Wilhelm Dancă

Prieteni, vă ofer mai jos o meditație la dialogul lui Isus cu femeia samariteancă din Evanghelia după Ioan 4, 5-42.

Am încadrat-o în parcursul de pregătire pentru sărbătoarea Paștelui. Am arătat că obiectivul principal al creștinului este să se schimbe la față, la fel ca Isus pe muntele Tabor. Acesta poate fi atins dacă rămâne fidel Tatălui, cum Isus a rămas fidel în pustiu. De asemenea, dacă își înrădăcinează viața în Cuvântul Domnului.

Analizând dialogul lui Isus cu samariteanca, am subliniat că Isus vine la oameni acolo unde sunt cu toate ale lor.

Astfel, femeia samariteancă era fizic la fântâna lui Iacob, dar spiritual era în confuzie, marginalizată și izolată de comunitate. Isus trece dincolo de tradițiile evreiești și stă de vorbă cu o femeie, într-un loc izolat, chiar dacă nu era soția lui. Apoi, depășește tensiunile dintre samariteni și iudei cauzate de interpretări diferite ale Torei (Legea lui Moise) și locurile diferite de cult. De asemenea, Isus stă de vorbă cu o femeie care, fiind conștientă de păcatele sale, s-a autoizolat. Aceasta este explicație pentru care a venit la fântână la amiază, adică atunci când nu mai era nimeni în zonă.

Dialogul cu femeia samariteancă scoate în evidență pedagogia lui Isus de a intra în inima omului.

Mai întâi vorbește cu amambilitate, se face umil, sărac, și cere apă de băut. Apoi, este respectuos, nu o judecă și nu o condamnă pe femeie, deși cunoaște rănile provocate de iubirile ei destrămate. În fine, Isus intră cu inima deschisă într-o inimă care i se deschide treptat, fiindcă o tratează pe femeie ca pe o persoană, nu ca pe un număr dintr-o mulțime sau un obiect.

Astăzi, suntem chemați să devenim umili, fiindcă astfel iubirea lui Isus poate să vindece setea noastră de iubire și de a fi iubiți. Sau, de a admite că suntem săraci în relațiile de iubire, că suntem sărmani și neputincioși, că suntem păcătoși și nu știm să iubim. De aceea, nu suntem iubiți cu adevărat. Asumarea condiției de păcătos deschide Domnnului posibilitatea vindecării iubirilor noastre eșuate în apele stătute și lipsite de viață.

Sufletul cu adevărat umil iubește ușor, spunea Fericitul Vladimir Ghika. Oare așa să fie?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Recent am fost invitat de Marian Voicu la TVR 1 să vorbim despre cum putem ieși din vertijul Răului. Nu știu dacă trebuie să spun, dar contextul dialogului era conflictul ruso-ucrainean. Vorbirea a avut loc pe 2 martie 2023.

Dialogul are două părți. În prima parte am arătat cum am ieșit eu, când eram adolescent, tânăr, din vertijul Răului Comunist. Am subliniat aici rolul educației religioase în familie și, în general, rolul culturii bune. De ce? Pentru că există și o subcultură de succes, a fost în trecut cu direcție unică, există și astăzi cu vârf și îndesat. În partea a doua am atins provocările Răului cu care se confruntă vecinii noștri ucraineni.

În discuția noastră am atins câteva dimensiuni ale Răului, cum ar fi cel fizic, moral și metafizic. NU am intrat în detalii. Recunosc că nu era ora cea mai potrivită pentru asemenea abordări. Totuși, am încercat să fim pe fază și să transmitem o rază de speranță.

Concluzia implicită a dialogului este aceasta: „Nimic fără Dumnezeu!”

Sau, în latină, „Nihil sine Deo!”

Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.

În drumul nostru spre Paști am ajuns astăzi pe Tabor. Aici Isus și-a schimbat fața și veșmintele în lumina divină. (Vezi Matei 17, 1-9). Astfel, a dorit să-i încurajeze pe ucenici ca să reziste în fața lui când va fi Răstignit pe Calvar.

Am rezumat mesajul acestui eveniment de rugăciune la îndemnul de a-L asculta pe Isus. El este Cuvântul definitiv al Tatălui. Cum putem actualiza ascultarea lui Christos, astăzi?

Am identificat trei etape.

Prima dintre ele e constituită din inspirațiile și propunerile bune. Ele sunt rezultatul participării la liturgia din Postul Mare. Dar, la fel de bine, pot veni după momente de rugăciune personală sau lecturi sfinte. În această etapă au rămas apostolii pe Tabor, deoarece aveau propuneri și sentimente față de Cristos și cam atât.

A doua constă în a trece la fapte. Întrebarea care se pune aici este: ce trebuie să fac? Petru le spune primilor chemați la credință să se boteze. Important e să nu rămânem la prima etapă, ci să facem un pas mai departe. Aici are loc convertirea, schimbarea direcției de mers în viață.

