Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

După două zile de drumeție pe platoul Bucegilor și pe la cota 1400 am coborât astăzi, 27 august 2017, la Sinaia și am meditat împreună cu numeroșii credincioși adunați la biserică întrebarea pe care Isus a adresat-o discipolilor de ieri și de azi: dar voi cine spuneți că sunt eu? Ținând cont de contextul lecturilor biblice din această duminică, la întrebarea Cine este Isus Christos pentru tine? se răspunde nu prin aprofundarea doctrinei creștine, ci prin urmarea lui Isus Mesia, așa cum a făcut Matei vameșul, care, „ridicându-se” (de la postul lui de vameș), „l-a urmat” (Mt 9, 9). Înainte de a asculta predica vă invit să citiți câteva gânduri ale sfântului Ciprian despre rolul lui Petru, piatra apostolică, în a face vizibilă unitatea Bisericii, care se zidește pe Piatra vie, pe Christos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, Piatra din capul unghiului.

«Domnul îi spune lui Petru: „Și eu îți zic: tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16, 18-19). Pe unul singur zidește Biserica, deși tuturor apostolilor, după învierea sa, le-a dăruit puteri egale zicându-le: „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi. Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20, 21-23). Totuși, pentru a arăta unitatea, a constituit o singură catedră și a dispus cu ajutorul cuvântului său de autoritate ca principiul acestei unități să izvorască din unul singur. Ceea ce era Petru, cu siguranță, erau și ceilalți apostoli: părtași în mod egal la cinste și la putere; dar începutul provine din unitate, ca astfel credința lui Christos să se arate a fi unică. La această unică Biserică a lui Christos face aluzie Spiritul Sfânt în Cântarea Cântărilor când, în persoana Domnului, spune: „dar numai una este ea, porumbița mea, perfecta mea; una este la mama ei, desăvârșita celei care a născut-o” (Ct 6, 9). Cine nu păstrează această unitate a Bisericii, crede oare că va păstra credința? Cine se opune și rezistă Bisericii, crede oare că este în Biserică? Dar și fericitul apostol Paul îl învață și dezvăluie misterul sacru al unității zicând: „Este un singur trup și un singur Duh, după cum ați și fost chemați la o singură speranță, aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu” (Ef 4, 4-6).

Din sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii, 4-5, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Am căutat să arăt în predica pe care am ținut-o la Sinaia, în 20 august 2017, în prezența multor credincioși că, într-adevăr, credința mare poate transforma cățeaua (cananeana) din noi sau din jurul nostru în (femeie) oiță a Împărăției lui Dumnezeu, ținând cont de faptul că, în vremea lui Isus, păgânii erau numiți și câini (cananei). Dacă aveți timp, înainte de a asculta predica, vă invit să meditați comentariul sfântului Augustin la acest episod din viața publică a Domnului Christos.

«Ați înțeles din Evanghelie, fraților, cum femeia cananeană prin statornicia sa a obținut forțând lucrurile ceea ce nu a putut să obțină printr-o singură cerere; dar Domnul amânând să o asculte îi punea la încercare dorința sa, nu-i refuza harul; pentru că știa când va fi ajuns la momentul să-l ceară, de vreme ce spre lucrul acesta o conducea. Mai întâi a fost numită cățea (cananeană), apoi i-a spus: O, femeie, mare este credința ta! (Mt 15, 28). După ce a primit harul a plecat mulțumită, dar mai întâi a fost transformată și apoi înveselită. Cât de mult s-a schimbat? Din cățea a devenit o femeie. Și ce fel de femeie era aceasta? Era o femeie de mare credință. I s-a adresat Domnului rugându-l cu multă insistență și ce har mare a obținut într-un timp atât de scurt. Iată de ce amâna să-i dăruiască harul Domnul care spusese: Trebuie să vă rugați întotdeauna și să nu vă descurajați niciodată (cf. Lc 18, 1). Acesta este un cuvânt important al Domnului care ne invită la rugăciune. Oamenii se roagă în fiecare zi, sfinții nu neglijează orarul rezervat rugăciunii. Pentru că și Apostolul zice: Bucurați-vă întotdeauna: rugați-vă fără încetare ! (1 Tes 5, 16-17). Iată ce înseamnă: Trebuie să vă rugați întotdeauna și să nu vă descurajați niciodată. Într-un alt loc Domnul spune: Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide (Mt 7, 7). Așa a făcut caneneana: a cerut, a căutat, a bătut și a primit. Ea a făcut așa pentru că fiica sa să fie eliberată de posedarea diavolului și a meritat harul; din acel moment fiica sa a fost vindecată. Oare ar fi cerut din nou acel har după ce fiica i-a fost vindecată? Înainte de a primi a continuat să caute, să ceară, să bată; a primit, s-a bucurat și a plecat. Nu știu ce este, ba da, știu că este ceva important lucrul pentru care trebuie să ne rugăm mereu și să nu ne descurajăm. Valorează mai mult viața nemuritoare decât vindecarea unei fiice. Iată de ce este nevoie să ne rugăm până la sfârșitul zilelor noastre pe pământ, până când vom trăi fără sfârșit, când nu va mai fi rugăciune, ci tresăltare de bucurie.»

