Wilhelm Dancă

În 23 iulie 2023 a fost Ziua Mondială a Bunicilor. Am celebrat Sfânta Liturghie în satul natal. Am meditat împreună cu bunicii din Buruienești rostul acestei sărbători. Am comentat câteva pasaje din ”Scrisoarea către bătrâni” a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea din 1999. Am subliniat trei aspecte. Mai întâi am spus că bunicii și persoanele în vârstă trebuie acceptați în familie. Nu trebuie internați în azile de seniori decât în anumite condiții, cum ar fi în caz de boală gravă. Sau, dacă nu mai au pe nimeni din familie care să aibă grijă de ei. Apoi am arătat că bunicii trebuie ajutați. Nu trebuie lăsați să moară. Trebuie cultivată dorința lor de viață până la capăt. În fine am vorbit despre valorificarea înțelepciunii lor de viață. Am subliniat că bunicii trebuie să povestească generațiilor tinere și dramele din existența lor. Nu trebuie să se oprească doar la momentele frumoase. În concluzie bunicii și persoanele în vârstă sunt ”rădăcinile” unei vieți pătrunse de dorința înțelepciunii. Dacă sunt frecventați, devin criterii pentru viața trăită în orizontul eternității. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Într-o duminică fierbinte, 16 iulie 2023, am meditat parabola semănătorului din Matei 13, 1-23. Am arătat că atenția recentă din Biserica noastră față de vestirea Cuvântului lui Dumnezeu e un semn bun. De ce? Fiindcă a fost preocuparea principală în viața publică a Domnului Christos. De asemenea, a reprezentat activitatea dominantă a păstorilor Bisericii din antichitate și până în zilele noastre.

Am actualizat mesajul parabolei din perspectiva răspunsului omului, mai întâi, apoi din aceea a iubirii lui Dumnezeu care seamănă.

La nivelul omului am identificat patru atitudini, ca în parabolă. Le-am tradus în termenii de astăzi.

Astfel, „la marginea drumului” este omul cu inimă de asfalt. Nu rodește nimic. Nu se interesează de Dumnezeu și de valorile religioase, creștine. El întruchipează categoaria vastă a oamenilor indiferenți la valorile creștine din zilele noastre. Cum răspundem la această stare de lucruri? Printr-o grijă sporită față de calitatea vestirii Cuvântului.

„Terenul pietros” este viața omului creștin, botezat, dar individualist. Acesta consideră că totul se rezumă la formalismul ritualurilor din liturgia Bisericii. Pentru el credința are valoare în sens cultural, folcloric sau tradițional. Nu este împotriva Bisericii. Dar nu consideră că în viața de zi cu zi trebuie să se țină cont de credință.

„Terenul cu spini” este inima creștinilor care cunosc ce învață Biserica, dar au o mentalitate consumeristă. Aceștia își aduc copii la cateheză, la prima împărtașanie, la mir. Însă nu se implică în viața comunității creștine. Se folosesc de Biserică. Consideră că Biserica este un fel de „restaurant” care oferă produse spirituale „a la carte”.

„Terenul bun” este viața acelor creștini care aduc roade. Cei din grupa 30% roade își fac datoria bine, dar nu au inițiative. Cei din grupa 60% roade trăiesc darul credinței cu bucurie, entuziasm, pasiune. Procentul de 100% roade este ca un fel de ideal pentru toți. Se poate ajunge și aci, dar destul de rar și în anumite condiții.

Astfel ajungem să citim parabola în perspectiva lui Dumnezeu. El aruncă sămânța peste tot, deși știe care e diferența dintre marginea drumului, terenul pietros, cu spini și terenul bun. Dumnezeu ca semănător dă dovadă de o iubire fără margini. Dumnezeu iubește fără calcule, riscă totul, se comporomite de dragul a ceea ce iubește. Adoptând iubirea risipitoare a lui Dumnezeu în relația cu El și cu semenii „riscăm” să ne apropiem de 100% roade din parabolă.

Să nu ne fie teamă să vestim Cuvântul cu iubirea lui Dumnezeu! De ce? Pentru că, la acest nivel de viață spirituală, vom primi ceea ce vom dărui.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Școlile obișnuite au intrat de curând în vacanță. Pentru mulți a început și perioada concediilor. Nu putem spune același lucru despre cei care sunt la „Școala lui Isus”. De ce? Pentru că sufletul nu are niciodată vacanță.

