Wilhelm Dancă

Dragi prieteni, în ultima duminică din luna iulie 2017, la predică, am subliniat că Împărăția lui Dumnezeu depinde, parțial, de creștini, mai exact de zelul lor în a descoperi lucrarea lui Dumnezeu din spatele cortinei lumii, de angajamentul lor în a deveni comori vii și perle strălucind de viață bună pentru toți, aici și acum, în lume. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți explicațiile Catehismului Bisericii Catolice despre semnificația cuvântului Împărăția lui Dumnezeu, Basileia, în greacă, și Regnum, în latină.

Despre Împărăția lui Dumnezeu, Catehismul Bisericii Catolice spune: «În Noul Testament, unul şi acelaşi cuvânt, Basileia, poate fi tradus fie prin „regalitate” (nume abstract), fie prin „regat, împărăţie” (nume concret), fie prin „domnie, stăpânire” (nume de acţiune). Împărăţia lui Dumnezeu este mai înainte de noi; ea s-a apropiat în Cuvântul întrupat, este vestită de-a lungul întregii Evanghelii, a venit în moartea şi Învierea lui Cristos. De la Cina cea de Taină şi în Euharistie, Împărăţia lui Dumnezeu vine, e în mijlocul nostru. Împărăţia va veni în slavă atunci când Cristos o va încredinţa Tatălui Său.» Dar «E posibil şi ca Împărăţia lui Dumnezeu să însemne Cristos în persoană, El, pe care îl chemăm prin năzuinţele noastre în fiecare zi şi căruia dorim să-i grăbim venirea prin aşteptarea noastră. Aşa cum El este Învierea noastră, pentru că înviem în El, tot astfel poate fi şi Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că întru El vom domni.»

«Această cerere este Marana tha!, strigătul Duhului şi al Miresei: „Vino, Doamne Isuse!”: Chiar dacă această rugăciune nu ne-ar fi impus datoria de a cere venirea Împărăţiei, noi tot am fi înălţat spontan acest strigăt, arşi de dorul de a ajunge să ne îmbrăţişăm nădejdile. Sufletele martirilor, sub altar, îl cheamă pe Domnul cu strigăt mare: „Până când vei zăbovi, Doamne, să ceri socoteală locuitorilor pământului pentru sângele nostru?!” (Ap 6, 10) Căci trebuie, într-adevăr, să li se facă dreptate, la sfârşitul timpurilor. Doamne, grăbeşte deci venirea Împărăţiei tale!»

«În rugăciunea Domnului este vorba, mai cu seamă, despre venirea de pe urmă a Împărăţiei lui Dumnezeu, prin întoarcerea lui Cristos. Dar această dorinţă nu abate Biserica de la misiunea ei din această lume, ci, dimpotrivă, o angajează mai mult. Căci, după Rusalii, venirea Împărăţiei este lucrarea Duhului Domnului, trimis „să-i desăvârşească lucrarea în lume şi să împlinească toată sfinţirea”.»

«„Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14, 17). Vremurile de pe urmă, în care ne aflăm, sunt cele ale revărsării Duhului Sfânt. Prin urmare, s-a încleştat o luptă hotărâtoare între „carne” şi Duh. Doar o inimă curată poate spune fără să se cutremure: „Vie Împărăţia ta”. Trebuie să fi fost la şcoala lui Paul pentru a spune: „Să nu mai domnească aşadar păcatul în trupul nostru muritor!” (Rom 6, 12) Cel care se păstrează curat în fapte, în gânduri şi în vorbe poate să-i spună lui Dumnezeu: „Vie Împărăţia ta!”»

«Cu discernământ în Duh, creştinii trebuie să facă deosebirea între creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu şi progresul culturii şi societăţii în care sunt inseraţi. Această deosebire nu este o separare. Chemarea omului la viaţa veşnică nu-i suprimă, ci îi întăreşte îndatorirea de a folosi energiile şi mijloacele primite de la Creator pentru a sluji în această lume dreptatea şi pacea».