«Fiți siguri, fraților, veți primi (ceea ce Dumnezeu a promis): cereți, căutați, bateți: veți primi, veți găsi, vi se va deschide. Dar nu trebuie să cereți, să căutați, să bateți doar cu vorbele, ci și cu viața voastră; faceți fapte bune, fără de care nu trebuie să se ducă viața prezentă. Ștergeți-vă păcatele prin faptele bune de fiecare zi. Dar trebuie să evitați neglijarea păcatelor ușoare; pentru că, deși nu sunt grave, se adună și formează un morman, se însumează și formează o cantitate. Nu trebuie să le considerați un fleac pentru că sunt mici, ci trebuie să vă temeți dacă sunt multe. Este ceva mai mic decât picăturile de ploaie? Dar cu multe picături se îmbibă ogoarele și se umplu râurile. Fiți atenți la păcatele voastre ușoare și mici pentru că formând un morman ar putea să vă zdrobească. Iată, apa mării pătrunde prin crăpături în corabie și poate să umple burta corabiei; dacă nu este dată afară de acolo, corabia se poate scufunda. Și un val, de exemplu, dacă este uriaș, poate veni ca un munte și, căzând peste corabie dintr-o dată, o distruge; așa sunt ucigașii de oameni, adică păcatele grave cum sunt adulterul, blasfemia, judecata falsă; sunt păcate care scufundă corabia dintr-o dată. Dar, păcatele ușoare, fără de care nu poate să fie trăită viața umană, intră fără să ne dăm seama, puțin câte puțin, prin crăpăturile fragilității umane  și se adună în burta corabiei. Imitați-i pe marinarii ale căror mâini lucrează neîncetat și, astfel, scot apa din burta corabiei; neîncetat – aș vrea să spun – săvârșesc fapte bune. Dar vin din nou în burta corabiei pentru că rămân în crăpăturile fragilității umane și, de aceea, trebuie golită din nou burta corabiei. Fiindcă dacă mâinile tale o vor goli neîncetat prin fapte bune, ziua judecății te va găsi curat și sigur vei ajunge la viața dorită de Iditum când spunea: Pleacă-ți urechea la lacrimile mele.»

Din Augustin, Discursul 77/B, nr. 1; 7, traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

În 15 august 2017, am celebrat sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului la Sinaia. În cadrul predicii am folosit expresia Paștele de vară pentru a desemna faptul că Maria, Mama lui Isus, la sfârșitul vieții sale pământești a fost primită în cer cu sufletul și cu trupul. Un mister și un privilegiu unic. Sărbătoarea este foarte veche; este menționată deja în secolul VI, în Orient, iar în secolul VII în Occident. În afară de Paștele de vară, sărbătoarea are alte denumiri – Paștele Mariei, Adormirea, Înălțarea sau Ridicarea Prea Sfintei Fecioare Maria cu sufletul și cu trupul la cer. Ele vor să sublinieze conținutul aceluiași mister, și anume că, atunci când i s-au terminat zilele pe pământ, Maria a murit, ca orice făptură omenească, dar trupul său a fost scutit de putrezire, fiind făcut părtaș la gloria învierii. Astfel a devenit semn de speranță pentru toți cei botezți. Este cea mai importantă sărbătoare a Maicii Domnului. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți și să meditați câteva explicații despre natura și temeiul cultului Sfintei Fecioare Maria în Biserică, care au fost formulate de părinții participanți la lucrările Conciliului Vatican al II-lea la cererea expresă a Papei Paul al VI-lea.

