Wilhelm Dancă

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE CONVERTIREA SA

«Și, fiind îndemnat din acest moment să mă întorc la mine însumi, am pătruns adânc înlăuntrul meu, sub oblăduirea ta, și am reușit într-adevăr, fiindcă tu ai devenit ajutorul meu. Am pătruns adânc și am văzut cu ochiul inimii mele așa cum era el, și chiar dincolo de acest ochi al sufletului meu, deasupra minții mele, am văzut deci lumina cea neschimbătoare, nu aceasta de rând și vizibilă oricărui trup, și nici o alta care ar fi fost de rând și vizibilă oricărui trup, și nici o alta care ar fi fost de același fel cu aceasta, ci una mai mare, de parcă ar fi strălucit mai mult și cu mult mai clar, și ca și cum cu măreția ei ar fi descoperit totul. Dar ea nu era nici asta, ci altceva, ceva cu totul și cu totul diferit de toate acestea. Și nu era deasupra minții mele, așa cum este uleiul deasupra apei, și nici cum este cerul deasupra pământului, ci mai sus, fiindcă ea este aceea care m-a alcătuit pe mine, iar eu mă aflam mai jos, deoarece am fost alcătuit de ea. Cel care cunoaște adevărul o cunoaște și pe ea, și cel care o cunoaște pe ea cunoaște eternitatea; pe ea numai dragostea o cunoaște.

O, tu, adevăr etern, și tu, iubire adevărată și eternitate scumpă! Tu ești Dumnezeul meu, pentru tine suspin eu zi și noapte. Și atunci când te-am cunoscut pentru prima dată, tu m-ai ridicat ca să văd că ceea ce eu văzusem există, dar că eu încă nu sunt cel care să o poată vedea. Dar tu ai dat la o parte slăbiciunea privirii mele și, răspândind cu putere lumina asupra mea, m-am cutremurat deopotrivă de iubire și de teamă sfântă. Și mi-am dat seama că, într-o zonă ce-ți este cu totul străină, eu mă aflam departe de tine, de parcă aș fi auzit vocea ta din înaltul cerului când îmi zicea: „fiindcă eu sunt hrana celor tari, crește și tu și vei ajunge să mă mănânci; dar nu tu mă vei schimba întru tine, așa cum schimb hrana trupului tău, ci tu te vei schimba întru mine”. Și am aflat că pe om, din cauza nedreptății lui, l-ai învățat, și ai făcut ca sufletul meu să se destrame ca o pânză de păianjen. Și mi-am zis: „nu cumva adevărul nu este nimic, fiindcă nu este răspândit nici prin spațiile nemărginite, nici prin cele mărginite ale locurilor?”. Dar tu ai strigat din depărtare: „ba, din contră, eu sunt, cel care sunt”. Și am auzit, așa cum se aude în inimă, și nu mai era absolut nici un motiv ca să mă îndoiesc, ci era mai degrabă un motiv să mă îndoiesc că eu trăiesc, decât că nu există adevărul, care se vede clar și explicit prin cele care au fost făcute.

Și m-am uitat apoi la toate celelalte care sunt mai prejos decât tine și am văzut că ele nici există în mod absolut, dar nici nu există în mod absolut. Că, de bună seamă, există, întrucât de la tine sunt; și că nu există, fiindcă ele nu sunt ceea ce ești tu; deoarece există cu adevărat numai ceea ce rămâne neschimbat. Pentru mine însă este bine numai dacă mă lipesc de Dumnezeu, fiindcă, dacă eu nu voi rămâne întru el, nici în mine însumi nu voi putea să rămân. Ci el, rămânând întru sine, le înnoiește pe toate, și tu ești Domnul Dumnezeul meu, deoarece tu nu ai nevoie de bunurile mele.»

Fragment din Sfântul Augustin, Confesiuni, trad. Gh. I. Șerban, VII, x-xi, pp. 256-257.

