Wilhelm Dancă

În sărbătoarea Neprihănitei Fecioare Maria am comentat Luca 1, 26-38. Am vorbit pe scurt despre evoluția adevărului credinței în Maria zămislită fără de păcat. Am amintit de contribuția teologică a Fericitului Ioan Duns Scotus, printre altele. Am aprofundat acest adevăr de credință în contextul Evangheliei sărbătorii.

M-am oprit mai întâi la afirmația îngerului: „Plină de har”. Așadar, aici „neprihănită” înseamnă a fi plină de har. Adică, a trăi pe vârful muntelui prieteniei cu Dumnezeu. Totuși, această plinătate a bunăvoinței divine nu a scutit-o pe Maria de încercările credinței.

Apoi am subliniat că Maria a trăit complet pentru Isus, pentru Dumnezeu. Sau, pentru familia sa. „Iată slujitoarea Domnului” include această atitudine de viață. Nu a spus: „Iată sunt a mea”, cum zic unele femei astăzi. Sau, nu a spus: „Iată sunt al meu”, cum spun unii bărbați din zilele noastre.

În fine am arătat că „neprihănită” înseamnă a zidi propria casă pe Cuvântul lui Dumnezeu. Din păcate, astăzi, mulți sunt purtători de cuvinte goale. Le repetă până la conferă un conținut. Dar aceste cuvinte sunt false, mincinoase. De aceea, există tensiuni și războaie între oameni.

Am sintetizat mesajul sărbătorii în două recomandări. Prima, să ne rugăm mai mult, de exemplu, Rozariul. Astfel putem să urcăm muntele prieteniei cu Dumnezeu unde e Neprihănita. A doua, cine privește la Fecioara Maria se vindecă de superficialitate, banalitate, minciună și falsitate. J.R.R. Tolkien spunea că măreția Neprihănitei constă în viața trăită cu simplitate.

Oare putem lega și noi măreția umană cu simplitatea ca atitudine de viață? Și dacă nu, oare de ce? Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Adventul a început. În prima duminică a acestui timp de pregătire pentru Crăciun am comentat Marcu 13, 33-37. Este vorba despre o parabolă potrivit căreia un om pleacă într-o călătorie. Însă nu înainte de încredința servitorilor săi casa și puterea de a gestiona treburile. Îi recomandă insistent portarului și, prin el, tuturor servitorilor să fie vigilenți. M-am oprit la trei cuvinte cheie: casa, autoritatea și portarul. Ele cuprind tema principală pe care ucenicii ar trebui să o dezvolte în Advent. Este ceva similar tehnicii din muzica de jazz, dar în registru spiritual.

Casa este un cuvânt care definește și construcția, și comunitatea, familia care trăiește într-o casă. Accentul trebuie pus pe relațiile dintre persoanele din casă. Ele duc la împlinirea destinului persoanelor. Însă, cu o condiție, și anume, dacă trăiesc în orizontul celei de-a doua veniri a Domnului.

„Advent” înseamnă venire. În celebrările noastre nu este vorba atât despre prima sau a doua venire, cât despre intervalul de timp dintre cele două veniri. Acest timp intermediar ne este dat pentru dezvoltarea „identității” de ucenic. Ea se cultivă prin exercițiul autorității responsabile. Domnul care „pleacă într-o călătorie” le dă putere de „creștere” tuturor disicipolilor. Cum se exercită această putere? Prin alegerea responsabilă a binelui. De aceea, toți suntem responsabili de soarta casei. Da, toți responsabili, fie că este vorba despre familie, fie că se discută despre Biserică. Toți suntem împreună răspunzători de ceea ce există în Biserică. Sau, în familii.

Funcția de portar definește cel mai bine misiunea ucenicului în timpul intermediar. Portarul are privirea bună, îi protejează pe cei care sunt în casă. Portarul poate vedea clar, limpede, chiar și în întuneric. Trăim un timp de mari provocări la adresa Bisericii, a familiei. Suntem făcuți pentru Dumnezeu și pentru comuniunea cu El, cu semenii. De aceea, să nu stingem în noi dorul de „țara spirituală” în care ne-am născut. Sau, să nu sufocăm în noi dorința de a fi/trăi în casa Domnului.

Advent binecuvântat!

În sărbătoarea „Christos Rege” am interpretat parabola despre cei buni și despre cei răi din Matei 25, 31-46. Orizontul de interpretare a fost scrisoarea enciclică „Quas Primas” a Papei Pius al XI-lea din 1925.

Am arătat la început că tipul de societate în care trăim a fost întrevăzut de Papa Pius al XI-lea. Cum arată societatea noastră „bolnavă” din multe puncte de vedere poate fi constat de fiecare om lucid. Am vorbit despre bolile principale ale societății contemporane. Printre acestea, schizofrenia spirituală, duplicitatea morală, „fake news”-urile și domnia minorităților asupra majorității. Neîndoielnic, aceste boli sociale influențează stilul nostru de a fi creștini. Cum?

Unii trăiesc viața spirituală doar în inimi sau în conștiință. Astfel Christos Rege domnește doar la nivelul omului interior. Dar Christos Rege trebuie să domnească și în interiorul omului, și în viața lui publică. Parabola sugerează acest lucru când vorbește despre răsplată și pedeapsă. De asemenea, când menționează că cei buni stau la dreapta, iar cei răi la stânga lui Christos Rege. Deci, sunt niște manifestări care nu rămân doar la nivelul vieții interioare.

Apoi există creștini care amână decizia de a trăi cu Christos Rege pentru mai târziu. De ce? Pentru că împărăția lui se va instaura deplin la sfârșitul timpurilor. Dar Christos Rege este prezent aici și acum, în mod deosebit în viața celui nevoiaș, sărac. De aceea, instaurarea împărăției lui Christos Rege nu trebuie amânată. Sensul sărbătorii de astăzi este ca împărăția lui Christos Rege să fie trăită și în inimi, și în viața publică. De asemenea, să fie trăită și acum, în timpul de față, și mai târziu, la sfârșitul timpurilor.

Am dat ca exemplu de simț al sărbătorii pe fericitul Miguel Pro din Mexic. În timpul persecuției anticreștine a fost găsit vinovat de instigare la revoltă și condamnat la moarte. A fost împușcat în 23 noiembrie 1927. Însă înainte de a fi executat, a avut răgazul să spună din inimă: „Trăiască Christos Rege!”. Există un film din 2013 intitulat „Cristo Re”. Tema e rezistența creștinilor mexicani (cristeros) la secularizarea impusă de guvernul ateist din epoca respectivă. Oare noi cum ne opunem secularizării din societatea noastră?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi parabola talanților (5, 2, 1) din Matei 25, 14-30. Scopul parabolei este să înțelegem că toți suntem fii ai lui Dumnezeu. Diversitatea darurilor primite de la Domnul nu trebuie să ne transforme în competitori sau concurenți. Am subliniat trei idei din parabolă.

Prima, tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem este darul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne mândrim, nu trebuie să ne plângem. Fiecare dintre noi este un caz unic. Fiecare este chemat să devină ceea ce este și ceea ce are bun de la Dumnezeu. În cazul acesta orgoliile și lamentațiunile nu-și au rostul. Am sugerat lectura cărții „Drumul omului” de Martin Buber. Filosoful evreu spune că Dumnezeu cheamă pe fiecare om să fie ceea ce este. Cine se compară cu alții nu crește, nu se împlinește. La judecata finală va trebui să răspundem: Adame, de ce nu ai fost tu Adam?

A doua, darurile trebuie fructificate. Ele trebuie să aducă rod. Asemănarea cu dobânda banilor depuși la bancă. Faptele bune sunt semnul rodniciei darurilor. În privința aceasta păcătuim prin omisiune. Poate avem grijă să nu facem răul, dar avem grijă să facem binele? Sau îl omitem din cauza lenei sau a indiferenței?

A treia, oamenii toți, fără excepție, vor da cont de viața lor. Tema judecății este prezentă în toată activitatea publică a lui Isus. Judecata finală poate fi un moment înfiorător sau un moment de bucurie. Bucuria este cauzată de prezența lucrului sau a persoanei iubite. L-am iubit pe Dumnezeu? Dacă da, atunci judecata universală va fi o mare bucurie pentru noi. Tema pentru acasă: am fructificat darurile lui Dumnezeu în relațiile cu alții? Altfel spus, Adame, unde ești? Ce ai făcut cu darurile lui Dumnezeu?

Detalii găsiți în articolul postat mai jos.

Astăzi am comentat parabola celor 10 fecioare din Matei 25, 1-13. De fapt, ele sunt domnișoarele de onoare care însoțesc mireasa la nuntă. Domnul Isus spune că cinci dintre ele erau înțelepte, în sens practic, iar celelalte erau distrate. Din parabolă se desprind câteva adevăruri importante pentru viața de ucenic al Domnului.

Menționez că în prima parte am descris modul în care se celebra o nuntă în timpul lui Isus. De asemenea, am arătat că termenul cheie al parabolei este „uleiul”. Potrivit lui Origen, uleiul din parabolă înseamnă învățătura creștină, Cuvântul lui Dumnezeu trăit. Dacă este pus în practică, Cuvântul este ca uleiul care ține candela vieții aprinsă.

Primul adevăr este că trebuie să trăim viața prezentă ca și cum am participa la o nuntă. Dar bucuria este nota caracteristică a nuntașului. Oare o avem? Se poate citi pe fețele noastre? Al doilea adevăr se referă la starea de priveghere sau de așteptare. Această atitudine poate fi pasivă sau activă. Privegherea înseamnă atenția de nu pierde ocazia să facem binele. Nu putem participa la o nuntă ca și cum am sta în stație așteptând pasiv să vină tramvaiul. Al treilea adevăr e că viața noastră are un sfârșit. Cine conștientizează lucrul acesta nu devine trist, ci liber și responsabil.

În concluzie am spus că învățătura parabolei poate fi rezumată folosind un gând al lui Don Bosco. Astfel, să muncim ca și cum am trăi o mie de ani și să trăim căutând să facem binele ca și cum am muri azi. Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.