«66. Maria, care a fost înălţată prin harul lui Dumnezeu, după Fiul său, deasupra tuturor îngerilor şi oamenilor pentru că este Mama preasfântă a lui Dumnezeu şi a luat parte la misterele lui Cristos, este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri sfânta Fecioară e venerată sub titlul de “Născătoare de Dumnezeu”, sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se, în toate primejdiile şi nevoile[192]. Mai ales începând cu conciliul din Efes, cultul poporului lui Dumnezeu faţă de Maria s-a dezvoltat minunat în veneraţie şi iubire, în invocare şi imitare, după cuvintele ei profetice: “Mă vor ferici toate neamurile, căci mi-a făcut lucruri mari Cel atotputernic” (Lc 1,48). Acest cult, în felul în care a existat întotdeauna în Biserică, deşi este cu totul aparte, diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului întrupat, deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt, şi îl favorizează în cel mai înalt grad. Diferitele forme de pietate faţă de Născătoarea de Dumnezeu, pe care Biserica le-a aprobat în limitele învăţăturii sănătoase şi adevărate, în funcţie de împrejurările de timp şi de loc şi după firea şi mentalitatea credincioşilor, au drept rezultat ca, prin cinstirea Mamei, Fiul, pentru care toate trăiesc (cf. Col 1,15-16) şi în care Tatălui veşnic “i-a plăcut să sălăşluiască toată plinătatea” (Col 1,19), să fie cunoscut, iubit, preamărit precum se cuvine, şi poruncile lui să fie urmate.

67. Sfântul Conciliu afirmă în mod expres această doctrină catolică şi în acelaşi timp îi îndeamnă pe toţi fiii Bisericii să promoveze cu generozitate cultul, mai ales liturgic, faţă de sfânta Fecioară, să preţuiască practicile şi exerciţiile de pietate faţă de ea, recomandate de magisteriu de-a lungul veacurilor, şi să respecte cu sfinţenie cele hotărâte în trecut cu privire la cultul icoanelor lui Cristos, ale sfintei Fecioare şi ale sfinţilor[193]. El îndeamnă stăruitor şi pe teologi şi pe predicatorii cuvântului divin să se ţină departe, cu grijă, de orice falsă exaltare precum şi de orice îngustime a minţii în considerarea demnităţii deosebite a Născătoarei de Dumnezeu[194]. Prin studiul Sfintei Scripturi, al sfinţilor părinţi şi învăţători şi al liturgiilor Bisericii, studiu efectuat sub conducerea magisteriului, ei să ilustreze corect rolul şi privilegiile sfintei Fecioare care Îl au în vedere totdeauna pe Cristos, Izvorul unic al adevărului, al sfinţeniei şi al evlaviei. Să evite cu grijă, atât în cuvinte cât şi în fapte, tot ce ar putea induce în eroare pe fraţii despărţiţi sau pe orice altă persoană, în privinţa adevăratei învăţături a Bisericii. La rândul lor, credincioşii să nu uite că adevărata devoţiune nu constă nici într-un sentiment steril şi trecător, nici într-o credulitate deşartă, ci ea purcede din credinţa adevărată, care ne face să recunoaştem preeminenţa Maicii lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la iubire filială faţă de Mama noastră şi la imitarea virtuţilor ei.

68. Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul şi sufletul, este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni ziua Domnului (cf. 2Pt 3,10).»

Din Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 66-68.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Viața ca o barcă! Barca vieții! Prezența lui Isus Christos în barcă face diferența. Deși este folosită mai rar, „viața ca o barcă” sau „barca vieții” este o imagine care are ceva în comun cu minunea mersului pe apă din viața sf. Petru (Mt 14, 22-33). Isus voia să se apropie de barca în care se aflau discipolii săi, pentru că furtuna era puternică, marea agitată, iar barca risca să se răstoarne. Crezând că este o nălucă, Petru a considerat că ar fi mai bine să nu vină cu ei în barcă și, dacă el este Domnul, să-i poruncească să vină la el pe apă. Domnul i-a spus: „Vino!”. După ce a mers puțin pe apă, Petru a fost cuprins de îndoială. Domnul l-a salvat de la înec. La sfârșit, toți au mărturisit: „Cu adevărat, tu ești Fiul lui Dumnezeu!”. Mai multe despre semnificația acestui moment din viața primilor ucenici pentru noi, astăzi, găsiți în predica de mai jos. Pentru aprofundarea predicii, vă invit să citiți câteva gânduri ale sf. Augustin despre dialogul lui Petru cu Isus, mersul pe apă și scufundarea lui Petru, și despre pofta lucrurilor pământești care lovește existența noastră asemenea unei furtuni puternice.

«La acest lucru se referă ceea ce am citit ceva mai înainte: „Doamne, dacă ești tu, poruncește să vin la tine pe apă” (Mt 14, 28). Dacă ești tu, poruncește; pentru că eu nu sunt în stare să împlinesc lucrul acesta doar prin puterea mea, ci și prin puterea ta. A recunoscut care era puterea sa și care era puterea Lui; a avut încredere că prin voința Lui poate să facă ceea ce nicio slăbiciune umană nu ar fi capabilă să îndeplinească. Dacă, deci, „ești tu, poruncește!”, pentru că, dacă tu vei cere ceva, lucrul acela se va face. Ceea ce nu reușesc să împlinesc încrezându-mă în propriile mele forțe poți să realizezi tu prin porunca ta. Iar Domnul spune: „Vino!” (Mt 14, 29). Atunci Petru fără să mai stea pe gânduri, mânat de porunca primită și încrezându-se în prezența lui Christos care îl susținea și îl călăuzea, a sărit imediat în apă și a început să meargă. A reușit să împlinească ceea ce voia Domnul, dar nu în virtutea propriilor forțe, ci ajutat de puterea Domnului. Într-adevăr, „odinioară erați întuneric, acum însă, lumină în Domnul” (Ef 5, 8). Ceea ce nimeni nu reușește să facă prin mijlocirea lui Paul și a lui Petru sau a oricărui alt Apostol reușește să o realizeze prin mijlocirea Domnului. Iată de ce Paul disprețuindu-se cu umilință, face bine că-l pune în evidență pe Christos când zice: „Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul ați fost botezați?” (1 Cor 1, 13). Așadar nu ați fost botezați în harul meu, ci împreună cu mine; nu în puterea mea, ci în puterea lui.»

«Așadar Petru a mers pe apă la porunca Domnului, știind că nu putea să aibă această putere de la sine însuși. În virtutea credinței a reușit să împlinească ceea ce slăbiciunea umană nu ar fi în stare să facă. În felul acesta membrii Bisericii sunt puternici în credință. Trebuie să fiți atenți, să ascultați, să înțelegeți, să puneți în practică. Fiindcă nu trebuie să-i ajutăm niciodată pe cei tari în credință astfel încât să devină slabi, ci să-i ajutăm pe cei slabi ca să devină tari. Nimeni nu va primi de la Dumnezeu darul tăriei, dacă nu este convins de propria sa slăbiciune. (…).»

«Revenind la Petru: „Poruncești-mi” – zice – „să vin la tine pe apă” (Mt 14, 28). A îndrăznit să o facă fiindcă era om, dar nu a cerut lucrul acesta de la un om. Îmi poruncește Dumnezeu om, pentru ca să pot să îndeplinesc ceea ce nu poate omul. „Vino!”, i-a răspuns. Petru atunci a coborât din barcă și a început să meargă pe apă; Petru a putut să facă lucrul acesta pentru că i-l ceruse piatra. Iată ceea ce Petru a fost în stare să facă prin harul Domnului; dar ce a putut să facă prin puterile sale? Văzând puterea vântului potrivnic i-a fost frică și, pentru că începea să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14, 30). A avut încredere în Domnul, a reușit să se salveze datorită Domnului; s-a clătinat însă ca om și a alergat la Domnul. „Când spun: Mi se clatină piciorul” (Ps 93, 18). Așa spune psalmul. Acesta e cuvântul unui sfânt imn de laudă al lui Dumnezeu și, dacă îl vom înțelege, mai multă încă dacă îl vom dori, va fi și al nostru. „Când spun: Mi se clatină piciorul”. De ce se clatină, oare nu pentru că este al meu? Și continuă zicând: „îndurarea ta, Doamne, mă susține” (Ps 93, 18). Nu puterea mea, ci milostivirea ta. Oare Domnul l-a părăsit pe acela care se clătina după ce i-a ascultat rugămintea? Unde ar fi adevărul următoarei afirmații: „este cineva care s-a încrezut în Domnul, și a fost făcut de rușine?” (Sir 2, 10). Unde ar fi adevărul altei afirmații: „Sau cineva care l-a invocat, și el l-a trecut cu vederea?” (Sir 2, 10). Întinzându-i îndată mâna pentru a-l ajuta, l-a ridicat în timp ce se scufunda, dar l-a certat pentru că nu a avut încredere: „Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?” (Mt 14, 31). Ai avut încredere în mine și apoi te-ai îndoit de puterea mea.»

«Gata, fraților, să terminăm acest discurs. Să considerați lumea ca și cum ar fi o mare, un vânt puternic și o mare furtună. Pentru fiecare pofta proprie este o furtună. Dacă îl vei iubi pe Dumnezeu, vei merge deasupra mării, sub picioarele tale va fi mândria lumii. Dacă tu iubești lumea, furtuna te va înghiți. Ea poate să-i devoreze pe proprii săi iubitori, dar nu-i poate susține. Însă, când inima ta este agitată de poftă, pentru a o putea învinge să invoci divinitatea lui Christos. Credeți cumva că doar atunci când suflă vântul potrivnic aveți de-a face cu împotrivirile acestei lumi? Într-adevăr, se crede că suflă vântul potrivnic și trebuie invocat Dumnezeu când este război, când au loc tulburări ale ordinii sociale, când este foamete sau ciumă sau când chiar unui singur individ i se întâmplă o nenorocire personală. Când însă lumea ne place din cauza fericirii temporare, ni se pare că nu suflă vântul din față. Tu, însă, în legătură cu aceste lucruri, nu trebuie să întrebi liniștea lumii ci pofta ta. Vezi dacă liniștea este în inima ta; vezi dacă nu cumva vântul din interior te face să cazi; lucrul acesta trebuie să-l vezi! Este semn de mare virtute să combați fericirea ca aceasta să nu te ducă în afara drumului drept, să nu te corupă, să nu te facă să cazi. Este semn de mare virtute – spun – să lupți cu fericirea; este o mare fericire să nu te lași învins de fericire. Învață să calci în picioare atracțiile lumii: amintește-ți să ai încredere în Christos. Dacă, deci, piciorul tău se clatină, dacă eziți, dacă nu te înalți deasupra tuturor lucrurilor, dacă începi să te scufunzi, spune: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14,30). Spune: „Sunt pierdut”, ca să nu pieri. De moartea pe care o aduce carnea te va elibera numai acela care a murit în carne pentru tine. Îndreptați-vă ființa spre Domnul!»

Din Augustin, Discursul 76, nr. 3.5; 4.6; 5.8; 6.9, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți asculta predica din 13 august 2017:

Dragi prieteni,

În solemnitatea Schimbarea la Față a Domnului Nostru Isus Christos, 6 august 2017, o zi caniculară, m-am aflat din nou la Mangalia, în biserica „Sf. Andrei”, care era plină de credincioși. Am vorbit despre semnificația Sărbătorii Schimbarea la Față pentru Isus însuși și pentru noi, astăzi. Am subliniat importanța a trei verbe: a-l asculta pe Isus, urcând (pe munte, împreună cu Isus, pentru a ne ruga și a ne întâlni, uneori chiar singuri, cu Dumnezeu) și coborând (în mijlocul oamenilor pentru a împărtăși experința întâlnirii cu Dumnezeu prin fapte de milostenie trupească și sufletească). Înainte de asculta predica, vă invit să meditați cuvintele sf. Augustin despre semnificația hainelor strălucitoare ale lui Christos, care suntem noi, Biserica sa.

Sântul Augustin explică în Discursul 78 că hainele lui Isus sunt Biserica sa. «Dacă hainele nu ar fi ținute strâns de cel care le poartă, atunci ar cădea jos de pe el. Ce vi se parte atât de ciudat că prin hainele foarte albe este simbolizată Biserica, de vreme ce profetul Isaia spune: Dacă păcatele voastre vor fi roșii ca pânza stacojie, ca zăpada le voi albi (Is 1, 18)?». Așadar chiar dacă păcatele săvârșite de oamenii Bisericii ar fi roșii precum pânza stacojie, Mireasa sa va avea oricum o haină albă și strălucitoare datorită Soarelui, adică datorită lui Christos. În fața acestei viziuni Petru exprimă sentimente doar omenești, nu are gânduri supranaturale: «Doamne, e bine că suntem aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise și alta pentru Ilie» și, în continuare, evanghelistul Luca subliniază: «neștiind, de fapt, ce zice»; Petru, piatra pe care Christos ar fi zidit Biserica sa, deși era în fața frumuseții maiestății Mântuitorului, folosește criterii de natură pământească.

Spune mai departe sfântul Augustin: «E bine pentru noi, Doamne – spune el – că suntem aici. Era obosit din cauza mulțimii oamenilor, descoperise singurătatea pe munte; acolo îl avea pe Christos ca hrană pentru suflet. De ce ar fi trebuit să coboare ca să se întoarcă la oboseli și dureri în timp ce acolo sus era plin de sentimente de iubire sfântă față de Dumnezeu și care îi inspirau o sfântă purtare? Voia să se simtă bine».

În fața lui Christos glorios Petru găsise fericirea și nu mai voia să plece din locul acela. Răspunsul i-a venit în timp ce el încă vorbea: a venit un nor, i-a acoperit și din acel nor a răsunat o voce: «Acesta este Fiul meu, cel ales; ascultați-l», aceeași voce care s-a auzit când Sfântul Ioan Botezătorul l-a botezat pe Isus pe malurile râului Iordan: «Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria» (Mc 1, 9-11).

Din Augustin, Discursul 78, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica despre Schimbarea la Față a Domnului Nostru Isus Christos: