Wilhelm Dancă

Astăzi am sărbătorit Floriile. Am meditat în cadrul omiliei întrebarea din Evanghelia duminicii: „Cine este acesta?” (Matei 21, 10). Așa se întrebau iudeii când Isus intra în Ierusalim pentru ultima săptămână din viața sa pământească. Unii dintre cei prezenți au răspuns zicând că este: „Isus, profetul, din Nazaretul Galileii” (Matei 21, 11). Mulțimea L-a salutat cu titlul: „Fiul lui David” (Matei 21, 9). În timpul procesului, Pilat declară indirect că este „Isus Christos”. De asemenea, mai marii preoților spun că și-ar fi arogat titlul de „Fiul lui Dumnezeu”. Pe cruce s-a scris că este „Regele iudeilor”.

Sfântul evanghelist Matei spune că El este Regele Christos, Răstignit, care a suferit toate dramele existenței omenești. De ce? Pentru mântuirea noastră și ca noi să nu mai fim singuri atunci când suferim. Am dezvoltat trei drame cu care ne confruntăm în viață.

Prima a fost despre trădare, despre trădăți și trădători. Trădarea poate să se ivească la nivelul relațiilor interpersonale, de orice fel, dar și instituțional. Suntem vânduți și trădați de alții. Să nu disperăm, Isus este cu noi.

A doua a fost despre promisiunile neîndeplinite. M-am referit la promisiunile de la Botez, precum și la cele din căsătorie. Modelul făgăduințelor neonorate este Sfântul Petru. Această situație se verifică la nivelul relațional, și individual, și social. Astfel nu se respectă contractele, angajamentele, promisiunile. Într-un fel omul ajunge să fie trădat sau amăgit.

A treia a fost despre oboseala în relațiile unii cu alții și cu Dumnezeu. Prea multe bunuri pot duce la oboseală într-o relație, mai ales dacă sunt bunuri materiale. Inima se golește de iubire, de încredere în celălalt, în Dumnezeu. Am considerat aceste trei momente ca trei stațiunii pe drumul crucii din viața noastră. Să le transformăm în stațiuni ale mântuirii. Cum? Ieșind în întâmpinarea lui Christos și așternând în fața lui inimile noastre.

Vă doresc ca în Săptămâna Mare care urmează să nu vă simțiți trădați, amăgiți sau obosiți. Nu vă fie teamă! Isus Christos Răstignit cunoaște toate dramele vieții. El este cu noi!

Detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi revenirea la viață a lui Lazăr, prietenul lui Isus. Textul despre acest eveniment se găsește în capitolul 11 din Evanghelia după Ioan. L-am citit în întregime, de aceea și înregistrarea este mai lungă decât de obicei.

Am constatat de la bun început că aproape toată acțiunea din acest capitol se desfășoară în jurul unui mormânt. Abia la sfârșitul capitolului se vorbește despre revenirea la viață a lui Lazăr.

În prima parte am dezvoltat ideea că mulți dintre noi trăiesc deja acum într-un mormânt, deși nu au murit. Aici este vorba despre mormintele problemelor nerezolvate din diferite motive. Riscăm să trăim deja acum o viață în subterană, adică în mormânt. Cum ieșim din procesiunile funerare ale vieții, fie cele reale, fie cele fictive?

În partea a doua am arătat că toți suntem în postura „aceluia pe care Isus îl iubește”, adică a lui Lazăr. Isus a venit în ajutorul lui Lazăr, dar vine și în ajutorul nostru. Isus ne cheamă să ieșim din morminte.

Apoi am dezvoltat trei tipologii comportamentale în fața mormântului. Marta care știe toate, știe că Isus este Christos, că este Învierea și Viața. Totuși, nu crede în Înviere sau nu crede suficient. Ea trebuie să treacă de la știință la credință. Maria care stă imobilizată în casă și plânge. Învățătorul o cheamă să iasă din casa lamentațiunilor. Lazăr care este readus la viață, dar are pânzele mortuare în jurul corpului. Nu poate să trăiască liber dacă nu este ajutat sau dacă nu se lasă ajutat. S-ar putea să fim în rolul Martei, sau al Mariei, ori al lui Lazăr. Îl lăsăm pe Isus să ne ajute? Suntem dispuși să plătim prețul pe care l-a plătit Isus ca să-i ajutăm pe frații noștri din casa suferinței?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Prieteni, Astăzi, 19 martie 2023, am fost invitat la Constanța să celebrez sărbătoarea „Sfântului Iosif” la bazilica „Sfântul Anton de Padova”. Cu această ocazie am aflat că primul hram al bazilicii a fost „Sfântul Iosif, patronul Bisericii universale”, din 1870 pânâ în 1938.

Am ținut cuvântul de învățătură. Am început cu o întrebare: Cum se poate vorbi despre cineva care nu a rostit niciun cuvânt? Sau de la care nu avem nicio vorbă, nicio expresie? Evangheliile au înregistrat faptele lui Iosif, nu cuvintele. E o diferență, nu?

Apoi, în introducere, printre altele, am afirmat că Sfântul Iosif nu a fost bătrân sau văduv când s-a căsătorit cu Sfânta Fecioară Maria, ci tânăr. Motivele sunt prezentate în meditație. Conținutul s-a axat pe invitația de a-l imita pe Sfântul Iosif, în primul rând cât privește exercitarea paternității față de Isus și Sfânta Familie. În această privință am subliniat trei trăsături. Prima, Sfântul Iosif a fost un tată ascultător de voința lui Dumnezeu Tatăl până la capăt. A doua, Iosif a fost un tată curajos și a treia a fost un tată din umbră al lui isus. În încheiere am spus să facem ca Iosif, să-L luăm la noi pe Isus și pe Maria, mama lui.

Detalii în articolul postat mai jos.

NB. La mulți ani binecuvântați tuturor celor care se numesc Iosif sau Iosefina!

Prieteni, vă ofer mai jos o meditație la dialogul lui Isus cu femeia samariteancă din Evanghelia după Ioan 4, 5-42.

Am încadrat-o în parcursul de pregătire pentru sărbătoarea Paștelui. Am arătat că obiectivul principal al creștinului este să se schimbe la față, la fel ca Isus pe muntele Tabor. Acesta poate fi atins dacă rămâne fidel Tatălui, cum Isus a rămas fidel în pustiu. De asemenea, dacă își înrădăcinează viața în Cuvântul Domnului.

Analizând dialogul lui Isus cu samariteanca, am subliniat că Isus vine la oameni acolo unde sunt cu toate ale lor.

Astfel, femeia samariteancă era fizic la fântâna lui Iacob, dar spiritual era în confuzie, marginalizată și izolată de comunitate. Isus trece dincolo de tradițiile evreiești și stă de vorbă cu o femeie, într-un loc izolat, chiar dacă nu era soția lui. Apoi, depășește tensiunile dintre samariteni și iudei cauzate de interpretări diferite ale Torei (Legea lui Moise) și locurile diferite de cult. De asemenea, Isus stă de vorbă cu o femeie care, fiind conștientă de păcatele sale, s-a autoizolat. Aceasta este explicație pentru care a venit la fântână la amiază, adică atunci când nu mai era nimeni în zonă.

Dialogul cu femeia samariteancă scoate în evidență pedagogia lui Isus de a intra în inima omului.

Mai întâi vorbește cu amambilitate, se face umil, sărac, și cere apă de băut. Apoi, este respectuos, nu o judecă și nu o condamnă pe femeie, deși cunoaște rănile provocate de iubirile ei destrămate. În fine, Isus intră cu inima deschisă într-o inimă care i se deschide treptat, fiindcă o tratează pe femeie ca pe o persoană, nu ca pe un număr dintr-o mulțime sau un obiect.

Astăzi, suntem chemați să devenim umili, fiindcă astfel iubirea lui Isus poate să vindece setea noastră de iubire și de a fi iubiți. Sau, de a admite că suntem săraci în relațiile de iubire, că suntem sărmani și neputincioși, că suntem păcătoși și nu știm să iubim. De aceea, nu suntem iubiți cu adevărat. Asumarea condiției de păcătos deschide Domnnului posibilitatea vindecării iubirilor noastre eșuate în apele stătute și lipsite de viață.

Sufletul cu adevărat umil iubește ușor, spunea Fericitul Vladimir Ghika. Oare așa să fie?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Recent am fost invitat de Marian Voicu la TVR 1 să vorbim despre cum putem ieși din vertijul Răului. Nu știu dacă trebuie să spun, dar contextul dialogului era conflictul ruso-ucrainean. Vorbirea a avut loc pe 2 martie 2023.

Dialogul are două părți. În prima parte am arătat cum am ieșit eu, când eram adolescent, tânăr, din vertijul Răului Comunist. Am subliniat aici rolul educației religioase în familie și, în general, rolul culturii bune. De ce? Pentru că există și o subcultură de succes, a fost în trecut cu direcție unică, există și astăzi cu vârf și îndesat. În partea a doua am atins provocările Răului cu care se confruntă vecinii noștri ucraineni.

În discuția noastră am atins câteva dimensiuni ale Răului, cum ar fi cel fizic, moral și metafizic. NU am intrat în detalii. Recunosc că nu era ora cea mai potrivită pentru asemenea abordări. Totuși, am încercat să fim pe fază și să transmitem o rază de speranță.

Concluzia implicită a dialogului este aceasta: „Nimic fără Dumnezeu!”

Sau, în latină, „Nihil sine Deo!”

Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.