A treia constă în trecerea efectivă de la necredință la credință, de la infedelitate la fidelitate. Christos și Cuvântul său, prezența lui Dumnezeu în noi devin criterii de orientare spirituală și morală.

Pentru a urma acest parcurs avem nevoie de un „Tabor”. Am apelat și la ajutorul lui Lucio Dalla pentru a spune că Dumnezeu este peste tot dar nu se descoperă oricând și oriunde. E nevoie de un loc potrivit și un timp special. Evident, apoi trebuie să trecem la ascultarea Lui, care e prezent în Isus Christos, dar și în noi.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În prima duminică din Postul Mare am meditat cele trei ispitiri ale Isus în pustiu (Matei 4, 1-11). Am început spunând că ispita este o tulburare sau confuzie în care se află voința umană. Tentația este incitare la păcat. Voința umană are nevoie de un sprijin din afară pentru a alege binele. De aceea, pentru a nu cădea în ispită, voința trebuie educată.

Apoi am arătat că Isus ne învață cum să ne comportăm în fața tentațiilor. Pe scurt, Domnul spune că nu trebuie să negociem cu Diavolul. Când suntem ispitiți să căutăm sprijin în Sfânta Scriptură. Sau, pornind de la Cuvântul Domnului, în credință, în asceză, în libertatea educată.

Am analizat pe rând cele trei tentații.

Prima ispită e legată de transformarea pietrelor în pâini. Aici Diavolul urmărește căderea lui Isus în păcatul neîncrederii în Dumnezeu Purtător de grijă. Însă Domnul refuză protagonismul și calea privilegiilor. El rămâne încrezător că Dumnezeu e Dumnezeu ca Purtător de grijă. Cel Rău în acest context se numește „Ispititorul”, adică Cel Vicelan, Mincinosul. Cel Rău caută să ne convingă că pâinea este mai importantă decât iubirea.

A doua ispită se referă la încercarea credinței în Dumnezeu ca Prezență în viața omului. Aici Cel Rău are numele de Diavol, adică Despărțitorul, Acela care distruge comuniunea. Diavolul caută să-l despartă pe om de Dumnezeu, pe bărbat de femeie, trupul de suflet. Astfel Diavolul ne ispitește cu „plăcerile” solitudinii și „succesele” distrugerii unirii omului cu Dumnezeu.

A treia ispită are de-a face cu formele în care ni-l reprezentăm pe Dumnezeu. Cel Rău se numește în cazul de față Satana, adică Acuzatorul. Sau, în termenii juridici contemporani, Procurorul. Satana ne acuză în fața lui Dumnezeu introducând neîncrederea în relația cu Dumnezeu. A cere dovezi de iubire din partea Domnului este deja un semn al tentației Satanei. Sunt vizate aici imaginile caricaturale ale lui Dumnezeu. El nu se confundă cu bogăția și strălucirea puterii pământești. Dumnezeu este mai tare decât Acuzatorul pe Cruce. Pe Cruce strălucește puterea lui Dumnezeu iubire până la jertfa supremă de sine.

În concluzie, prima lecție a Postului Mare e să nu dialogăm cu Diavolul. Punct.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Trăim într-o lume marcată de acțiunea răului. Există oameni răi și există victime ale răutății. Se comit multe nedreptăți. Suferă mulți oameni nevinovați. Există duhuri rele care atrag oameni la rău. Cum putem scăpa de vertijul răului?

Am căutat un răspuns în Matei 5, 38-48. Aici Isus vorbește mai întâi despre depășirea legii talionului prin iubire iertătoare. Apoi despre iubirea dușmanilor de dragul iubirii lui Dumnezeu Tatăl. Pentru a ajunge la trăirea acestei iubiri avem nevoie de o inimă bună. Această inimă este sursa faptelor bune, dacă e plină de iubire, nu de ură. Modelul inimii bune este Domnul Isus. El are inima blândă și smerită.

Astfel, cu ochii la Inima lui Isus putem începe evanghelizarea inimii noastre.

Prima treaptă este redobândirea libertății de a privi lucrurile din toate unghiurile de vedere. Sau, de a ne raporta la realitatea răului cu obrazul întors în altă parte. Aici se pune problema eliberării de gândirea unică. Ea stă la baza unor comportamente inumane sau necreștine.

A doua treaptă e depășirea răului ignorând pretenția lui la un răspuns. Să nu dialogăm cu răul. Să nu ne ridicăm la nivelul răului. Să lăsăm ca răul să se scurgă în găurile negre ale universului.

A treia treaptă constă în depășirea logicii reciprocității. Să nu iubim doar pe cei care ne iubesc pe noi. Să risipim iubirea iubindu-i pe toți oamenii, fără discriminare, asemenea Tatălui ceresc.

Am încheiat cu un gând al Fericitului Vladimir Ghika. El spune să-l iubim pe acela care ne respinge. Evident, nu de dragul răutății lui, ci de dragul iubirii lui Dumnezeu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.