Din Catehismul Bisericii Catolice, Editura ARCB, București 1993, nr. 2816-2820.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

În zilele noastre creștinul profet al binelui este minoritar atât din punct de vedere numeric, cât și spiritual. Neîndoielnic, descreștinarea Europei continuă, iar Biserica devine tot mai mică. Aceasta a fost ideea pe care am urmărit-o în explicațiile date la cele trei parabole ale Împărăției lui Dumnezeu – neghina și grâul, grăuntele de muștar și drojdia care face să dospească aluatul – pe care le-am prezentat în duminica de astăzi, 23 iulie 2017, în catedrala sf. Iosif din București. Înainte de a le asculta, vă invit să citiți invitația la a trăi credința în bucurie și recomandarea de a fi mai responsabili pe care Papa Benedict al XVI-lea ni le adresează nouă creștinilor minoritari din Europa și din România.

«(P. Seewald): N-ați simțit și necesitatea unui elan de modernizare a Bisericii Catolice?

(P. Benedict XVI): Depinde ce se înțelege prin „elan de modernizare”. Problema nu este de a ști ce este modern și cine este modern. Important, în realitate, este nu numai să vestim credința în forme adevărate și bune, ci să învățăm să o înțelegem într-un mod nou și să o exprimăm într-un mod nou – și să se constituie și un nou stil de viață. Însă aceasta se întâmplă. Prin Providență; prin Duhul Sfânt; prin recentele mișcări din Ordinele religioase. În aceste mișcări există forme în care viața Bisericii se înfățișează într-o lumină nouă. De pildă, când le compar pe Surorile noastre Memores de aici din mănăstire cu Surorile din trecut, se poate observa un mare elan de modernizare. Pur și simplu pentru că, acolo unde credința este activă și vie, unde nu trăiește în negare ci în bucurie, își găsește și forme noi. Sunt bucuros că în noile mișcări religioase credința se înfățișează în chip nou, iar Biserica dobândește aici o față nouă. Acest lucru se vede mai presus de toate și la Zilele Mondiale ale Tineretului. Nu sunt acolo niște oameni rămași în urma timpului, ci tineri care simt că au nevoie de altceva decât de frazeologia obișnuită. Care acolo se înflăcărează într-adevăr. În impulsurile date de Ioan Paul al II-lea se construiește deja o nouă generație, Biserica dobândește o față nouă și tânără.» (pp. 259-260).

«(P. Seewald): În anii 1950 ați prezis o enormă pierdere a credinței într-o mare parte a Europei. Aceasta v-a atras reputația de pesimist. Astăzi se vede cum vi s-a adeverit viziunea despre „Biserica minoritară” ce avea să-și piardă multe din privilegii, ce va fi combătută și în jurul căreia se vor strânge tot mai puțini credincioși în sensul strict.

(P. Benedict XVI): Efectiv, da. Aș spune că descreștinarea continuă.

(P. Seewald): Cum vedeți astăzi viitorul creștinismului?

(P. Benedict XVI): Că nu mai suntem în armonie cu cultura modernă, că forma de bază creștină nu mai este determinată este evident. Astăzi trăim într-o cultură pozitivistă și agnostică, ce se arată tot mai intolerantă față de creștinism. În acest sens, societatea occidentală, cel puțin în Europa, pur și simplu nu va mai fi o societate creștină. Cu atât mai mult credincioșii vor trebui să se străduiască să formeze și să poarte mai departe conștiința valorilor și conștiința vieții. Va fi importantă o credință mai hotărâtă a fiecărei comunități și Biserici locale. Responsabilitatea va fi mai mare.» (p. 270).

Din Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea, Ultimele convorbiri cu Peter Seewald, traducere de F. Băltăceanu și M. Broșteanu, Editura ARCB, București 2017.

