Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Sfințenia este accesibilă tuturor, fără excepție

Sfințenia este accesibilă tuturor. Aceasta a fost ideea principală a meditației de ieri, 1 noiembrie 2024, sărbătoarea „Toți Sfinții”. Pentru a înțelege sfințenia „Tuturor Sfinților”, am făcut mai întâi un scurt istoric al sărbătorii.

Astfel, la început a fost vorba despre sărbătoarea „Tuturor Martirilor”. Sărbătoarea a început în secolul IV. Apoi, Papa Bonifaciu al IV-lea, la începutul secolului al VII-lea, a adunat toate osemintele martirilor din Roma și le-a îngropat sub templul Panteon. Era un templu păgân dedicat tuturor zeilor. Lucrul acesta era necesar pentru că popoarele migratoare profanaseră catacombele și mormintele martirilor din Roma. Papa Grigore al IV-lea în 835 a reconsacrat Panteonul ca loc al martirilor și a înființat sărbătoarea „Toți Sfinții”.

Am vorbit despre sensul cuvântului „sfânt”, care vine din latină, „sanctus”. Termenul desemnează persoanele care au legătură cu divinul sau cultul religios. De asemenea, este un titlu protocolar acordat administratorilor de rang înalt, regilor, împăraților. S-a păstrat până astăzi cu privire la preoți și episcopi, care sunt „Sfinția” sa sau „Prea Sfinția” sa. Într-un sens larg toți cei botezați sunt sfinți, pentru că sunt puși deoparte pentru Domnul. Au o legătură specială cu Sfânta Treime.

În partea a treia am vorbit despre lucrarea de sfințire. Am spus că are două componente, una morală și alta ontologică. Latura morală se referă la practica sfaturilor evanghelice – sărăcia, ascultarea și caritatea. Latura privind ființa creștinului este imitațiunea lui Christos. Cele două aspecte ale sfințirii se întâlnesc în practica iubirii milostive, a carității creștine. Aceasta este sinteza drumului de sfințire a fiecărui creștin.

În concluzie, a fi sfânt este un drum al lepădării de sine și de urmare a lui Christos. De aceea, există atâtea tipologii ale sfințeniei câți oameni sunt. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 2 noiembrie 2024
Bartimeu, orbul care vede, model de credință personalizată

Bartimeu din Evanghelia după Marcu 10, 46-52 este un model de credință personalizată în Isus, Fiul lui David. Trăim vremuri în care au loc schimbări epocale. Migrația, turismul, circulația ideilor, a ofertelor religioase erodează credința tradițională sau moștenită. În acest context e nevoie de o credință personalizată. Aceasta are trei caracteristici: încredere în Isus, rugăciune perseverentă și dorință de a-L vedea pe Dumnezeu.

Bartimeu, orbul care vede, are o credință – încredere în Isus, Fiul lui David. Prin intermediul acesteia vede prezența lui Mesia în Isus. Lucrul acesta nu e văzut de cei care văd. De ce? Pentru că nu au credință sau încredere în Domnul.

Bartimeu, orbul care vede, se roagă în mod statornic. Cere să fie vindecat și să vadă. Chiar și atunci când mulțimile din jur îi spun să tacă. Perseverența în rugăciune este o formă puternică de manifestare a religiozității.

Bartimeu, orbul care vede, dorește să-L vadă cu ochii săi pe Domnul. Dorința lui Bartimeu este una naturală. De fapt, natura umană este deschisă spre supranatural și aici se împlinește. Pentru a revigora în noi dorința de a-L vedea pe Dumnezeu să fugim de simulacre, kitsch, superficial, idoli. Credința personalizată este caldă, umană și solidă. Ea inspiră alegerile și comportamentele fundamentale ale credinciosului. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 27 octombrie 2024
Discipolul trăiește o „existență-pro”!

Prieteni, deschizând linkul de mai jos puteți să ascultați o meditație la Evanghelia după Marcu 10, 3-45. Am vorbit despre idolul puterii, care corupe oamenii, mereu și peste tot. În biserică să nu fie ca în lumea civilă, totuși. În comunitățile creștine cine vrea să fie mare trebuie să fie slujitorul tuturor. Iubirea este cheia de înțelegere a puterii pentru a-i sluji pe alții.

Apoi am descris profilul discipolului. Acesta trăiește ca Isus, care nu a venit să fie slujit ci să slujească. Și încă ceva, ca să-și dea viața pentru alții. Sau, să trăiască și să moară pentru alții. Am sintetizat sensul Evangheliei de astăzi în expresia „viața pro” sau „existența pro”, adică din iubire, cu și pentru alții. Nu este ușor să trăiești o viață cu și pentru alții. Este ceva împotriva curentului individualist din societatea contemporană.

Să fim curajoși! Domnul Christos e prezent în credincioșii care trăiesc cu și pentru alții. Cu alte cuvinte, împotriva curentului dominant. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 20 octombrie 2024
Fidelitatea vindecă infidelitatea, principala cauză a divorțurilor. Cum?

Fidelitatea este o virtute rară, astăzi. Dar, pentru creștini, fidelitatea este un mod de a fi sau ar trebui să fie așa. Fidelitatea nu e doar respectarea poruncilor divine, ci are legătură cu iubirea. E legată atât de iubirea de sine, de iubirea de alții și de Dumnezeu. Pentru a trăi fidelitatea, creștinii se inspiră din fidelitatea lui Christos. Ei știu că Domnul nu-i părăsește niciodată pe ucenicii săi.

Am pornit de la Evanghelia după Marcu 10, 2-26, varianta lungă. Mai întâi am descris contextul social de astăzi, care e contrar fidelității. Nu există prea multe figuri publice care să invite la fidelitate. Totuși, am găsit câteva, pe care le-am propus ca exemple de urmat.

Apoi am vorbit despre fidelitatea față de sine, care se traduce prin autenticitate. Avem destule exemple de oameni infideli față de valorile lor. De obicei, sunt sonori, gălăgioși în spațiul public. Oamenii autentici sunt umili, retrași, de aceea trebuie căutați. De asemenea, am aprofundat fidelitatea față de alții, care se mai numește verosimilitate. Omul fidel aproapelui este un om de cuvânt sau de bună credință.

Am atins problema fidelității față de Dumnezeu, care este bun cu toate făpturile. Prin bunătate față de alții rămânem fideli lui Dumnezeu, Bunătatea infinită. Fidelitatea ca bunătate face ca omul să crească în asemănarea cu Dumnezeu.

În fine, am vorbit despre fidelitatea soților în familie. În cazul acesta, fidelitatea nu înseamnă doar asumarea contractului de căsătorie. Ar fi o atitudine rece, exterioară, superficială, inumană. Fidelitatea dintre soți este o formă de iubire, adică de iubire conjugală. Din această iubire izvorăsc alte forme de iubire în familie. De exemplu, grija părintească față de copiii, respectul copiiilor față de părinți, solidaritatea între frați și surori.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 6 octombrie 2024
Identitatea creștină nu e identitate-zid sau identitate-oglindă, ci identitate deschisă

Identitatea creștină este o temă foarte sensibilă, astăzi. Însă nu doar azi, ci mai mereu. Am avut ocazia să medităm la aceste lucruri, pentru că despre asta a fost vorba în Evanghelia Duminicii. Mai exact, Marcu 9, 38-42;45,47-48.

Am pornit de la faptul că peisajul religios din București și din alte orașe mari ale țării se colorează. Devine din ce în ce tot mai diversificat. Trăim într-o lume pluralistă din punct de vedere religios. Ne place sau ne place, aceasta este situația de fapt.

Observăm că în fața pluralismului creștinii reacționează diferit. Unii cred că toate religiile sunt la fel de bune, de aceea aleg din „mall-ul” religiilor una care le convine. Cel puțin pentru o vreme, apoi o schimbă. Sau o uită. Alții le refuză pe toate și aleg să trăiască fără nicio religie. Sunt așa numiții „fără religie”, iar numărul lor în România este în creștere. Răspunsul la pluralismul și la indiferentismul religios e fundamentalismul. Sau, dacă vreți, integrismul, intoleranța. De fapt, fundamentalismul este o patologie a gândirii spirituale. Intolerantul confundă experiența religioasă particulară cu universalitatea darului bunătății divine. De asemenea, radicalismul religios este o patologie identitară.

Există trei feluri de identități religioase. Prima e identitatea „zid”. Adepții acesteia gândesc și trăiesc identitatea „noi” prin excluderea celorlați. Nu contează cum sau cine sunt. Suntem doar noi prin noi. Alții nu există sau nu se vor mântui decât dacă devin ca noi. Identitatea „oglindă” se găsește la cei care cultivă relații cu aproapele, însă doar cu cei care le confirmă opțiunile religioase. Când îi contrazic devin dușmani. Nu ajung la identitatea „deschisă” ci la identiatea „zid”. Identitatea deschisă o au cei care văd semințe de bine și de adevăr la ceilalți. Asta înseamnă să fim toleranți față de cei care vestesc și trăiesc binele, chiar dacă nu sunt creștini. Sau, nu fac parte din „tabăra” noastră. Domnul Christos în Evanghelia de astăzi îi invită pe ucenici să fie și toleranți, și intoleranți. Toleranți, deci cu o identitate deschisă, față de cei care vestesc adevărurile de credință, chiar dacă nu fac parte din Biserica invizibilă. Intoleranți față de cei care îi seduc pe „cei mici”, din toate punctele de vedere. De asemena, intoleranți față de cei care se seduc pe ei înșiși.

Sunt trei locuri existențiale în care discipolul se poate înșela pe sine. Acestea sunt simbolizate de mână, picior și ochi. Mâna înseamnă faptele sau acțiunile omului. Se fac ele în numele Domnului? Piciorul semnifică stilul de viață. Oare pentru ucenici numele lui Isus, prezența Sa, e criteriu de alegeri fundamentale? Ochiul simbolizează dorințele, poftele. În cazul de față este vizată dorința de avere. Oare averea discipolilor este obținută prin nedreptatea față de muncitori? Sau prin exploatarea celor care lucrează pentru ei? Ucenicul lui Isus este viu dacă trăiește în prezența Domnului. De aceea, să ne întrebăm: oare începem ziua, activitățile obișnuite, munca, proiectele de viață în numele Domnului? Dacă nu, oare de ce?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 29 septembrie 2024