Wilhelm Dancă

Pe 16 septembrie 2023, am celebrat hramul bisericii din Bucureștii Noi. Această biserică este dedicată Sfintei Fecioare Maria, Îndurerată. Am rostit cuvântul de zidire sufletească. Am comentat două texte biblice: Luca 2, 34 și Ioan 19, 26. Mai exact, am unit profeția din Evanghelia după Luca cu împlinirea din Evanghelia după Ioan.

În introducere am prezentat pe scurt cele șapte dureri al Mariei: profeția lui Simeon, fuga în Egipt, pierderea lui Isus la Ierusalim, întâlnirea cu Isus pe drumul Crucii, răstignirea și moartea lui Isus, luarea lui Isus de pe Cruce și înmormântarea lui Isus. Am atras atenția că unii dintre noi cad în pericolul de a medita durerea de dragul durerii. Lucrul acesta se numește masochism. De aceea, ne-am întrebat cum putem asuma durerea și cum putem trece la bucuria mântuirii? Am răspuns ceva mai jos. Tot în introducere am mai vorbit despre pericolul unei devoțiuni mariane sterile și sentimentaliste. Apoi am vorbit și despre posibilitatea de a pierde credința din cauza unei puternice suferințe. Maria nu și-a pierdut credința, a rămas mereu fidelă.

Am dezvoltat trei teme de meditație despre credința Mariei. De ce? Pentru că Sfânta Maria, prin credință, a trecut de la durere la bucuria mântuirii. Am descris credința Sfintei Fecioare Maria.

Mai întâi am vorbit despre credința ei slujitorială. Aceasta se deosebește de credința noastră care, de multe ori, este o „credință bomboană”. Adică, egoistă, individualistă.

Apoi am prezentat credința ei castă. Acest aspect reiese din profeția lui Simeon. Sabia care îi va străpunge sufletul este despărțirea de Fiul ei. Spre deosebire de Mama lui Isus, credința noastră este posesivă. Ne comportăm ca omul care merge cu piciorul în doi pantofi. Sau mai mulți, pentru că nu vrea să piardă nimic. Pe urmele lui Isus se poate merge doar cu un pantof, cu o credința castă.

În fine am descris credința ei compătimitoare. Ființa Sfintei Fecioare Maria s-a cutremurat în întregime când a ținut în brațe trupul fără viață al lui Isus. Credința noastră este superficială și indiferentă la suferința altora. Suntem invadați de cultura banalizării suferinței. Trebuie să rezistăm la această subcultură mergând pe urmele Mariei și împreună cu ea spre Isus.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În luna mai 2023 am ținut o conferință despre Paștele creștin și Paștele evreiesc, vorbind despre asemănări și diferențe. Conferința a făcut parte din seria Conferințelor Dalles organizate de Academia Română. Chiar dacă am prezentat-o în timpul pascal, o conferință despre Paștele creștin și Paștele evreiesc este bine venită oricând.

Astăzi sărbătorim Sfânta Cruce. Sărbătoarea a fost instituită la Ierusalim, în 14 septembrie 335, cu ocazia aniversării consacrării a două bazilici construite din voința împăratului Constantin. Una era pe Golgota, iar alta lângă Sfântul Mormânt. De asemenea, sărbătoarea este legată de descoperirea relicvelor Sfintei Crucii pe care a pătimit și a murit Isus. Sfânta Elena, mama împăratului Constantin, a avut un rol deosebit în această lucrare. Precizez că nu am atins aceste detalii în conferința mea.

M-am oprit asupra semnificației Paștelui creștin și a Paștelui evreiesc, explorând și semnificația Crucii. Creștinii catolici și ortodocși din lumea întreagă cinstesc Crucea și spune că este Pomul Vieții, Tronul, Altarul Noului Legământ. Ei cred că din Christos „adormit” pe Cruce a izvorât sacramentul minunat al Bisericii. De aceea, văd în Cruce semnul Domniei lui Christos asupra vieților lor. De asemenea, mărturisesc că, fiind trofeul victoriei pascale a lui Christos, Crucea va fi semnul victoriei lor asupra morții.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

„Credincioși fără apartenență” este o categorie recentă de credincioși. Felul acesta de a fi religios a fost remarcat de Grace Davie prin 1980. Socioloaga britanică spune că acești credincioși cred dar nu aparțin unei Biserici. Ei ar fi de de acord cu Isus, majoritatea dintre ei, dar nu vor să facă parte dintr-o Biserică. Categoria în engleză e cunoscută ca „believing without belonging”.

Pornind de la Matei 18, 15-20 am dezvoltat tema apartenenței religioase. Am comentat afirmația/profeție a lui Isus: „unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt Eu”.

Mai întâi am subliniat că numărul credinicoșilor fără apartenență este în creștere în România. La recensământul din 2021 au fost înregistrați 2,7 milioane de români fără apartenență religioasă.

Apoi am vorbit despre nevoia naturală de a aparține altuia. Am preluat de la Papa Benedict al XVI-lea ideea că omul este o ființă relațională. Fiind ca Dumnezeu, ființă relațională, omul se împlinește doar într-o relație cu celălalt. Am comentat filmul „The Way” a lui Emilio Estevez din 2010. Filmul arată cum s-a ivit și a rămas simțul apartenenței între patru pelerini.

În fine am vorbit despre frumusețea apartenenței unul la celălalt care se traduce printr-o Prezență. M-am folosit de teologia comuniunii de la Luigi Giussani. El spune că apartenența unul la altul este mai originară decât singurătatea. Prin urmare omul se împlinește numai în cadrul unei relații de apartenență.

Concluzia e că venim la liturghie să învățăm sau să dezvoltăm sentimentul de apartenență. Van Gogh spune că fără prieteni, fără frați, fără iubire, trăim ca într-o închisoare. Sau suntem ca niște oameni morți. Prin trăirea apartenenței ne depășim limitele și ne împlinim ca oameni.

Mai multe detalii găsiți în articolul de mai jos.

Discipolul poate să fie ca Petru, care a avut comportamente ambivalente. Când a gândit în felul lui Dumnezeu a mărturisit că Isus e Christos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu. Așa putem fi și noi, nu? Însă, când a gândit în felul oamenilor Domnul Isus i-a spus lui Petru că e Satana, adică piedică. Se poate spune și despre noi că suntem obstacol sau Satana în calea Evangheliei? Am comentat aceste două ipostaze pornind de la Matei 16, 21-27.

Am făcut o introducere vorbind despre cultura vizibilității cu orice preț din zilele noastre. Aceasta influențează moduri de gândire și comportamente opuse celor din Evanghelie. Mulți discipoli cred că pot să unească felul în care gândește lumea și o relație sănătoasă cu Dumnezeu. Din păcate nu se poate. Semnele exterioare ale discipolului care gândește la fel ca Domnul Isus sunt mai multe. Am selectat trei.

Primul, discipolul este gata să-și piardă viața din iubire pentru Domnul, pentru alții. Am dat ca exemplu „pierderea de sine” a părinților care își iubesc și cresc copiii cu răbdare.

Al doilea, locul discipolului în raport cu Isus Christos. Astfel, acesta merge pe urmele Domnului, nu în fața Lui. Discipolul nu-l învață pe Isus cum să trăiască, ci invers. Dăruirea de sine în umilință, dar din iubire a persoanelor consacrate este un exemplu la întâmplare. Sunt mai multe.

Al treilea, discreția sau simțul măsurii în a fi prezent în viața altora. Isus este exemplul prin excelență de discreție. Când lumea vrea să-L facă rege Isus se ascunde în locuri pustii și se roagă. Putem contrabalansa cultura vizibilității, care este plină de ambiții egoiste, gesturi autoreferențiale și narcisism hipertrofiat? Da. Cum? Pur și simplu alegând să gândim și să ne comportăm altfel, adică la fel ca Domnul Isus. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Trăim în epoca post-adevăr. Neîndoielnic. De aceea, persoanele și instituțiile care se bazează pe adevăr suferă. Am comentat această situație pornind de la Matei 16, 13-23. Este vorba despre Evanghelia Duminicii de astăzi. S-a întâmplat la Sinaia.

Evanghelia consemnează o mărturisire de credință a Sfântului Petru. El spune despre Isus că este Christos/Mesia, Fiul lui Dumnezeu cel viu. În dialogul dintre Petru și Isus am subliniat câteva cuvinte importante. Astfel Domnul Isus spune: „nu carnea și sângele ți-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri”. Aici este vorba despre adevărul revelat, nu cunoscut sau intuit de mintea umană. Sfântul John Henry Newman spune că adevărul revelat se transmite printr-un limbaj uman. De aceea, este perfectibil ca exprimare sau formulare. Însă mereu este necesar și definitiv. Lumea de astăzi nu este dispusă să primească adevăruri definitive. Dar nici să le transmită, deși adevărurile dogmatice sunt inteligibile. Oare de ce?

Mai întâi din cauza ființei umane care-și revendică o autonomie exagerată față de Dumnezeu. Înțelege libertatea în mod greșit. Aici intervine consecința păcatului care afectează natura umană în acceptarea adevărului. Oricum adevărul revelat nu se confundă cu adevărul fabricat sau descoperit de mintea umană. Apoi, nu se confundă cu opinia publică, sondajele de opinie, diferitele forme de refendumuri, sinoade etc. Isus îi întreabă pe ucenici ce crede lumea despre El. Însă, nu pentru că-L interesa, ci pentru a le zice că adevărul revelat nu este totuna cu ce spune lumea. În fine adevărul dogmatic este determinant pentru soarta Bisericii. Pe adevărul revelat se zidește comunitatea ucenicilor lui Isus Christos. Alternativa este puterea, care impune un adevăr confecționat sau adaptat vremurilor.

În concluzie am afirmat că evlavia sau religiozitatea fără adevăr este ca tabla, adică sună a gol. Adevărul despre Isus Christos pune bazele unei religiozități nu artificiale, ci personale și eficiente.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.