Am modificat două expresii din traducerea românească după cum urmează: în loc de „mișcări tinere”, am tradus „noile mișcări religioase”, și în loc de „Biserica mică”, am tradus „Biserica minoritară”.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni, înainte de a asculta predica din această duminică vă invit să citiți explicațiile sfântul Toma de Aquino despre semnificațiile parabolei semănătorului din Mt 13, 18-23. Accentul se pune pe eforturile noastre de a asculta cuvântul lui Dumnezeu, de a-l înțelege și, apoi, de a-l pune în practică.

«Glossa (Anselm): Mai înainte spusese că iudeilor nu le-a fost dat să cunoască împărăția lui Dumnezeu, ci apostolilor, și de aceea conchide spunând: Ascultați (ce vrea să spună) parabola semănătorului, voi, adică cei cărora le sunt încredințate misterele cerului. Augustin: Ceea ce evanghelistul a povestit s-a întâmplat, adică Domnul a spus asemenea cuvinte; dar chiar povestirea Domnului a fost o parabolă și nu este necesar în mod absolut ca faptele din acest gen de discursuri să fie luate ad litteram. Glosa (Anselm): De aceea, explicând parabola, adaugă că Oricine aude cuvântul împărăției, adică predica mea care servește celui ce vrea să ajungă în împărăția lui Dumnezeu, și nu înțelege. Și nu o înțelege în sensul că vine cel rău, adică diavolul, și răpește ceea ce a fost semănat în inima sa. Oricine, zic, este așa (nu înțelege), este acela în care s-a semănat de-a lungul drumului. Trebuie să notăm că termenul „a semăna” are semnificații diferite. Se spune că o sămânță este semănată și că un ogor este semănat, iar aici găsim ambele lucruri. Unde se spune de fapt că răpește ceea ce a fost semănat, trebuie să fie vorba despre sămânță; iar unde se pune că a fost semănat de-a lungul drumului, trebuie să fie vorba nu despre sămânță, ci despre ceea ce înlocuiește sămânța, adică despre om, care este ca un ogor semănat de sămânța cuvântului divin. Remigius: Cu aceste cuvinte, apoi, Domnul explică ce este sămânța, și anume cuvântul împărăției sau învățătura evanghelică. Sunt într-adevăr unii care primesc cuvântul lui Dumnezeu fără nicio devoțiune a inimii și, deci, sămânța cuvântului lui Dumnezeu semănată în inimile lor este luată de demoni, ca și cum ar fi fost semănată pe un drum bătătorit.

Urmează: Aceea însă care a fost semănată pe teren pietros este acela care aude cuvântul … Într-adevăr sămânța, adică cuvântul lui Dumnezeu, care este semănat într-un teren pietros, adică într-o inimă împietrită și neîmblânzită, nu poate să rodească, pentru că împietrirea este mare și dorința lucrurilor cerești e nulă; din cauza durității excesive (a inimii) nu prinde rădăcini (în inima lui). Ieronim: Meditează apoi expresia: îndată se poticnește; într-adevăr există o mare distanță între acela care după multe încercări și eforturi este tentat să-l nege pe Christos și acela care la prima persecuție îndată se poticnește și cade; despre acesta se vorbește aici.

Urmează: Aceea care este semănată între spini. Mi se pare că ceea ce i se spune lui Adam potrivit cuvântului (Gen 3, 17-19) – „Îți vei mânca pâinea printre spini și suferințe” – se indică aici în mod mistic, pentru că oricine se dedă plăcerilor pământești și grijilor acestei lumi, mănâncă pâinea cerească și hrana adevărată printre spini. Raban: Pe bună dreptate sunt numiți spini, pentru că rănesc mintea cu țepușele gândurilor lor și, ca și cum ar strânge-o de gât, nu dau voie să se nască roadele spirituale ale virtuților. Ieronim: Și cu eleganță a adăugat: pofta de avere înăbușă cuvântul, pentru că bogățiile sunt ademenitoare și promit alte lucruri decât cele pe care le dau. Posesia lor este trecătoare, de vreme ce trec dintr-o parte într-alta, și într-o manieră jucăușă îi părăsesc pe cei care le posedă sau îi întăresc pe cei care nu le au. De aceea Domnul spune că pentru cei bogați este greu să intre în împărăția cerurilor, pentru că bogățiile înăbușă cuvântul lui Dumnezeu și fac să scadă vigoarea virtuților. Remigius: Și trebuie să știm că în aceste trei feluri de pământ rău nu sunt cuprinși toți aceia care pot să asculte cuvântul lui Dumnezeu și totuși nu pot să obțină mântuirea. Fac excepție aici neamurile păgâne, care nu meritau încă să audă.

Urmează: Aceea însă care a fost semănată în pământ bun. Pământul bun este conștiința fidelă a celor aleși sau mintea sfinților, care primește cuvântul lui Dumnezeu cu bucuria, ardoarea și devoțiunea inimii și îl păstrează cu putere în mijlocul lucrurilor favorabile și nefavorabile, și dă roade; de aceea se adaugă: și aduce roade, care o sută, care șaizeci, care treizeci. Ieronim: Și trebuie să notăm că așa după cum în pământul rău au fost trei situații diferite, adică lângă drum, pe pământ pietros și printre spini, tot la fel în pământul bun există o întreită diversitate, adică o sută, șaizeci și treizeci. În primul caz și în acesta nu se schimbă substanța, ci voința, iar cei care primesc sămânța sunt inimile atât ale credincioșilor cât și cele ale necredincioșilor; de aceea la început s-a spus: vine cel rău și răpește ceea ce a fost semănat în inima sa; și în al doilea și al treilea loc spune: acesta este acela care urăște cuvântul. Dar și în explicarea pământului bun: acesta este acela care ascultă cuvântul. În primul rând deci trebuie să ascultăm, apoi să înțelegem, iar după înțelegere să dăm roadele învățăturii, și să dăm roade care o sută, care șaizeci, care treizeci.»

Din Toma de Aquino, Catena aurea, vol. 2, ESD, Bologna 2007, pp. 39-43. Traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Pentru o mai bună înțelegere a mesajului predicii din această duminică (9 iulie 2017), vă invit să citiți câteva comentarii ale sfinților părinți despre ce înseamnă să fii „mic” în fața lui Dumnezeu (cf. Mt 11, 25-26).

