Wilhelm Dancă

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE „SOȚUL” FEMEII SAMARITENE

„(16) Dar să nu uităm că Domnul promitea un dar spiritual. Ce înseamnă: Cine bea din apa aceasta va înseta din nou? Lucrul acesta e valabil pentru apa naturală și este valabil pentru ceea ce ea semnifică. Apa fântânii este simbolul plăcerilor umane în profunzimea lor întunecată; oamenii le scot de acolo cu găleata poftei. Aplecîndu-se aproape de tot, lasă să ajungă pofta la fundul fântânii pentru a putea să scoată de acolo toată plăcerea; apoi gustă această plăcere care era pregătită de poftă. Într-adevăr, cine nu trimite înainte pofta nu poate să ajungă la plăcere. Ține cont de faptul că pofta este găleata și plăcerea este apa adâncă. Totuși, când cineva bea din plăcerile acestei lumi – mâncarea, băutura, băile, spectacolele, îmbrățișările carnale -, crezi că nu-i va fi din nou sete? De aceea Domnul spune: Cine bea din apa aceasta va înseta din nou; însă cine va bea apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată. Ne vom sătura – spune psalmul – de bunătățile casei tale (Ps 64, 5). Dar, care va fi apa ce ne-o va da dacă nu aceea despre care s-a spus: La tine se află izvorul vieții? Și cum vor putea să mai aibă sete cei ce se vor îmbăta din belșugul casei tale (Ps 35, 10)?

(19) Isus văzând așadar că acea femeie nu înțelegea și voind ca ea să înțeleagă, cheamă-l – îi spune – pe soțul tău. Iată de ce tu nu înțelegi ce-ți spun, pentru că intelectul tău nu este prezent; îți vorbesc potrivit spiritului, iar tu asculți potrivit cărnii. Ceea ce îți spun nu are nici o legătură nici cu bucuria urechilor, nici cu cea a ochilor, nici a mirosului, nici a gustului, nici a pipăitului; doar spiritul poate să perceapă ceea ce zic, doar intelectul; dar dacă intelectul tău nu este aici prezent, cum poți să înțelegi ceea ce zic? Cheamă-l pe soțul tău, fă să fie de față intelectul tău. Ce folos e să ai suflet? Nu e mare lucru, pentru că îl au și animalele. Dar de ce le ești superior? Pentru că tu ai intelectul pe care animalele nu-l au. Ce înseamnă așadar: cheamă-l pe soțul tău? Tu nu înțelegi, nu pricepi ce-ți spun; eu îți vorbesc despre darul lui Dumnezeu și tu te gândești la lucrurile materiale; tu mai vrei să suferi de setea materială, în timp ce eu vorbesc despre spirit; intelectul tău este absent, cheamă-l pe soțul tău. Să nu fii precum calul și măgarul care nu au intelect (Ps 31, 9). Așadar, frații mei, să ai suflet și să nu ai intelect, adică să nu te folosești de el și să nu trăiești potrivit lui înseamnă să trăiești ca animalele. Într-adevăr, există ceva în noi care se află și la animale, motiv pentru care trăim în trup, dar intelectul trebuie să-l guverneze. Intelectul orânduiește de sus mișcările sufletului ce se mișcă potrivit cărnii și dorește să se răspândească fără măsură și în plăcerile trupului. Cine merită numele de soț? Cine orânduiește lucrurile sau cine este orânduit de altcineva? Fără îndoială, când viața este bine orânduită, cel ce orânduiește sufletul este intelectul, care face parte din sufletul însuși. Intelectul nu este în fapt ceva diferit de suflet; așa după cum ochiul nu este un lucru diferit de carne, fiind un organ al trupului. Dar, deși ochiul este o parte a cărnii, numai el se bucură de lumină; celelalte membre ale corpului pot să fie inundate de lumină, dar nu pot să o perceapă; numai ochiul poate să fie inundat de lumină și să se bucure de ea. Astfel, ceea ce numim intelect este o facultate a sufletului nostru. Această facultate a sufletului care se numește intelect sau minte este luminată de o lumină superioară. Această lumină superioară care luminează mintea umană este Dumnezeu. Era lumina adevărată care luminează pe orice om care vine în această lume (In 1, 9). Această lumină era Cristos, această lumină vorbea cu samariteana; dar ea nu era prezentă cu intelectul ca să poată să fie luminată de acea lumină: și nu numai pentru a fi inundată de ea, ci și să poată să se bucure de ea. În fine, Domnul pare să fi voit să zică: acela pe care vreau să-l luminez nu este aici; cheamă-l pe soțul tău; folosește-te de intelect prin care vei putea să fii luminată și de care vei putea să fii călăuzită. Așadar, țineți cont de faptul că sufletul, fără intelect, este ca femeia, iar intelectul este precum soțul. Dar acest soț nu poate să o ghideze bine pe femeia sa, dacă nu este guvernat la rândul său de cel care-i este superior lui. Capul femei, într-adevăr, este bărbatul, iar capul bărbatului este Cristos (cf. 1 Cor 11, 3). Capul bărbatului vorbea cu femeia, dar bărbatul nu era prezent. Se pare că Domnul ar fi voit să spună: Adu-l încoace pe capul tău, pentru ca el să-l primească pe capul său; deci, cheamă-l pe soțul tău și întoarce-te aici; adică, fii atentă la mine, fii prezentă; pentru că, neînțelegând vocea adevărului aici prezentă este ca și cum tu ai fi absentă. Fii prezentă, dar nu singură; vino împreună cu soțul tău.

