneori falsă, de suprafață, fără suflet. De altă parte e lumea nouă, reprezentată de apostoli și de doi copilași. Înnoirea cere suflet de copil, inimă disponibilă la schimbare. Avem în noi o inimă de copil?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 3 martie 2024
Isus singur și pe Tabor, și pe Calvar. De ce nu vedem că e singur?

Astăzi am meditat metafora muntelui sfânt. Am pus în oglindă muntele Moria și muntele Tabor. Despre primul e vorba în Geneză 22, 1-18. Despre al doilea vorbește Marcu 9, 2-10.

Am pus în oglindă acești doi munți. Astfel am aflat cine este Dumnezeu adevărat și ce vrea El de la noi sau pentru noi. Dumnezeul lui Abraham este singurul Dumnezeu adevărat. Nu este la fel ca zeii popoarelor vecine care cereau sacrificii umane. Dumnezeul care își prezintă propriul Fiu pe Tabor este un Dumnezeu al slavei. Vrea să devenim și noi fii ai slavei. Dar, nu putem ajunge aici fără Calvar. Cu alte cuvinte, nu există slavă fără jertfă sau sacrificiu.

Ucenicii pe Tabor au observat la un moment dat că Isus a rămas singur. Același lucru se va întâmpla cu Isus pe Calvar. Doar ucenicii cu privirea limpede, curățată de aerul muntelui sfânt, l-au văzut pe „Isus singur”. „Iesum solum” este firul roșu al unui curent bogat de spiritualitate în creștinism. El motivează eforturile noastre de asceză, de rugăciune, de renunțare. Postul Mare ne învață să-L găsim pe „Isus singur” și să stăm împreună cu El.

Revenind la muntele Moria, în timp ce urcau, Isaac are un dialog interesant cu Abraham. Isaac îl întreabă: „Unde este animalul pentru jertfă?” Abraham îi răspunde: „Dumnezeu va avea grijă!”. Avem aici o profeție a sacrificiului lui Isus, Mielul lui Dumnezeu. Această jertfă se reactulizează ori de câte ori se celebrează Euharistia.

De aceea, am concluzionat cu invitația de a participa personal la sacrificiul lui Isus. Mă refer la o participare vie, deplină, conștientă. Întrebare-temă: ce trebuie să sacrificăm din viața noastră ca să avem privirea curată? Adică să putem vedea sacrificiul lui Isus pe altar?

Ce trebuie să sacrificăm ca să-L vedem pe Isus singur pe Tabor și pe Calvar? Dar, mai ales, pentru a rămâne alături de El singur?

  • 25 februarie 2024