Mai jos puteți să ascultați predica din 26 februarie 2017 (Duminica a VIII-a, Anul A):

SFÂNTUL TOMA DE AQUINO DESPRE IUBIREA DUȘMANILOR

La întrebarea dacă ține de necesitatea carității ca dușmanii să fie iubiți, sfântul Toma de Aquino a răspuns, zicând că: «trebuie spus că iubirea dușmanilor poate fi cercetată sub trei aspecte. Sub primul aspect, dușmanii să fie iubiți întrucât sunt dușmani; și acest fel este greșit și repugnă carității, fiindcă aceasta înseamnă a iubi răul altuia. Sub al doilea aspect, se poate recunoaște iubirea dușmanilor după natura (lor), dar în mod universal. Și în felul acesta iubirea dușmanilor vine din necesitata carității, adică iubind cineva pe Dumnezeu și pe aproapele, să nu-i excludă pe dușmanii săi de la această generalitate a iubirii aproapelui. Sub al treilea aspect, se poate considera iubirea dușmanilor în special, adică să fie mișcat cineva în mod special de o mișcarea a iubirii către dușman. Și aceasta ține nu ține de necesitatea carității în mod absolut, pentru că nici a fi mișcat de mișcarea iubirii în special către oricare dintre oameni nu ține de necesitatea carității, pentru că asta ar fi imposibil. Ține totuși de necesitatea carității prin dispunere sufletească, adică omul să aibă sufletul pregătit să își iubească dușmanul în particular, dacă s-ar ivi necesitatea. Dar, ca omul să  împlinească acest lucru în act, adică să îl iubească pe dușman de dragul lui Dumnezeu fără o îmbinare a necesității, aceasta ține de perfecțiunea carității. Căci de vreme ce aproapele este iubit din caritate de dragul lui Dumnezeu, cu cât mai mult îl iubește cineva pe Dumnezeu, cu atât mai mult își arată iubirea față de aproapele, fără să îl împiedice vreo dușmănie. După cum, dacă cineva l-ar iubi mult pe un om, din dragoste față de acela i-ar iubi și pe fiii lui, chiar dacă i-ar fi dușmani.» (Sth II-II, a. 8.)

Iar la întrebarea dacă ține de necesitatea carității ca un om să arate față de dușman semne ori manifestări ale iubirii, sfântul Toma a formulat acest răspuns, zicând că: «manifestările și semnele carității provin din iubirea interioară și sunt proporționate cu aceasta. Dar iubirea interioară față de dușman în general ține de necesitatea absolută a poruncii; însă în particular nu în mod absolut, după pregătirea sufletească, cum am spus mai sus. Astfel că trebuie vorbit despre manifestarea sau semnul iubirii arătându-le în afară. Căci sunt anumite binefaceri sau semne ale iubirii pe care le arătăm semenilor în general, de exemplu când cineva se roagă pentru toți credincioșii sau pentru tot poporul, sau când cineva face pe socoteala lui un bine întregii comunități. Și a arăta dușmanilor asemenea binefaceri ori semne ale iubirii ține de necesitatea poruncii, căci, dacă nu s-ar manifesta față de dușmani, atunci ar avea chipul vânăt la răzbunării, împotriva căreia se spune în Levitic, 19, 18: să nu ceri răzbunare, și să nu îți amintești nedreptatea cetățenilor tăi. Altele sunt însă binefacerile ori semnele iubirii p e care le arată cineva în mod particular față de anumite persoane. Și a arăta dușmanilor asemenea binefaceri sau semne de iubire nu ține de necesitatea mântuirii decât prin dispunerea sufletului, adică să li se vină în ajutor sub condiția necesității, cum se spune în Proverbe, 25, 21: dacă a flămânzit dușmanul tău, hrănește-l; dacă însetează, dă-i să bea. Dar faptul de a manifesta astfel de binefaceri față de dușmani în afara condiției necesității ține de perfecțiunea carității, prin care cineva nu numai că se ferește să fie învins de rău, ceea ce aparține necesității, ci vrea chiar ca el să învingă răul în cel bun, ceea ce aparține chiar perfecțiunii, atât timp, adică, cât nu se ferește doar să nu fie deturnat spre ură din cauza nedreptății suferite, ci intenționează chiar să-l atragă pe dușman către iubirea sa datorită binefacerilor sale.» (Sth II-II, a. 9.)

Fragment luat din Toma de Aquino, Summa theologiae, II-II, aa. 8-9. Vezi traducerea românească, Alexander Baumgarten (coord.), Ed. Polirom, Iași 2017, pp. 198-199.

Mai jos puteți să ascultați predica din 19 februarie 2017 (Duminica a VII-a, Anul A):

SFÂNTUL AUGUSTIN: DACĂ NE CONVERTIM, SE VA FACE LUMINĂ!

(9) „A căzut îngerul tău, a căzut și sufletul omului, și cele două căderi au arătat prăpastia căderii întregii făpturi spirituale în abisul cel întunecos; dacă tu nu ai fi zis: să se facă lumină și lumină nu s-ar fi făcut, și nu s-ar fi lipit de tine atunci întreaga forță rațională supusă cetății tale celei cerești nu și-ar fi găsit odihna întru Duhul tău care se purta pe deasupra într-un mod cu totul neschimbător peste tot ceea ce era schimbător. De altfel, tot un adânc întunecat ar fi fost î sine și cerul cerului; el, care acum este lumină întru Domnul. Căci și în însăși nenorocita neliniște a spiritelor care cad și care lepădându-și haina luminii tale își arată întunericul lor, tu le arăți totuși îndeajuns ce creatură rațională minunată ai făcut; una căreia nu-i este cu nici un chip îndeajuns, pentru liniștea ei fericită, ceea ce este mai puțin decât tine, și, prin aceasta, nici ea nu-și este sieși îndeajuns. Căci tu, o, Dumnezeule al nostru, vei lumina întunericul nostru. Fiindcă veșmintele noastre se nasc din tine, iar întunericul nostru va deveni ca miezul zilei. Dăruiește-te mie, o, Dumnezeule al meu, redă-te mie! Căci pe tine te iubesc, iar dacă aceasta înseamnă prea puțin, fă să te iubesc cu mai multă putere. Eu nu sunt în stare să mă apreciez în așa fel încât să știu câtă iubire îmi lipsește pentru ceea ce ar putea să însemne îndeajuns, și pentru ca viața mea să alerge spre îmbrățișarea ta și să nu se mai întoarcă de la tine, până să se ascundă sub acoperământul feței tale. Eu numai atâta știu: că sunt nefericit fără tine, nu numai în afara mea, ci și în mine însumi, și orice bogăție care nu este Dumnezeu este pentru mine sărăcie.

(10) Fericită este făptura care, atunci când ea însăși era altceva, n-a cunoscut o altă ipostază, ci, de îndată ce a fost creată, fără să i se lase vreun interval de timp, a și fost ridicată din starea sa, prin darul tău, cel care se purta pe deasupra a tot ceea ce era schimbător, cu acea chemare prin care tu ai zis: să fie lumină, și s-a făcut lumină. Căci, în privința noastră, se poate face lesne o distincție în timp, între momentul în care am fost întuneric și cel în care devenim lumină. Dar, referindu-ne la cele spuse mai înainte, ce ar fi fost ea dacă n-ar fi fost luminată? Or, s-a zis așa de parcă aceasta ar fi fost instabilă și întunecoasă, ca să iasă și mai bine în relief cauza prin care s-a hotărât ca ea să fie altceva, adică lumina propriu-zisă să fie întoarsă înspre lumina cea neîntreruptă. Să înțeleagă cine poate; cine nu poate, să ceară de la tine puterea de a înțelege. Dar și eu, cum să mă supăr, de parcă eu aș lumina pe orice om care vine în această lume.

(11) Înaintează în mărturisirea ta, o, credință a mea; spune-i Domnului Dumnezeului tău: Sfinte, Sfinte, Sfinte, Doamne, Dumnezeule al meu, întru numele tău am fost botezați, Tată, Fiule și Duhule Sfinte; întru numele tău botezăm și noi, Tată, Fiule și Duhule Sfinte, fiindcă și pentru noi, prin Cristos, Fiul tău, a făcut Dumnezeu cerul și pământul, cele spirituale și cele trupești ale Bisericii sale. Iar pământul nostru, înainte ca el să primească forma învățăturii, era nevăzut și neîntocmit, iar noi eram acoperiți cu întunericul necunoașterii, deoarece tu l-ai instruit pe om din cauza imperfecțiunii lui, iar judecățile tale sunt ca un adânc uriaș. Dar fiindcă Duhul tău se purta pe deasupra apei, mila ta n-a lăsat în prăpastie nefericirea noastră și ai zis: Să se facă lumină. Convertiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor. Convertiți-vă, să se facă lumină. Și pentru că sufletul nostru fusese tulburat în noi înșine, ne-am amintit de tine, Doamne, de pământul Iordanului și de muntele cel la fel de înalt ca și tine, dar devenit mic pentru noi, și ni s-a făcut urât de întunericul nostru și ne-am întors la tine, și s-a făcut lumină. Și iată, am fost cândva întuneric, iar acum suntem lumină întru Domnul.”

Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII, 9; X, 11; XII, 13, trad. Gh. I. Șerban, Editura Humanitas, București 1998, pp. 475-479. Am adaptat ușor traducerea acestor texte potrivit lecturilor liturgice catolice.

Mai jos puteți să ascultați predica din 22 ianuarie (Duminica a III-a, Anul A):

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE BOTEZUL DOMNULUI

(14) „Să ascultăm învățătura porumbiței. Ea a luat-o de la Capul său, care este Domnul, și spune: Tu ai botezul dar nu ai iubirea de aproapele, acea iubire care mă face să gânguresc. El răspunde: ce înseamnă că am botezul și nu am iubirea de aproapele? Pot să am sacramentele fără să am iubirea de aproapele? Nu protesta, ci arată-mi cum poate să aibă iubirea de aproapele acela care rupe unitatea. Am botezul, spui tu. Este adevărat, îl ai, dar botezul fără iubirea de aproapele nu-ți servește la nimic, pentru că fără iubirea de aproapele ești nimic. Să ne înțelegem, un asemenea botez este nimic numai în unul care este nimic; pentru că în sine botezul este ceva, ba chiar un lucru mare dacă se ține cont de acela despre care s-a spus: El este acela care botează. Dar ca să nu te înșeli că un lucru atât de mare poate să-ți fie de folos în afara unității, asupra lui Cristos botezat a coborât porumbița ca și cum pentru a zice: dacă ai botezul trebuie să fii în porumbiță, altfel ceea ce ai nu-ți folosește. Vino, deci, la porumbiță, îți spunem noi, nu pentru că trebuie să începi să ai ceea ce nu ai, ci pentru a începe să-ți fie de folos ceea ce ai. În afara Bisericii, într-adevăr, ai avea botezul în vederea pierzaniei; în sânul Bisericii, dacă îl ai, va începe să-ți folosească în vederea mântuirii.

(15) Botezul, însă, nu doar că nu-ți folosește, ci îți este dăunător. Și lucrurile sfinte pot să devină nocive: în cei buni sunt purtătoare de mântuire, în cei răi de osândire. Cu siguranță, fraților, noi știm ceea ce primim, și ceea ce primim este cu siguranță un lucru sfânt, nimeni nu afirmă contrarul. Dar ce spune Apostolul? Cine mănâncă și bea cum nu se cuvine, mănâncă și bea propria osândă (1 Cor 11, 29). Nu spune că acel lucru este rău; dar că cel rău, primindu-l cum nu se cuvine, primește spre propria osândire lucrul bun pe care îl primește. Oare era rea îmbucătura de pâine pe care Domnul i-a dat-o lui Iuda (cf. In 13, 26)? Cu siguranță nu. Ca medic, Cristos nu i-ar fi dat venin; i-a dat, ca medic, sănătatea; dar cine a primit în mod nedemn îmbucătura de pâine, a primit-o spre pierzania sa, pentru că nu a primit-o în pace cu ceilalți. Tot la fel se întâmplă cu acela care este botezat. Am botezul, spui tu. Foarte bine, ai botezul, însă fii atent la ceea ce ai; ai putea să fii condamnat tocmai în numele a ceea ce ai. De ce? Pentru că tu ai sacramentul porumbiței în afara porumbiței. Dacă tu ai avea sacramentul porumbiței în porumbiță, nu ai avea motiv de teamă. Gândește că ești soldat: dacă porți pe tine însemnul comandantului tău, și rămâi în rând, poți să stai liniștit; dar dacă îl porți în afara taberei, nu numai că nu-ți folosește, ci vei fi pedepsit pentru dezertare. Vino, deci, vino, și nu mai spune: Am primit botezul, deci sunt în ordine. Vino, porumbița te cheamă, cu gânguririle sale te cheamă. Și acum mă adresez vouă, fraților mei: Chemați gângurind, nu polemizând; chemați rugându-vă, chemați invitând cordial, chemați făcând pocăință; din iubirea voastră să înțeleagă că suferiți pentru ei. Sunt sigur, frații mei, că dacă vor vedea durerea voastră, vor rămâne tulburați și se vor întoarce la viață. Vino, deci, vino și nu te teme. Trebuie să te temi dacă nu vii; mai mult decât să te temi, ar trebui să plângi. Vino, vei fi mulțumit dacă vei veni; vei gânguri, da, în încercările călătoriei, dar te vei bucura în speranță. Vino unde este porumbița, căreia i s-a spus: Unică este porumbița mea, unică la mama sa (Ct 6, 8). Vezi unica porumbiță deasupra capului lui Cristos și nu vezi limbile din lumea întreagă? Este același Spirit care se manifestă prin intermediul porumbiței și se manifestă prin intermediul limbilor: și dacă este același Spirit, acela care se manifestă prin intermediul porumbiței și prin intermediul limbilor, înseamnă că Spiritul Sfânt a fost dăruit cu generozitate lumii întregi, de care tu te-ai izolat pentru a croncăni împreună cu corbul în loc să gânguri împreună cu porumbița. Așadar, vino!”

Fragment din Sfântul Augustin, Comentariul la Evanghelia după Ioan, Omilia a VI-a, 14-15.

Mai jos puteți să ascultați predica din 8 ianuarie 2017 (Duminica a I-a, Anul A):

 

CRISTOLOGIE FILOSOFICĂ

Semestrul I 2019/2020

Responsabil curs: Pr. Prof. Dr. Wilhelm Dancă

Eligibilitate: studenții masteranzi, anul I (FTRC); doctoranzi, anul I (SDF, SDTSR)

Structura pentru masteranzi:

Curs teoretic 2 ore/ săptămână = 28 ore.

Seminar 2 ore / săptămână = 28 ore.

Structura pentru doctoranzi SDF/SDTRS:

Curs teoretic 1 oră/ săptămână = 14 ore.

Seminar 1 oră/ săptămână = 14 ore.

Sala 24, et. 2.

Vineri, între 16.30 și 19.45

1). Introducere

* Xavier Tilliette, Le Christ de la philosophie, Les Editions du Cerf, Paris 1990.

* –––––––, Filosofi davanti a Cristo, trad. Giuliano Sansonetti, Queriniana, Brescia 1991.

* Silvano Zucal (a cura), Cristo nella filosofia contemporanea, vol. I-II, Edizioni San Paolo, Cinisello Balsamo (Milano) 2000.

2). De la Cristos ca ideal al moralității desăvârșite la Cristos al credinței în limitele rațiunii (Kant)

* Immanuel Kant, Religia în limitele rațiunii pure, trad. Radu Gabriel Pârvu, Ed. Humanitas, București 2004.

* –––––––, Il conflitto delle facoltà, a cura di Domenico Venturelli, Morcelliana, Brescia 1994.

* Manfred Kühn, Kant. O biografie, trad. Cornelia Eșianu și Delia Eșian, Ed. Polirom, Iași 2009.

3). Cristos salvat de filozofie împotriva teologilor de profesie (Hegel)

* Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Viața lui Isus, trad. Alexandru Boboc, Ed. Paideia, București 1994.

* ––––––––––––––-, Prelegeri de filozofie a religiei, trad. D. D. Roșca, Ed. Humanitas, București 1995.

* –––––––––––––––, Spiritul creștinismului și destinul său, trad. Dragoș Popescu, Ed. Paideia, București 2002.

* Alexandre Kojève, Introducere în lectura lui Hegel, trad. Ed. Pastenague, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca 1996.

4). Cristos ca mijlocitor, paradox și model (Kierkegaard)

* Sören Kierkegaard, Fărâme filosofice, trad. Adrian Arsinevici, Ed. Amarcord, Timișoara 1999.

* ––––––––-, Boala de moarte, trad. Mădălina Diaconu, Ed. Humanitas, București 2006.

* –––––––-, Școala creștinismului, trad. Mircea Ivănescu, Ed. Adonai, București 1995.

* Patrick Gardiner, Kierkegaard, trad. Laurențiu Ștefan-Scalat, Ed. Humanitas, București 1997.

5). Cristologia, ontologia trinitară și metafizica iubirii de aproapele (Rosmini)

*Antonio Rosmini, Introducere în filozofie, trad. Raluca Anca Popescu, Ed. Ars Docendi, București 2002.

* –––––––, L’Introduzione del Vangelo secondo Giovanni, Ed. Città Nuova, Roma 2002.

* –––––––-, Teodicea, a cura di Umberto Murator, Ed. Città Nuova-Stresa 1977.

6). Cristos și AntiChrist (Soloviov)

* Vladimir Soloviov, Povestire despre AntiChrist, trad. Dana Cojocaru, Ed. Humanitas, București 2005.

* ––––––––-, Sulla divinoumanità e altri scritti, trad. Pietro Modesto, Ed. Jaca Book, Milano 1971.

7). Iubirea-ură față de Isus și încercarea surprinzătoare de identificare (Nietzsche)

* Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, trad. Ștefan Augustin Doinaș, Ed. Humanitas, București 1996.

* ––––––––-, AntiChristul, trad. Vasile Muscă, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca 2003.

* ––––––––-, Ecce homo, trad. Mircea Ivănescu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1994.

* Paul J.M. van Tongeren, O introducere în filosofia lui Nietzsche, trad. Alex Moldovan, Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș 2004.

8). Un Christos spaniol între donchihotismul tragic și pietatea populară (Unamuno)

* Miguel de Unamuno, Cristul lui Velazquez, trad. Sorin Mărculescu, Ed. Humanitas, București 2015.

* ––––––––––, L’Agonia del cristianesimo, trad. Carlo Bo, ed. Corbaccio, Milano 1993.

9). Cristos în gândirea rusă între kenoză și frumusețe (Florenski și Berdiaev)

* Pavel Florenski, Stâlpul și Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, trad. Emil Iordach, Iulian Friptu și Dimitrie Popescu, Ed. Polirom, Iași 1999.

* Nicolai Berdiaev, Sensul creației. Încercare de îndreptățire a omului, trad. Anca Oroveanu, Ed. Humanitas, București 1992.

* ––––––––, Spirit și libertate. Încercare de filozofie creștină, trad. Stelian Lăcătuș, Ed. Paideia, București 2009.

10). Isus între credința evreiască și credința creștină (Buber)

* Martin Buber, Due tipi di fede. Fede ebraica e fede cristiana, trad. Sergio Sorrentino, Ed. San Paolo, Cinisello Balsamo 1995.

11). Cristos și misterul încarnării (Marcel)

* Gabriel Marcel, A fi și a avea, trad. Ciprian Mihali, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca 1997.

* –––––––, Jurnal metafizic, trad. Dorin Ștefănescu, Ed. Amarcord, Timișoara 1995.

* –––––––, Dialoguri cu Pierre Boutang, trad. Aurelian Crăiuțu și Cristian Preda, Ed. Anastasia, București 1996.

* –––––––-, Homo viator, trad. Luigi Castiglione e Mario Rettori, Ed. Borla, Roma 1980.

12). Înțelepciunea crucii (Stein)

* Edith Stein, Știința Crucii. Un studiu asupra lui Ioan al Crucii, trad. Ricarda Maria Terschak, Ed. Carmelitană, Ciofliceni 2012.

* Joachim Bouflet, Edith Stein. Philosophe crucifiée, Presses de la Renaissance, Paris 1998.

* Angela Ales Bello, Edith Stein o dell’Armonia. Esistenza, Pensiero, Fede, Ed. Studium, Roma 2009.

13). Cristos adevărul Vieții (Henry)

* Michel Henry, Eu sunt Adevărul. Pentru o filozofie creștină, trad. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu 2000.

* ––––––, Întrupare. O filozofie a trupului, trad. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu 2003.

* ––––––, Cuvintele lui Cristos, trad. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu 2005.

 14). Concluzie

* Xavier Tilliette, La Semaine sainte des philosophes, Desclee, Paris 1992.