(22) Acest soț nu a luat locul, în femeia samaritană, celorlalți cinci soți. Și acolo unde nu ia locul, acolo domnește eroarea. Într-adevăr, când sufletul dobândește capacitatea de a raționa, una din două: sau este ghidat de o minte înțeleaptă, sau este ghidat de eroare. Eroarea, însă, nu ghidează, ci conduce la ruină. Astfel acea femeie greșea mai departe urmând cele cinci simțuri, iar eroarea o tulbura în mod violent. Acea eroare, însă, nu era soțul legitim, ci un adulterin; de aceea Domnul îi spune: Ai spus bine că „nu am soț”; ai avut, de fapt, cinci soți. Mai înainte ai fost ghidată de simțurile cărnii; apoi ai ajuns la vârsta la care trebuie să faci uz de rațiune și nu ai ajuns la înțelepciune, dimpotrivă, ai căzut în eroare; de aceea, după cei cinci soți, acela pe care îl ai acum nu este soțul tău. Și dacă nu era un soț, ce putea să fie dacă nu un adulterin? Așadar, cheamă-l, dar nu pe adulterin, cheamă-l pe soțul tău, pentru ca să poți să mă înțelegi cu ajutorul intelectului, iar eroarea să nu-ți ofere o părere falsă despre mine. Într-adevăr, acea femeie trăia încă în eroare, dorind apa pământească, după ce deja Domnul îi vorbise despre Spiritul Sfânt. Și trăia încă în eroare pentru că era unită cu un adulterin în loc să fie unită cu soțul ei adevărat. Așadar, dă-i drumul adulterinului care te corupe să plece și tu du-te și cheamă-l pe soțul tău. Cheamă-l și întoarce-te aici cu el și mă vei înțelege.

(30). Femeia, așadar, și-a lăsat urciorul. După ce a auzit: Sunt eu, eu care îți vorbesc și după ce a primit în inimă pe Cristos Domnul, ce altceva putea să facă dacă nu să lase urciorul și să alerge și să vestească vestea cea bună? A aruncat pofta și a alergat să vestească adevărul. Să învețe toți cei ce vor să vestească Evanghelia: să-și arunce găleata lor în fântână. Vă aduceți aminte de ce v-am spus în legătură cu găleata. Era un vas pentru a scoate apă; în greacă se cheamă idor, pentru că în greacă idor înseamnă ceea ce spunem noi despre găleată. Așadar, femeia a aruncat găleata care nu-i mai era de folos, mai mult chiar era ceva care o încurca: era doritoare să-și potolească setea doar cu acea apă. După ce s-a eliberat de ceea ce o încurca, ca să-l vestească pe Cristos, a alergat în cetate să spună lumii: Veniți să vedeți un om care mi-a spus tot ceea ce am făcut! Cu discreție, pentru a nu provoca mânie și indignare, și poate persecuție. Veniți să vedeți un om care mi-a spus tot ceea ce am făcut; oare nu o fi el Mesia? Lumea a ieșit, atunci, din cetate și se îndrepta spre el (In 4, 28-30).”

Din Sfântul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, XV, 16. 19. 22. 30, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica din 19 martie 2017 (Duminica a III-a din Post):

PAPA FRANCISC DESPRE SINE

În fața prizonierilor din Palmasola, Bolivia, în iulie 2015, Papa Francisc a spus: „În fața voastră se află un om iertat de multele lui păcate”. Jurnalistul Andrea Tornielli a remarcat lucrul acesta într-un interviu cu Papa Francis: „E impresionant să auzi un Papă care spune asta despre sine …”.

«Într-adevăr?», a răspuns papa. «Nu cred că este atât de ieșit din comun, nici în existența predecesorilor mei. Am citit în documentația procesului de beatificare a lui Paul al VI-lea mărturia unuia dintre secretarii lui, căruia Papa, repetând cuvintele pe care le-am citat deja în al său Pensiero alla morte, îi mărturisise: „Pentru mine a fost întotdeauna un mare mister al lui Dumnezeu că eu mă aflu în suferința mea și mă aflu în fața milostivirii lui Dumnezeu. Eu nu sunt nimic, sunt un păcătos. Dumnezeu Tatăl mă iubește foarte mult, vrea să mă salveze, vrea să mă scoată din suferința asta în care mă aflu, dar eu sunt incapabil să fac asta de unul singur. Atunci îl trimite pe Fiul lui, un Fiu care poartă chiar milostivirea lui Dumnezeu transpusă într-un act de iubire față de mine …. Dar pentru asta e nevoie de un har special, harul unei transformări. Eu trebuie să recunosc acțiunea lui Dumnezeu Tatăl în Fiul față de mine. Odată ce am recunoscut asta, Dumnezeu lucrează în mine prin Fiul lui”. Este o sinteză foarte frumoasă a mesajului creștin. Și ce să spun despre omilia cu care Albino Luciani și-a început episcopatul la Vittorio Veneto, spunând că alegerea căzuse asupra lui pentru că Domnul prefera ca anumite lucruri să le scrie în praf în loc să le scrie în bronz sau pe marmură: astfel, dacă scrierea ar fi rămas, ar fi fost limpede că meritul era în întregime al lui Dumnezeu. El, episcopul, viitorul Papă Ioan Paul I, era „praful”. Trebuie să spun că, atunci când vorbesc despre asta, mă gândesc mereu la ce i-a spus Petru lui Isus în duminica învierii Lui, când l-a întâlnit singur. O întâlnire la care face referire evanghelistul Luca (24, 34). Ce i-o fi spus Simon lui Mesia tocmai înviat din mormânt? I-o fi spus că se simțea un păcătos? S-o fi gândit la renegare, la ce se întâmplase cu câteva zile înainte, când de trei ori se prefăcuse că nu-l cunoaște, în curtea casei Marelui Preot. S-o fi gândit la plânsul lui amar și public. Dacă Petru a făcut asta și dacă evangheliile ne descriu păcatul lui, renegarea lui și dacă, în ciuda tuturor acestora, Isus i-a spus: „Paște oile mele! (In 21, 16), nu cred că trebuie să fim uimiți dacă și succesorii lui se descriu pe ei înșiși drept „păcătoși”. Nu e o noutate. Papa este un om care are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. Am spus-o sincer și în fața prizonierilor din Palmasola, în Bolivia, în fața acelor bărbați și a acelor femei care m-au primit cu multă căldură. Lor le-am amintit că și Sfântul Petru, și Sfântul Paul au fost deținuți. Am o legătură specială cu cei care trăiesc în închisoare, privați de libertatea lor. Am fost întotdeauna atașat de ei, tocmai grație conștiinței faptului că sunt păcătos. De fiecare dată când trec de ușa unei închisori pentru o celebrare sau pentru o vizită, îmi vine mereu acest gând: de ce ei, și nu eu? Eu ar trebui să fiu aici, aș merita să fiu aici. Căderile lor ar fi putut fi ale mele, nu mă simt mai bun decât cei pe care-i am în față. Astfel mă trezesc că repet și mă rog: de ce el, și nu eu? Asta poate scandaliza, dar mă consolez cu Petru: îl renegase pe Isus și, în ciuda acestui lucru, a fost ales.»

Din Papa Francisc, Numele lui Dumnezeu este Milostivire. Un dialog cu Andrea Tornielli, trad. Cerasela Barbone, Editura Trei, București 2016, pp. 55-58.

Mai jos puteți să ascultați interviul acordat lui Dan Manolache de la Radio România Cultural în seara zilei de 14 martie 2017:

PAPA FRANCISC DESPRE EDUCAȚIE

«Ne cheamă o operă de iubire: educația. Să educi înseamnă să dai viață. Dar iubirea este exigentă. Ne cere să punem în joc cele mai bune resurse de care dispunem, fără exaltări și descurajări de moment, să ne trezim pasiunea și, cu răbdare, să pornim la drum.

Instituțiile noastre sunt medii privilegiat de interacțiune umană. Fiecare om este unic, inalienabil și de neînlocuit; tocmai această unicitate trebuie să fie aceea care să inspire armonizarea într-un plan superior a inevitabilelor tensiuni din momentele de criză. Școlile noastre sunt de asemenea un loc propice pentru animarea unei experiențe de viață deschisă întâlnirii și solidarității, expresia cea mai desăvârșită a ceea ce înseamnă de fapt să fii comunitate.

Fie ca fiecare persoană care participă la acest proiect să-și îndeplinească rolul de educator în sintonie cu ideile care îi stau la bază, cu disponibilitate pentru munca în comun, asumându-și cu responsabilitate spațiul care i se încredințează. Și astfel, fiecare cu trăsăturile sale proprii, va face mai bogat schimbul dintre persoane, slujind unui proiect mai înalt și mai durabil. Un proiect care nu e altul decât proiectul lui Dumnezeu pentru om.

O atmosferă deosebită trebuie să pătrundă totul. O atmosferă marcată de căutarea înțelepciunii. Cu seriozitate academică, expuneți bogata și variata informație științifică, dar favorizând integrarea cunoștințelor. Este o misiune grea care trebuie susținută pe două direcții: pe de-o parte să stimulăm dorința de a cerceta în profunzime, dezvoltând capacitatea de a vedea dincolo de prima impresie, de a capta semnele și învățămintele ascunse în lucruri și întâmplări; iar pe de altă parte, în mod corespunzător, să facem posibilă încadrarea și sinteza cu cosmoviziunea catolică asupra lumii și a istoriei. Observăm aici urgența unei mai mari cooperări interdisciplinare între științe și teologie, care să faciliteze contemplarea simfoniei creației.

Dragi educatori: cât este de mare misiunea pe care Isus v-o încredințează! Dezvoltați-vă personalitatea, transmiteți prin ființa voastră un stil, o certitudine. Nu cădeți în tentația de a subestima Adevărul. Fiți conștienți de avantajul de a fi figuri materne și paterne și aveți grijă să nu fiți exagerat de protectori: aveți încredere în capacitățile elevilor voștri. Nu alegeți doar calea ușoară a căderii la învoială, care nu caută neapărat varianta cea mai bună, ci se rezumă la un pact demagogic, lipsit de responsabilitate, consimțind la „delăsarea” cotidiană.

Faceți-l iubit pe Isus Cristos! Arătați splendoarea adevărului care se ivește – pentru cel ce știe să vadă – din fiecare colț al naturii sau din lucrările oamenilor. Făuriți idei luminoase pentru ca, însușindu-și-le, să-i orientați pe tineri și pe copii în diversele domenii ale vieții. Ajutați-i să formeze legături și relații cu persoane, idei și locuri, căci omul crește alimentându-și apartenențele.

Împăcați-vă cu ideea că pentru a vă menține în picioare e nevoie de efort, trecând peste obstacole. Fiți pasionați de Adevăr, Bine și Frumos. Nu cădeți în tentația facilului, care vă face slabi. Țineți minte că, într-o existență fără transcendență, lucrurile devin idoli și idolii degenerează în demoni care-i izolează și devorează pe cei care îi idolatrizează.»

Din Papa Francisc – Cardinal Jorge Mario Bergolio, sj, Educația: Pasiune și devotament. Provocări pentru educatorii creștini, trad. Sofia Alexe și Liana Gehl, Editura ARCB, București 2014, pp. 17-19.

Mai jos puteți să ascultați predica:

CARDINALUL STANISŁAW DZIWISZ DESPRE ÎNSEMNĂRILE PERSONALE ALE PAPEI IOAN PAUL II

«„Nu las în urma mea nici o proprietate care să fie administrată. Obiectele de uz cotidian vă rog să le distribuiți după cum credeți. Însemnările personale să fie arse. Rog ca aceste chestiuni să fie supravegheate de părintele Stanisław, căruia îi mulțumesc pentru colaborarea și ajutorul lui de-a lungul atâtor ani. Toate celelalte mulțumiri le port în inimă în fața lui Dumnezeu, fiindcă e greu să le exprimi aici” (Ioan Paul II, Testament, 6 III 1979).