Astăzi, împreună cu credincioșii de la catedrala „Sf. Iosif” am meditat învățătura din Matei 11, 25-30. Am considerat acesta pasaj ca un fel de „curs” ținut de Învățătorul Isus.

După părerea mea, cursul a avut trei puncte.

Primul, Dumnezeu Tatăl se revelează celor „mici”. Am explicat ce înseamnă „mici” în context biblic. Alte expresii biblice similare sunt: „sărac în duh”, „cei bolnavi” sau „săracii” și „marginalizații” lumii. Totuși, nu se confudă sărăcia sociologică cu sărăcia în duh. Disponibilitatea sau dorința de Dumnezeu face diferența.

Al doilea, Isus Christos este unicul mijlocitor al revelației Tatăului. Afirmația sună cam tare în contextul lumii globalizate religios. Totuși, acesta este specificul creștinismului. Astfel, cu ajutorul lui Isus intrăm în misterul Sfintei Treimi. Aflăm de la El că Dumnezeue este iubire, relație. Creștinul participă la viața Sfintei Treimi și devine relație de iubire în lume. Această relație nu este mereu luminoasă sau pacificatoare. De aceea, în concret, și de cele mai multe ori, iubirea de aproapele înseamnă „suportarea” lui.

Al treilea, Isus îi invită la sine pe cei ostențiți și împovărați. Are un plan cu ei sau un scop precis. Este vorba de a-i ajuta să învețe de la El să aibă inima blândă și smerită. Cum se poate ajunge aici? Prin alăturarea omului obosit la lucrarea lui Isus care poartă jugul și povara tuturor. Jugul este legea cea nouă a iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Povara este crucea.

În concluzie am spus că omul este ca un înger cu o singură aripă. L-am citat pe Don Tonino Bello, un episcop italian în faimă de sfințenie. Ca să poată zbura trebuie să îmbrățișeze un alt om sau un alt înger. Astfel, la școala lui Isus omul poate crește sau poate zbura dacă este în relație cu semenul său. Și dacă îl „suportă” pe semennul său, atunci acesta îi devine frate. De ce? Pentru că are inima blândă și smerită.

Isuse cu inima blândă și smerită, fă inima noastră asemenea cu inima Ta!

Detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi absolvenții Facultății de Teologie Romano-Catolică de la Universitatea din București au finalizat studiile. Am celebrat împreună o Sfântă Liturghie de mulțumire în catedrala „Sfântul Iosif” din București.

Am meditat Evanghelia după Matei 10, 26-33. Aici este vorba despre pregătirea ucenicilor în vederea trimiterii lor în misiune. Domnul Isus le spune acestora să nu se teamă de cei care pot ucide trupul. Totodată, le atrage atenția să se teamă de acela care poate ucide și trupul, și sufletul.

Am considerat că și absolvenții sunt trimiși în misiune. Scopul misiunii lor este să facă lumea mai bună. Pentru a reuși, le-am pus în mâini două adevăruri de credință care izvorăsc din frica de Domnul.

Tema fricii a fost dominantă în Evanghelia de mai sus. Frica este un indiciu al faptului că suntem făpturi contingente, dependente unele de altele. Gândul că această dependență existențială poate fi întreruptă naște tulburare în sufletul oricărui om. În Sfânta Scriptură se vorbește deseori despre frica de Domnul ca început al înțelepciunii. De asemenea, sunt cunoscute cuvintele lui Isus înviat: „Nu vă temeți!”.

M-am oprit la frica de Domnul și am aprofundat două adevăruri despre Dumnezeu.

Primul, Domnul este Dumnezeu atotputernic, transcendent, care ține totul în existență. În acest caz, frica de Domnul înseamnă: El este Dumnezeu, eu nu sunt Dumnezeu. Acest adevăr de credință este fundamental. Nu există viață creștină fără acest adevăr. L-am pus într-o mână a absolvenților. În cealaltă mână, le-am pus un alt adevăr.

Este vorba despre cel de-al doilea adevăr, și anume Domnul este Tată. Frica de Domnul este o formă de iubire față de Dumnezeu ca Tată. Pe acest adevăr de credință se întemeiază libertatea creștinului. De asemenea, în acest adevăr se înrădăcinează încrederea reciprocă dintre oameni și curajul mărturisirii.

În concluzie, l-am dat ca exemplu pe Sfântul Wilhelm, abate, patronul meu spiritual. El este reprezentat cu un lup la picioarele sale. Astfel a fost tradusă lucrarea lui de civilizare a lumii. Sfântul Wilhelm a îmblânzit „lupii” din vremea lui.

Astăzi, absolvenții au fost trimiși în lume purtând în mâini două adevăruri. Primul, Dumnezeu ține totul în existență. Viața noastră depinde de El. Al doilea, Dumnezeu este Tată. Având o iubire sinceră față de Domnul suntem liberi, încrezători și curajoși în lucrarea de îmbunătățire a lumii.

Îi invităm pe cei care doresc să participe la această frumoasă lucrare să se înscrie la Facultatea noastră. Să nu lăsăm ca numărul lupilor neîmblânziți să fie mai mare decât acela al îmblânzitorilor!

Sfinte Wilhelm, roagă-te pentru noi!

Anul acesta se împlinesc patru secole de la nașterea filosofului și savantului francez Blaise Pascal. El a văzut lumina zilei în 19 iunie 1623, la Clermont, în Franța. A rămas orfan de mamă la vârsta de trei, iar tatăl lui, avocat de succes, a avut un rol deosebit în educația lui umană și religioasă. De mic copil a fost atras de matematică și, în general, de științele exacte. În aceste domenii ale cunoașterii a fost un adevărat geniu. Printre alte descoperiri, amintim că a inventat o mașină aritmetică, un fel de precursor al calculatorului din zilele noastre.

Începând cu anul 1646, Blaise Pascal manifestă un interes crescând față de problemele religioase ale existenței umane. Până la convertirea sa reală au trecut câțiva ani. Astfel, momentul culminat al itinerariului său de credință este noaptea de 23 noiembrie 1654, când a avut o viziune mistică de o intensitate nemaipomenită. Atunci a descoperit „bucuria eternă”. În anul 1655 se retrage la mănăstirea de la Port-Royal, unde se afla dintre surorile lui, Jacqueline, care între timp devenise călugăriță. În vremea aceea exista o ceartă teologică între iezuiți și janseniști, pornind de la cartea Augustinus a lui Cornelius Jansenius, care acorda mai multă atenție naturii umane, liberului arbitru, punând în umbră rolul harului în lucrarea de mântuire a omului. Pascal a fost invitat de preoții de la Port-Royal să-i apere, pentru că avea un puternic simț retoric, probabil moștenit de la tatăl său. În 1656 și 1657 a publicat 18 scrisori, care au fost numite Scrisori provinciale(trad. Gheorghe I. Ghidu, Editura Mondero, București 1998). A fost ținta mai multor persecuții tocmai pentru că a ținut partea janseniștilor. Pascal s-a îmbolnăvit și a murit la 19 august 1662.

În partea finală a vieții Blaise Pascal s-a concentrat asupra credinței în Dumnezeu. În acești ani a plănuit o Apologie a religiei creștine, care trebuia apărată, potrivit lui Pascal, de atacurile care veneau din tabăra filosofilor atei sau indiferenți din punct de vedere religios. Prin anii 1658-1659 adunase toate materialele necesare pentru a începe să scrie Apologia, dar starea sănătății sale nu i-a permis să o finalizeze.

Un grup de simpatizanți ai gândirii teologice de la Port-Royal au adunat documentele nefinalizate de Blaise Pascal și le-au publict în 1670, aceasta fiind editio princeps a Cugetărilor sale. În zilele noastre circulă ediția lui Léon Brunschvicg din 1897, care folosește manuscrisul lui Pascal și nu ediția princeps. Traducerea în limba română a acestei lucrări poartă titlul de Cugetări și fost făcută de Maria și Cezar Ivănescu (Editura Aion, Oradea 1998).

Vă invit să medităm câteva fragmente din capitolul VIII al Cugetărilor, în care Blaise Pascal vorbea despre „fundamentele” religiei creștine. Printre altele gânditorul francez afirma că prezența divinității în natură are un caracter paradoxal. Pe de o parte, natura are „perfecțiuni”, și astfel înțelegem că este imaginea lui Dumnezeu, iar pe de alta, natura are defecte, arătându-ne în felul acesta că nu este decât doar o imagine. Scopul lucrării este să fundamenteze credința într-o divinitate care nu poate fi cuprinsă de om doar cu ajutorul categoriilor sale de cunoaștere. De aceea, a făcut deosebire între lumea spiritului și lumea inimii. În cazul lui Pascal, spiritul mai este numit spirit geometric și se referă la capacitatea omului de a demonstra rațional existența unor lucruri, iar inima este locul în care acele lucruri se percep interior, iar spiritul inimii mai este numit spirit de finețe. Adevărurile religioase se pot obține parcurgând ambele căi, și a spiritului geometric, și a spiritului de finețe, sau a inimii, însă calea demonstrației este inferioară, fiindcă nu poate asigura decât o credință „umană”. Această credință nu este suficientă pentru mântuirea integrală a omului. Calea inimii este suficientă pentru oamenii buni din punct de vedere moral, însă filosofii și, în general, oamenii care greșesc, dar continuă să caute pe Dumnezeu, au nevoie și de calea rațiunii.

Iată ce spune Blaise Pascal despre religia creștină și credința în Dumnezeu:

556. „Religia [noastră, n.n.] îi învață pe oameni deci două adevăruri: că există un Dumnezeu de care oamenii sunt capabili și că există o anumită pervertire în natura lor care-i face incapabili de El. Este important pentru oameni să cunoască ambele puncte. Este la fel de periculos pentru om să-l cunoască pe Dumnezeu fără să-și cunoască mizeria morală și să-și cunoască mizeria morală fără să-l cunoască pe Mântuitorul care-i poate vindeca. Stăpânirea numai a uneia din aceste cunoașteri duce fie la trufia filosofilor care l-au cunoscut pe Dumnezeu, dar nu și mizeria lor morală, fie la disperarea ateilor care-și cunosc mizeria morală fără să aibă un Mântuitor.

Și astfel, pe cât este de necesar omului să cunoască cele două puncte, pe atât este de mare mila lui Dumnezeu de a ni le fi făcut cunoscute. Religia creștină o face și aceasta este misiunea ei.

Să se examineze ordinea lumii și să se vadă dacă nu toate lucrurile tind spre stabilirea celor două principii ale acestei religii: Isus Christos este scopul a toate și centrul spre care tindem. Cine îl cunoaște, cunoaște rațiunea tuturor lucrurilor.

Cei care rătăcesc se rătăcesc pentru că nu văd unul din aceste principii. Putem deci cunoaște pe Dumnezeu fără mizeria noastră morală și mizeria noastră morală fără Dumnezeu, dar nu-l putem cunoaște pe Isus Christos fără să cunoaștem totul și pe Dumnezeu și mizeria noastră morală.

Iată de ce nu mă voi apuca aici să dovedesc prin rațiuni naturale fie existența lui Dumnezeu sau a Trinității, fie nemurirea sufletului și nici un fel de lucru din această natură; și nu numai pentru că nu m-aș simți destul de puternic pentru a găsi în natură argumentele pentru a-i convinge pe ateii înverșunați, ci pentru că această cunoaștere fără Isus Christos este inutilă și sterilă. Când un om va fi convins că proporțiile numerelor sunt adevăruri imateriale eterne și dependente de un prim-adevăr în care ele subsistă, numit Dumnezeu, nu-l voi vedea prea înaintat pe drumul mântuirii lui.

Dumnezeul creștinilor nu constă într-un Dumnezeu simplu autor al unor adevăruri geometrice și al ordinii elementelor. Aceasta este partea păgânilor și a epicurienilor. El nu constă într-un simplu Dumnezeu care-și exercită providența asupra vieții și bunurilor oamenilor pentru a oferi un șir de ani fericiți celor care-l slăvesc; aceasta este partea evreilor. Dar Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu de alinare și iubire; este un Dumnezeu care umple inima și sufletul celor care-l cunosc; este un Dumnezeu care-i face să simtă înlăuntrul lor propria mizerie morală și nesfârșita sa milostivire; unite în adâncul sufletului lor, acestea îi umplu de umilință, de bucurie, de încredere, de iubire, incapabil de altceva decât de a-l iubi pe El.

Toți cei care-l caută pe Dumnezeu în afara lui Isus Christos oprindu-se la natură nu vor găsi nici o lumină care să-i lămurească sau ajung să-și făurească un mijloc de a-l cunoaște pe Dumnezeu și de a-l sluji fără intermediar căzând fie în ateism, fie în deism, două principii pe care religia creștină le respinge.

Fără Isus Christos, lumea nu s-ar susține, căci ar trebui ori să dispară, ori să se transforme în infern.

Dacă lumea n-ar fi fost dată decât pentru a-l învăța pe un om despre Dumnezeu, divinitatea lui ar străluci pretutindeni la un mod incontestabil; dar cum ea nu se ține decât prin Isus Christos și pentru Isus Christos și pentru a-i învăța pe oameni despre mizeria lor morală și răscumpărarea lor, totul strălucește în lume de mărturiile celor două adevăruri.

Și cea ce se vede nu marchează nici o absență totală, nici o prezență manifestă a divinității, ci prezența unui Dumnezeu ascuns. Totul poartă amprenta acestui caracter.

Nu este vorba să nu vedem nimic; nu se pune problema nici să vedem prea mult pentru ca să credem că ne aflăm în stăpânirea lui, ci să vedem destul pentru a ne da seama că l-am pierdut: căci pentru a ști că l-am pierdut trebuie să vedem și să nu vedem: aceasta este starea în care se află natura.

De orice parte s-ar așeza, nu le voi da nici un răgaz …

557. – Este deci adevărat că totul îl învață pe om despre condiția lui, dar el trebuie să înțeleagă bine: căci nu e adevărat că Dumnezeu ne dezvăluie totul și nu este adevărat că Dumnezeu ne ascunde totul. Dar este deopotrivă adevărat că se ascunde celor care-l ispitesc și se descoperă celor care-l caută, pentru că oamenii sunt toți incapabili de Dumnezeu și capabili de Dumnezeu; incapabili prin mizeria lor morală, și capabili prin prima lor natură.

558. – Ce vom conchide din toată întunecimea noastră dacă nu incapacitatea noastră?

559. – Dacă niciodată nu s-ar fi arătat nimic de la Dumnezeu această lipsă eternă ar fi fost echivocă și s-ar putea raporta de asemenea la o absență totală a divinității sau la netrebnicia în care s-ar afla oamenii neputând-o cunoaște. Dar pentru că se arată câteodată, dar nu întotdeauna, echivocul dispare. Dacă apare o dată, el este mereu. Astfel nu se poate spune decât că există un Dumnezeu și că oamenii sunt capabili de el.

562. – Nu există pe pământ nimic care să nu dovedească fie mizeria morală a omului, fie milostivirea lui Dumnezeu; neputința omului fără Dumnezeu și puterea omului în Dumnezeu.

582. – Ne facem un idol din adevăr; căci adevărul lipsit de caritate este un Dumnezeu și atunci imaginea sa este un idol pe care nu trebuie să-l iubim nici să ne închinăm lui; și mai puțin încă să iubim și să ne închinăm potrivnicului acestuia care este minciuna.

Pot foarte bine să iubesc întunericul deplin. Dar dacă Dumnezeu îmi oferă o stare mai puțin întunecată, această puțină obscuritate îmi displace și atunci nu mai deslușesc nici rostul unui întuneric total și nu-mi place; acesta este un defect și un semn că mi-am făcut din obscuritate un idol, despărțit de ordinea lui Dumnezeu. Or, nu trebuie să ne închinăm decât ordinii Lui.

583. – Slăbănogi sunt oamenii care cunosc adevărul, dar care nu-l susțin decât atât cât au un interes; și, în afara acestui interes, îl abandonează.

585. – Dumnezeu a vrut să rămână ascuns. Dacă n-ar fi existat decât o religie, Dumnezeu s-ar fi arătat; dacă n-ar fi fost martiri decât în religia noastră, la fel.

Dumnezeu fiind astfel ascuns, orice religie care nu spune că Dumnezeu este ascuns nu este o religie adevărată; și orice religie care nu va explica rațiunea acestor lucruri nu este o religie a învățăturii. A noastră o face: Vere tu es Deus absconditus.”

(NB. Am înlocuit câțiva termeni folosiți de Maria și Cezar Ivănescu în traducerea lor, pentru că mi se par puțin ambigui. Este vorba despre „vrednicie” de Dumnezeu cu „capacitate”, „nevrednicie” cu „incapacitate”. Sfinții Părinți vorbeau despre „homo, capax Dei”, despre „omul, ființă capabilă de Dumnezeu”. De asemenea, am înlocuit „ticăloșie” cu „mizerie morală”).