«(…) ce înseamnă de fapt cei mici dacă nu cei umili? Grigore: Căci, într-adevăr, pentru că nu adaugă că le-ai revelat celor proști, ci celor mici, vrea să arate că a condamnat umflarea în pene, nu istețimea. Chrisostom: Vorbind despre cei înțelepți, nu vorbește despre înțelepciunea adevărată, ci despre aceea care se vedea la cărturari și la farizei și ținea de elocvență. De aceea nu spune măcar nici asta că le-ai revelat la proști, ci celor mici, adică celor neștiutori și needucați, iar prin asta ne învață să fugim în toate de mândrie și, în schimb, să căutăm umilința. Ilariu: Secretele cuvintelor cerești se ascund celor înțelepți și se revelează celor mici, adică acelora care sunt mici în răutate, nu în cunoaștere; și se ascund celor care sunt înțelepți potrivit prezumției lor prostești, nu pentru că ar fi cu adevărat înțelepți. Chrisostom: Faptul că s-a revelat acestora este un motiv de bucurie; faptul că s-a ascuns celorlalți nu este cauză de bucurie, ci de plâns. Așadar nu ne bucurăm pentru acest fapt, ci pentru că lucrurile pe care cei înțelepți nu le-au cunoscut, aceștia mici le-au cunoscut. Ilariu: Domnul confirmă justețea acestui fapt cu judecata voinței Tatălui, în sensul că cei ce disprețuiesc faptul de a deveni mici în Dumnezeu devin apoi proști în înțelepciunea lor, de aceea se adaugă: Da, Tată, pentru că așa ți-a plăcut ție. Grigore: Din aceste cuvinte primim un exemplu de umilință, pentru ca să nu îndrăznim să discutăm temerar judecățile divine bazându-ne pe chemarea unora și respingerea altora; el ne arată că nu poate să existe nedreptate în ceea ce i-a plăcut celui Drept. Ieronim: Prin aceste cuvinte el oferă cu sensibilitate Tatălui omagiul afecțiunii sale, pentru ca el să desăvârșească lucrarea începută în apostolii săi. Chrisostom: Aceste lucruri pe care Domnul le-a spus discipolilor săi i-a făcut mai atenți, pentru că, într-adevăr, era logic să aibă o părere bună despre sine cei care alungau diavoli, el a înăbușit această părere, de vreme ceea ce făcuse pentru ei nu era rodul zelului lor, ci al unei revelații divine. Considerându-se pe sine înțelepți și inteligenți, cărturarii au căzut din cauza vanității lor; dacă pentru acest motiv li s-au ascuns misterele lui Dumnezeu, să vă fie teamă, spune, și vouă, și să rămâneți mici, pentru că acest fapt v-a făcut capabili să primiți revelația. Apoi, după cum acolo unde spune Paul că (Rom 1, 26) „De aceea i-a lăsat Dumnezeu pradă patimilor rușinoase”, iar lucrul acesta nu-l atribuie lui Dumnezeu, ci acelora care au fost cauza acestui fapt, tot la fel și aici: ai ținut ascunse aceste lucruri celor înțelepți și pricepuți. Și de ce le-au fost ascunse? Ascultă ce spune Paul (Rom 10, 3): „căutând să-și statornicească propria lor justificare, nu s-au supus justificării lui Dumnezeu”».

Din Toma de Aquino, Catena aurea, vol. 1, ESD, Bologna 2006, pp. 881-883. Traducere Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Astăzi, 2 iulie 2017, am predicat la prima liturghie celebrată de părintele Robert Petrișor din parohia „Adormirea Maicii Domnului” – București. Dumnezeu a voit să joc un anumit rol în viața lui: mai întâi l-am botezat, în anul 1991, la biserica „Sf. Tereza” din București, unde eram paroh, și apoi l-am primit în Seminarul Mare de la Iași, în 2010, în calitate de rector. Mă bucur că a ales să devină preot. Mă rog să rămână un „uns” al Domnului, „mirosind a Dumnezeu” și cu inima frântă de iubirea lui Christos și a oamenilor. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți cuvintele Papei Francisc despre tentația clericalismului care stă la pândă nu doar în viața preotului, ci și a credincioșilor laici.