Acestea au fost dispozițiile pe care Sfântul Părinte Ioan Paul II le-a lăsat în testamentul său. Am îndeplinit întocmai voința Sfântului Părinte după moartea sa, în anul 2005, distribuind toate lucrurile pe care le avea, îndeosebi obiectele personale. Totuși nu am avut curajul de a arde hârtiile și caietele cu însemnări pe care le-a lăsat, deoarece ele conțin informații importante despre viața sa. Le vedeam mereu pe biroul Sfântului Părinte, dar nu m-am uitat niciodată în ele. Când am citit testamentul, m-a emoționat faptul că Ioan Paul II, căruia i-am fost alături aproape patruzeci de ani, mi-a încredințat toate lucrurile lui.

Nu am ars însemnările lui Ioan Paul II, deoarece constituie o cheie pentru a înțelege spiritualitatea lui, adică tot ce este mai profund într-un om: relația sa cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine. Ele dezvăluie într-un fel o altă latură a persoanei pe care am cunoscut-o ca episcop al Cracoviei și al Romei, succesor al lui Petru, Păstor al Bisericii universale. De asemenea, ne arată cum era viața lui cu mult înainte, în anii în care a fost consacrat și a intrat în slujba episcopiei Cracoviei. Sunt, în același timp, o mărturie despre relația lui intimă cu Dumnezeu Creatorul, Stăpânul și Învățătorul. Și, mai ales, dezvăluie izvoarele spiritualității sale, ale forței sale interioare și ale voinței neclintite de a-l sluji pe Cristos până la ultima suflare.

Când mă întorc la însemnările lui Ioan Paul II, am în fața mea figura Sfântului Părinte, pe care îl văd în capela de pe strada Franciszkańska, adâncit în rugăciune în fața lui Dumnezeu și a Preasfântului Sacrament, sau îi aud oftatul în capela mică a Palatului Apostolic din Vatican. Chipul lui luminos nu-i trăda niciodată trăirile. Privea întotdeauna plin de curaj crucea și icoana Maicii Domnului din Czestochowa. De la Ea a învățat dăruirea totală față de Dumnezeu, repetând cuvintele lui Ludovic-Maria Grignon de Montfort: Totus tuus ego sum, o Maria, et omnia mea Tua sunt – „Sunt în întregime al Tău, o, Maria, și toate ale mele Îți aparțin”. Dăruirea totală în fața lui Dumnezeu după modelul Fecioarei Maria și îndeplinirea voinței divine până la sfârșit au fost trăsăturile caracteristice ale acestui Om al rugăciunii, care în relația cu Dumnezeu a descoperit o comoară, o întreagă lume a spiritului.

Fie ca lectura însemnărilor personale ale lui Ioan Paul II să ne ajute pe toți să descoperim profunzimea spirituală a omului secolului XXI și să ne ducă la o și mai mare iubire pentru Dumnezeu și pentru semeni.»

Cardinalul Stanisław Dziwisz, „Cuvântul introductiv”, în: Papa Ioan Paul II – Karol Wojtyła, În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962-2003, trad. Constantin Geambașu, Editura Humanitas, București 2015, pp. 5-6.

Mai jos vă propun să ascultați interviul acordat Anei Petrache în care am vorbit despre cartea În mâinile Domnului. Însemnări personale a Papei Ioan Paul II:

Papa Benedict al XVI-lea despre schimbarea la față a lui Isus

«Schimbarea la față este un eveniment de rugăciune; devine vizibil ce se petrece în timpul dialogului lui Isus cu Tatăl: străpătrunderea intimă a ființei sale cu Dumnezeu, care devine lumină pură. Fiind una cu Tatăl, Isus însuși este Lumină din Lumină. Ceea ce este el în esență și ceea ce Petru încercase să spună în mărturisirea sa – acest lucru devine, în acea clipă, perceptibil cu simțurile: ființa lui Isus în lumina lui Dumnezeu, calitatea sa de a fi lumină ca Fiu. Aici devin vizibile referințele la figura lui Moise, precum și diferența: „Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, avânt în mâini cele două table ale legii, el nu știa că fața sa strălucea pentru că grăise Dumnezeu cu el” (Ex 34, 29). În timpul conversației cu Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu a strălucit asupra lui, făcându-l și pe el să strălucească. Dar este, ca să spunem așa, de o strălucire care a venit asupra lui din afară, făcându-l să strălucească. Isus însă strălucește dinspre interior, el nu doar primește lumină, ci el însuși Lumină din Lumină. Veșmântul alb de lumină al lui Isus în timpul schimbării la față vorbește însă și despre viitorul nostru. În literatura apocaliptică, hainele albe sunt expresia făpturii cerești – veșmintele îngerilor și ale celor aleși. Astfel, Apocalipsa lui Ioan vorbește despre veșmintele albe pe care le vor purta cei mântuiți (cf. mai ales 7, 9.13; 19, 14). Dar Apocalipsa ne mai comunică ceva nou: veșmintele celor aleși sunt albe, pentru că au fost spălate în sângele Mielului (cf. Ap 7, 14), adică: fiindcă prin Botez am fost uniți cu pătimirea lui Isus, iar pătimirea lui este curățirea care ne redă veșmântul pierdut de noi prin păcat (cf. Lc 15, 22). Prin Botez suntem înveșmântați cu Isus în lumină și am devenit noi înșine lumină.

Acum apar Moise și Ilie și vorbesc cu Isus. Ceea ce le va explica Cel Înviat ucenicilor pe drumul spre Emaus este aici apariție vizibilă. Legea și profeții vorbesc cu Isus, vorbesc despre Isus. Numai Luca ne relatează – cel puțin printr-o scurtă aluzie – despre ce au discutat cei doi mari martori ai lui Dumnezeu cu Isus: „Și care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre plecarea lui, pe care avea s-o împlinească la Ierusalim” (Lc 9, 31). Tema discuției lor este crucea, dar înțeleasă prin plecarea, exodul lui Isus, al cărui loc va trebui să fie Ierusalimul. Crucea lui Isus este exod – ieșirea din această viață, trecerea prin „Marea Roșie” a pătimirilor și trecerea în slava în care, bineînțeles, stigmatele rămân însemnate pe vecie. În acest mod se clarifică și că tema fundamentală a Legii și a profeților este „speranța lui Israel” – exodul care eliberează definitiv; iar conținutul acestei speranțe este Fiul Omului în suferință și slujitorul lui Dumnezeu, care, pătimind, deschide porțile către libertate și o lume nouă. Moise și Ilie ei înșiși figuri și, în același timp, martori ai pătimirilor. Cu Cel Schimbat la Față vorbesc despre ceea ce vorbiseră și pe pământ, despre pătimirile lui Isus; dar vorbind Cel Schimbat la Față despre aceasta, se arată că această pătimire va aduce mântuirea; că este străbătută de slava lui Dumnezeu, că pătimirea se transformă în lumină, libertate și bucurie.»

(…) Să ne întoarcem de la aceste considerații înapoi la episodul schimbării la față. „Și s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând: acesta este Fiul meu cel iubit, pe acesta să-l ascultați!”. Norul sfânt, Shekinah, este semnul prezenței lui Dumnezeu însuși. Isus este cortul sacru deasupra căruia plutește norul prezenței lui Dumnezeu, învăluindu-i în umbra sa și pe ceilalți. Se repetă scena de la botezul lui Isus, când, din nor, Tatăl însuși îl indicase pe Isus ca fiind Fiul: „Tu ești Fiul meu cel iubit, întru tine am binevoit (Mc 1, 11). Acestei proclamări solemne a demnității filiale i se adaugă acum imperativul: „Pe acesta să-l ascultați!”. Aici devine vizibilă relația cu ascensiunea lui Moise pe muntele Sinai, pe care am identificat-o mai devreme pe fundalul schimbării la față. Moise primise pe munte Tora, cuvântul călăuzitor al lui Dumnezeu. Acum ni se spune despre Isus: „Pe acesta să-l ascultați!”. Hartmut Gese a comentat foarte potrivit această scenă: „Isus însuși a devenit cuvântul revelației divine. Evangheliștii nu puteau prezenta acest lucru mai clar, mai puternic: Isus este Tora însăși” (Zur biblische Theologie. Alttestamentlische Vorträe, Munchen 1977, p. 81). Apariția s-a încheiat, sensul ei cel mai profund fiind sintetizat în acest unic cuvânt. Ucenicii trebuie să coboare cu Isus și să învețe mereu: „Pe acesta să-l ascultați!”.»

Din Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, trad. Alexandru Mihăilescu, București 2007, pp. 268-270; 273-274.

Mai jos puteți să ascultați predica din 12 martie 2017 (Duminica a II-a din Post):