Wilhelm Dancă

Bisericile în zilele noastre se golesc. Creștinii par să fie triști și descurajați. Sunt multe cauze care au dus la acest fenomen. M-am oprit la una dintre ele. Și anume, iubirea nu mai este iubită. De fapt, am pornit de la parabola invitaților la nuntă din Matei 22, 1-14.

Mesajul principal a fost că Isus ne invită la speranță și responsabilitate. Am descoperit în parabolă trei vești, una bună și două surprinzătoate. Vestea bună e că toți oamenii sunt chemați la nuntă. Adică, să participe la unirea lui Dumnezeu Tatăl cu omenirea în Isus Christos. Prima veste surpriză e că nu toți oamenii primesc invitația. A doua veste surpriză se referă la „haina de nuntă”. Haina în cazul de față este spiritul sărbătorii. Oricum haina trădează starea interioară a omului.

Am vorbit puțin și de Sfânta Tereza de Avila. Ea spune că aripile care îl ridică pe om la Dumnezeu sunt două: teama și iubirea. Frica de Domnul este începutul înțelepciunii. Dar, pe măsură ce crește iubirea, teama se micșorează. În cele din urmă rămâne doar iubirea.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Viața este darul lui Dumnezeu. Sau, viața ne-a fost dată cu titlu de împrumut. De asemenea, se poate spune că, aici și acum, viața e binele nostru suprem. Dar cum îl administrăm? Oare suntem stăpânii vieții sau slujitorii ei respectuoși, fertili?

Tema „viața cu titlul de împrumut” am descoperit-o în parabola „viticultorilor ucigași”. Vezi Matei 21, 33-43. De fapt, am identificat în parabolă trei nivelui de lectură.

Primul nivel are de-a face cu farizeii și cărturarii din vremea lui Isus. Mai exact, cu arhierii și responsabilii religioși care abuzau de funcția lor. Se considerau stăpânii absoluți ai poporului. Astfel se substituiau lui Dumnezeu. Din cauza acestui abuz, „via Domnului” nu a rodit. Iar în cele din urmă a fost dată altui popor.

Al doilea nivel vizează păstorii Bisericii de ieri și de azi. Din cauza abuzurilor de putere, bisericile au rămas goale. Se întâmplă lucrul acesta în Occident, astăzi, și nu numai. Se va spune, da, -a întâmplat și în trecut în alte zone ale lumii. Nu este suficient. Cum răspundem la această atenționare a lui Isus?

Al treilea nivel se referă la fiecare creștin în parte. Dacă se comportă ca stăpân absolut al propriei vieți, devine steril. De ce? Pentru că alunecă în autoreferențialitate, individualism, egoism. Aceste derapaje îndepărtează omul de fluxul iubirii și al vieții.

Pentru a reduce aceste abuzuri am identificat două remedii la Sfântul Paul. Este vorba despre Scrisoarea către Filipeni 4, 6-9. Apostolul îndeamnă pe ucenicii din Filippi să se roage și să practice ceea ce au văzut la el. Rugăciunea menține credinciosul în contact cu Dumnezeul cel Viu. Iar ceea ce filipenii au văzut la Sfântul Paul era credința lui molipsitoare.

Cum facem să nu fim acuzați de „abuz în serviciu” în raport cu Dumnezeu? Cum facem să primim viața ca dar și să aducem roade?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Ieri, 5 octombrie 2023, am participat la „Zilele pastorale” organizate de Episcopia Romano-Catolică de Timișoara. Tema comunicării a fost „misiunea Bisericii la Papa Francisc”.

Am început cu un criteriu de înțelegere a unei personalități propus de Goethe. El spunea: „Dacă vrei să-l înțelegi pe poet, vizitează-i țara!”. De aceea, în prima parte am vorbit despre locul în care s-a născut Papa Francisc. Am descris zonele pastorale în care a activat ca preot iezuit și episcop de Buenos Aires.

În prima parte am analizat rădăcinile gândirii sale pastorale. Am dezvoltat intervenția lui la Congregația cardinalilor din 7 martie 2013. Atunci a vorbit despre reformele necesare în Biserică și profilul viitorului Papă. Cuvintele cheie sunt „evanghelizarea”, „Biserica care iese înspre periferii”, „zelul apostolic”. După ce a fost ales Papă a dezvăluit secretul spiritualității sale vorbind despre stema iezuiților. Cuvântul cheie este „descentrarea”, insistând pe faptul că Isus Christos să aibă prioritate în toate.

Apoi am răspuns la întrebări legate de Biserica care iese și evanghelizează la periferie. Cuvântul „periferie” trebuie luat și în sens real, și în sens metaforic. La întrebarea „cine” evanghelizează am răspuns: Isus Christos. De asemenea, Biserica care iese, discipolul care are inițiativă. Am analizat pe scurt alte două întrebări: „de ce” și „cui” se adresează evanghelizarea, astăzi. Nu am ocolit întrebarea „cum” trebuie făcută evanghelizarea. Nu am uitat „ce” trebuie evanghelizat, astăzi, în Biserică. Am subliniat că „zelul apostolic” este condiția „sine qua non” a evanghelizării eficiente.

M-am oprit la final și am vorbit despre trei pași esențiali pentru o evanghelizare eficientă în țara noastră. Aceștia sunt: 1). să ascultăm realitatea, 2). să intrăm în dialog cu realitatea și 3). discernământul În concluzie am spus că diluarea zelului apostolic are o anumită legătură cu Biserica și cu membrii ei. Cum vine asta? Pentru că ucenicii au uitat să dea mărturie despre uluirea întâlnirii lor cu Isus Christos. Probabil că în viața multor „creștini” această întâlnire nu a avut loc. Alții, probabil, au uitat că a fi creștin înseamnă a fi misionar.

Am dat o temă pentru acasă. Pentru a înțelege misiunea Bisericii, astăzi, sunt necesare câteva lecturi importante. Am recomandat să se citească mai multe documente magisteriale care stau la baza comunicării mele. Am subliniat câteva fraze cheie. „Evangelii nuntiandi” (Paul VI): „dulcea și încurajatoarea bucurie a Evangheliei”. „Redemptoris missio” (Ioan Paul II): „contemplativ în acțiune”. „Deus caritas est” (Benedict XVI): „identitatea creștină este rezultatul unei întâlniri sau a unui eveniment”. „Evangelii gaudium” (Francisc): „Biserica este misionară dacă ajunge la periferiile existenței și ale misterului păcatului. Nimeni nu este exclus de la întâlnirea cu Christos, nimeni, nimeni, nimeni”.

Mai multe detali găsiți în articolul postat mai jos.

Invidia a fost tema la care am meditat astăzi. Am pornit de la parabola lucrătorilor în vie din Matei 20, 1-16. M-a impresionat întrebarea stăpânului: „Vezi cu ochi răi faptul că eu sunt bun?”

Invidia în limba română provine din limba latină: „in-videre”. Sensul este de a vedea defectuos, subiectivist. Sfântul Toma de Aquino dă o definiție a invidiei. El spune că e starea sufletului care îl face pe om să vadă binele altuia ca și cum ar fi răul propriu.

Am arătat că invidia este prezentă chiar în primele pagini ale Bibliei. Lucifer, principele îngerilor răi, îi invidiază pe primii oameni. Fiii lor moștenesc invidia ca o trăsătură a naturii lor umane. Cain îl ucide pe Abel din invidie. Iacob îi fură lui Esau dreptul de întâi născut, din invidie. Fiii lui Iacob îl vând pe Iosif, fratele lor, din invidie. Saul caută să-l omoare pe David, din invidie. Marii preoți îl dau pe Isus pe mâna lui Pilat, din invidie. Primele comunități creștine se confruntă cu dezbinări, care provin din invidie. De aceea, Sfântul Paul spune că dragostea nu este invidioasă.

Dragostea se opune invidiei. Așa o reprezintă Giotto în Capella degli Scrovegni, la Padova. Pornind de la această imagine, putem spune că invidia este o pasiune tristă, corozivă, distrugătoare de relații interumane. Invidia este insidioasă, parșivă, se ascunde unde și când nu te aștepți. De obicei este însoțită de gelozie, mândrie și mânie.

Dacă cineva vrea să scape de invidie, să se bucure de binele altuia. Dacă poate, evident.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

„Meditații la Evanghelia după Luca” este cel mai recent volum din seria „Mysterium Christi”. L-am lansat și la Iași în 16 septembrie 2023. Ocazia a fost prilejuită de târgul de carte „Gaudeaumus” organizat de Radio România. Au vorbit despre carte prof. Ștefan Afloaroaei, prof. Anton Adămuț și subsemnatul. Dacă vă interesează vorbirea noastră despre „Meditații la Evanghelia după Luca”, deschideți linkul de mai jos.