«Trebuie să pătrunzi în întuneric, în noaptea pe care o traversează mulți frați ai noștri. Să fim în stare să intrăm în contact cu ei, să ne facem simțită apropierea, fără să ne lăsăm învăluiți și condiționați de acel întuneric. A merge spre cei marginalizați, spre păcătoși nu înseamnă a permite lupilor să intre în turmă. Înseamnă a încerca să ajungi la toți făcând dovada milostivirii, cea pe care am experimentat-o noi primii, fără să cădem niciodată în tentația de a ne simți drepți sau perfecți. Cu cât este mai vie conștiința suferinței și a păcatului nostru, cu cât experimentăm mai mult iubirea și infinita milostivire a lui Dumnezeu asupra noastră, cu atât suntem mai capabili să stăm în fața celor mulți „răniți”, pe care-i întâlnim în drumul nostru, cu o privire de acceptare și de milostivire. Și, deci, evitând atitudinea cui judecă și condamnă de la înălțimea propriei suficiențe, căutând paiul din ochiul celuilalt fără să ia niciodată în seamă bârna din ochiul lui. Să ne amintim întotdeauna că Dumnezeul nostru se bucură mai mult pentru un păcătos care se întoarce la staul decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de transformare. Când cineva începe să se descopere bolnav sufletește, când Sfântul Duh – adică Harul lui Dumnezeu – acționează și mișcă inima spre o recunoaștere inițială a propriului păcat, trebuie să găsească ușile deschise, nu închise. Trebuie să găsească acceptare, nu judecată, prejudecată sau condamnare. Trebuie să fie ajutat, nu respins și ținut la margine. Uneori, creștinii, cu psihologia lor de învățați ai Legii, riscă să stingă ceea ce Sfântul Duh aprinde în inima unui păcătos, a cuiva care stă în prag, a cuiva care începe să simtă dorul de Dumnezeu. Dar aș vrea să subliniez o altă atitudine a învățaților Legii, pentru a spune cum de multe ori în ei există ipocrizia, o adeziune formală la Lege care ascunde răni foarte adânci. Isus folosește cuvinte foarte dure, îi numește „morminte văruite”, care respectă Legea doar aparent, dar înlăuntrul, în sine lor … ipocriți. Oameni care trăiau lipiți de litera Legii, dar neglijau iubirea, oameni care știau doar să închidă ușile și să traseze granițele. Capitolul 23 din Evanghelia după Matei e foarte limpede, trebuie să ne întoarcem acolo ca să înțelegem ce este Biserica și ce nu trebuie să fie niciodată. Este descrisă atitudinea celor care leagă poveri grele pe umerii oamenilor, dar ei nu vor să le miște nici măcar cu un deget, sunt cei cărora le plac primele locuri, care vor să fie numiți învățători. La originea acestor atitudine stă lipsa uimirii în fața mântuirii care ți-a fost dăruită. Când cineva se simte un pic mai sigur, începe să ia în posesie puteri care nu sunt ale sale, ci ale Domnului. Uimirea începe să se degradeze și asta se află la baza clericalismului sau a atitudinii celor care se simt curați. Adeziunea formală la reguli, la schemele noastre mentale predomină. Uimirea se degradează, credem că ne descurcăm singuri, că putem fi noi protagoniștii. Și dacă cineva este un slujitor al Domnului, sfârșește prin a se crede separat de popor, stăpân al doctrinei, titular al unei puteri, insensibil la surprizele lui Dumnezeu. „Degradarea uimirii” este o expresie care mie îmi spune mult. Uneori m-am surprins gândind că anumitor persoane foarte rigide le-ar face bine o alunecare, pentru că astfel, recunoscându-se păcătoase, l-ar întâlni pe Isus. Îmi revin în minte cuvintele slujitorului lui Dumnezeu, Ioan Paul I, care, în timpul unei audiențe de miercuri, a spus: „Domnului îi place mult umilința care, uneori, îngăduie păcate grave. De ce? Pentru ca aceia care le-au comis, după ce s-au căit, să rămână umili. Nu-ți vine să te crezi pe jumătate înger când știi că ai comis niște greșeli grave”. Și după câteva zile, cu altă ocazie, același Papa Luciani amintise că Sfântul Francisc de Sales vorbea despre „dragile noastre imperfecțiuni”: „Dumnezeu detestă greșelile. Dar pe de altă parte, într-un anume sens, îi plac greșelile, întrucât îi oferă ocazia să-și arate milostivirea, iar nouă – să rămânem umili, să înțelegem și să avem compasiune pentru greșelile aproapelui”.»

Din Papa Francisc, Numele lui Dumnezeu este Milostivire. Un dialog cu Andrea Tornielli, trad. Cerasela Barbone, Editura Trei, București 2016, pp. 80-84.

Ținând cont de practica pastorală și liturgică din Biserica Catolică din România, am tradus câteva cuvinte din textul de mai sus după cum urmează: „Isus” în loc de „Iisus”; „staul” în loc de „stână”; „locuri” în loc de „posturi”; „puteri” în loc de „facultăți”; „mântuire” în loc de „salvare”; „curați” în loc de „puri”; „învățători” în loc de „maeștri”.

Mai jos puteți să ascultați predica: