Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

Creștinii iertători sunt adevărați protagoniști ai unității familiei, bisericii și societății. În 17 septembrie 2017, la liturghia de la 12.15 din catedrala sf. Iosif, din București, am vorbit despre iertare. O problemă foarte grea, poate cea mai grea problemă pe care am întâlnit-o în viața mea pastorală. Înainte de a asculta predica, vă ofer spre lectură și meditație câteva reflecții ale Sfântului Ioan Crisostom despre iertare.

«Această parabolă caută să obțină două lucruri: ca noi să recunoaștem și să condamnăm păcatele noastre, apoi ca să iertăm păcatele altora. Condamnarea este în funcție de iertare, adică se dorește ca iertarea să devină mai ușoară. Într-adevăr, acela care își recunoaște propriile păcate va fi mai dispus să-l ierte pe fratele său. Și să ierte nu doar cu gura, ci din inimă. În caz contrar, vom îndrepta spada spre noi înșine. Ce rău poate să-ți facă dușmanul tău și care să poată fi comparat cu răul pe care ți-l faci tu singur, aprinzându-te de mânie și atrăgând condamnarea din partea lui Dumnezeu? Însă, dacă tu ești vigilent și trăiești în mod înțelept (în text: „filosofic”), tot răul va cădea pe capul aceluia care te jignește și el va plăti pentru fapta sa cea rea; dar, dacă te încăpăținezi să rămâi supărat și să ai resentimente, atunci tu vei fi păgubit: vei fi păgubit nu de jignirea dușmanului, ci de aceea care izvorăște din ranchiuna ta. Să nu spui că te-a insultat și că te-a calomniat și că ți-a făcut o mie de răutăți; cu cât mai mult au fost insultele la adresa ta, cu atât el îți este binefăcător. Într-adevăr, el ți-a dat ocazia să-ți ispășești păcatele tale. Cu cât mai mult te-a ofensat, cu atât el a devenit pentru tine cauză de iertare. Într-adevăr, dacă vrem, nimeni nu poate să ne facă vreun rău; mai mult chiar, dușmanii noștri vor fi pentru noi cauza unui bine imens. Dar de ce vorbesc doar despre oameni? Poate să fie ceva mai pervers decât diavolul? Și totuși, chiar și el poate fi pentru noi ocazie de mare glorie, așa cum ne arată Iob. Așadar, dacă diavolul poate să fie pentru tine ocazie de răsplată, de ce te temi de om, dușmanul tău? Gândește-te bine ce mult câștigi dacă suporți cu blândețe atacurile dușmanilor tăi. Primul și cel mai mare avantaj este iertarea păcatelor tale. În al doilea rând tu dobândești statornice și răbdare și, în plus, blândețe și milostivire: într-adevăr, cu cât cineva nu știe să se mânie pe cei ce îl ofensează, cu atât mai mult va fi blând față de prieteni. În sfârșit, vom dezrădăcina pentru totdeauna din noi mânia, și nu există un bine egal cu acesta. De fapt, cine este eliberat de mânie, evident, va fi eliberat de tristețe, care izvorăște din mânie, și nu-și va pierde viața cu griji și dureri fără rost. Cine nu se mânie și nu urăște acela nu știe să fie trist, ci va avea bucurii și bunuri infinite. Căci, urându-i pe alții, ne pedepsim pe noi înșine; dimpotrivă, ne facem bine nouă înșine, dacă iubim. Dincolo de toate acestea, tu vei fi respectat chiar și de dușmanii tăi, chiar dacă aceștia sunt diavoli; mai mult decât atât, cu această atitudine nu vei mai avea nici un dușman. În sfârșit, ceea ce contează cel mai mult și înainte de toate, tu îți vei câștiga bunăvoința lui Dumnezeu; dacă ai păcătuit, vei fi iertat; dacă ai făcut binele, vei găsi noi motive de încredere și speranță.

Așadar, să ne străduim să nu urâm pe nimeni, ca să ne iubească Dumnezeu. Chiar dacă îi suntem datori cu o mie de talanți, îi va fi milă de noi și ne va ierta. Dar tu spui că ai fost jignit de dușmanul tău. Ei bine, să-ți fie milă de el și să nu-l disprețuiești; compătimește-l cu adevărat, nu-l disprețui. De fapt, nu tu l-ai ofensat pe Dumnezeu, ci el; tu, însă, ai dobândit gloria dacă ai suportat cu răbdare ura sa. Amintește-ți că Isus Cristos, când era aproape de răstignirea sa, s-a bucurat pentru sine și a plâns pentru cei care urmau să-l răstignească. Așa trebuie să fie dispoziția noastră sufletească; cu cât mai mult suntem ofensați, cu atât trebuie să plângem pentru cei ce ne ofensează. Noi avem multe avantaje din acest fapt, în timp ce lor li se întâmplă contrarul. Acesta – vei zice tu – m-a insultat și m-a pălmuit în fața tuturor. Iar eu îți spun că acesta s-a necinstit în fața tuturor și a deschis gura la mii de acuzatori; pentru tine, însă, a împletit cele mai mari și mai splendide coroane și a sporit numărul crainicilor răbdării tale. Dar el m-a insultat în fața altora – tu obiectezi mai departe. Și ce-i cu asta? Căci, Dumnezeu singur va fi judecătorul tău și nu cei care au auzit acele calomnii. Pentru sine, de fapt, a adăugat un nou motiv de pedeapsă, astfel că el va trebui să dea cont nu doar de propriile fapte, ci și de cuvintele pe care le-a pronunțat împotriva ta. Dacă te-a acuzat în fața oamenilor, de fapt, el s-a discreditat în fața lui Dumnezeu. Apoi, dacă aceste gânduri nu-ți sunt suficiente, adu-ți aminte că și Dumnezeul tău a fost calomniat nu doar de Satana, ci și de oameni, ba chiar de cei pe care îi iubea mai mult decât pe alții».

Din Sfântul Ioan Crisostom, Comentarii la Evanghelia după Matei, 61, 5, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

Dragi prieteni,

În vârstă de aproape o sută de ani, duminica trecută, 10 septembrie 2017, a trecut la cele veșnice părintele René Laurentin, unul dintre cei mai mari specialiști în mariologie, autor a peste 150 de cărți și a peste 1 000 de articole științifice. A scris cele mai bune și complete cărți despre aparițiile Maicii Domnului la Lourdes. În paginile ziarului Le Figaro și a magazinului Chrétiens a publicat peste 2 000 de articole despre Conciliul Vatican II, la care a contribuit cu introducerea capitolului despre Maria de la sfârșitul constituției Lumen gentium – Lumina popoarelor: Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în Misterul lui Cristos și al Bisericii. De asemenea, a scris mult despre vizionari și mistici, despre diferite subiecte cu caracter biblic și teologic.  Într-o carte din 2008, intitulată „Viața autentică a Mariei”, vorbește despre Maria, Maica Domnului, ca eveniment ascuns și important, care nu poate fi despărțit de evenimentul unic în istorie, nașterea lui Dumnezeu-Mesia printre noi oamenii. Pentru a vă face o idee despre stilul, calitatea și substanța scrierilor părintelui Laurentin, vă ofer spre lectură și meditație în traducere proprie epilogul cărții „Viața autentică a Mariei”.

«Istoria nu a înregistrat nici originea Mariei, nici sfârșitul ei glorios. Nu există nici o referință istorică până la Bunavestire (Lc 1, 28 ss). De aceea, legăm începutul de sfârșitul existenței sale ce se întinde între aceste două mistere. Originea tainică a Mariei are o dimensiune trans-istorică, la fel ca Adormirea. Și încă ceva, Fecioara este un personaj de excepție, iar acest caracter excepțional se manifestă într-o manieră unică și singulară.

Spre deosebire de celelalte celebrități feminine, Maria a fost nu doar predestinată și pregătită, ci și profețită și prefigurată. De aceea, prezentăm antecedentele luminoase ale glorificării finale ale Mariei sub formă de epilog.

Se poate vorbi despre Maria înainte de Maria? Da, căci și ea are preistoria sa care trebuie situată între două extreme, pe de o parte, Pseudo-Bernard, un autor mistic din secolul al XII-lea, care a scris: „Toată Scriptura se referă la Maria”[1], iar pe de altă parte, exegeza științifică literală ce se apropie mai mult sau mai puțin de enunțul contrar: Vechiul Testament nu ne spune nimic despre Maria[2], pentru că încă nu exista.

Indiferent dacă va fi sau nu va fi la sfârșitul istoriei, Dumnezeu Creator prin care va trăi Maria este prezent la începutul ei. Dumnezeu, stăpânul istoriei potrivit lui Bossuet, nu o fabrică mecanic, căci El a creat o lume autonomă ce se construiește în mod treptat: la început energie cosmică, a cărei istorie oamenii de știință o refac începând de la big-bang; apoi viață, care evoluează și se dezvoltă, de la organismele monocelulare la vertebrate; și libertate umană, care zidește istoria, căci Dumnezeu a pus omul „în mâna voinței sale” (Sir 15, 14). În această devenire orice ființă este pregătită de ceea ce se găsește înaintea ei; și Maria a fost pregătită la fel ca toate celelalte ființe. Dar mai mult decât atât, Maica lui Dumnezeu Salvator, în centrul istoriei, este profețită și, de asemenea, prefigurată solidar cu El. În plus, la fel ca toate creaturile libere și nemuritoare prin sufletul lor, Ea este predestinată, dar într-un sens unic, adică transcendent. O carte despre viața Mariei ar trebui, deci, să cuprindă aceste patru puncte: cum a fost Maria pregătită, profețită, prefigurată și predestinată.

1. Pregătită

Maria se înscrie în rândul privilegiat al săracilor, căci descendentul promis lui David nu s-a născut în palatul în care a păcătuit, el și succesorii lui după el. După căderea regalității, poporul ales s-a întărit profund în timpul captivității din Babilon, potrivit Spiritului și Legii, putând să relanseze creația cea nouă și să pregătească nașterea lui Mesia, „Fiul Celui Prea-Înalt” (Lc 1, 35).

Lucrul acesta s-a făcut în aproape șase secole, înlăuntrul răbdării micului popor fără glorie în care creștea calitatea inimii și desăvârșirea iubirii, în interiorul căruia „mlădița din trunchiul lui Iese” (Is 11, 1) aducea rod: începutul divin al noii creații.

Biserica a văzut acest început și, de aceea, i-a invitat pe cei credincioși să celebreze sărbătoarea părinților săi, care se numeau convențional Ioachim și Ana. Motivul este că tatăl și mama fiecărei ființe umane sunt cei ce o creează împreună cu Dumnezeu și o formează împreună cu El, în toate sensurile pe care le poate avea cuvântul formare.

Lucrul acesta a fost cuprins în intenția de semnificare a Evangheliilor care recapitulează, atât cât este posibil, genealogia lui Cristos, chiar dacă Maria nu apare aici decât printr-o ruptură de nivel la Matei 1, 16: „Iosif, soțul Mariei”, și în mod anonim la Luca 3, 23-38, fiindcă Maria și Cristos fac parte dintr-o lungă istorie, bimilenară potrivit Evangheliilor și perioadei istorice, însă milionară potrivit preistoriei paleontologice.

2. Profețită

La începutul domniei regelui David, profetul Natan i-a dat de știre că va avea un moștenitor transcendent: „Când se vor împlini zilele tale și te vei odihni cu părinții tăi, voi ridica un descendent al tău după tine, care a ieșit din tine, și-i voi întări domnia. El va zidi o casă numelui meu și voi întări scaunul lui de domnie pentru vecie. Eu îi voi fi lui tată și el îmi va fi mie fiu. (…), dar îndurarea mea nu se va îndepărta de la el (…). Casa ta și domnia ta vor fi stabile înaintea ta pentru totdeauna, iar tronul tău va fi întărit pe vecie” (2 Sam 7, 12-16).

În prezicerea istorică vestită lui David pe la anul 1000, Mama lui Mesia nu este amintită nicăieri, deoarece a luat-o în căsătorie pe Betsabeea prin adulter, făcând să piară soțul ei, eroicul Urie, Hititul, pe care l-a trimis singur în fruntea atacanților ca să moară. Mesia nu va fi moștenitorul biologic al adulterului.

În secolul al IV-lea, Isaia îi spune regelui Ahaz profeția despre unul dintre succesorii lui David, lămurind astfel rolul pe care îl va avea Mama lui Mesia.

Începând cu secolul al II-lea sau al III-lea î.Cr., traducerea greacă a Septuagintei reținuse deja că mama viitorului Mesia nu va fi doar o tânără necăsătorită (în evreiește: almah)[3], ci o fecioară (în greacă: parthenos), iar lucrul acesta l-a păstrat și confirmat Evanghelia lui Matei (1, 20-25) așa după cum am văzut.

1. Mama lui Mesia în Isaia 7, 14

Când profetul Isaia reînnoiește și reactualizează profeția pentru regele Ahaz care trecea printr-un moment de încercare (rege în 736), Mama lui Mesia este în prim plan.

Regele Ahaz (736-716), cel de-al XII-lea rege al lui Israel, două secole mai târziu după David, era amenințat de dușmanii săi; Isaia îi propune un semn, dar refuză, fiind închis de proiectele sale. Isaia vestește, totuși, zicând: „iată, fecioara (almah) va zămisli și va naște un fiu, căruia îi va pune numele Emanuel (adică Dumnezeu cu noi)” (Is 7, 14).

Importanța dinastică a mamei și locul nașterii sunt subliniate printr-o a treia profeție la care se referă cele două Evanghelii ale copilăriei (Mt 1 și Lc 2).

În această primă profeție despre Mama lui Mesia, succesorul lui David și al lui Solomon este blamat pentru alianțele sale și pentru lipsa lui de evlavie; dar o fericită prezicere îi este făcută în ciuda voinței lui, pentru că evenimentul nu se referă la dânsul, ci la cei de mai târziu. Cele ce urmează în profeția lui Isaia subliniază dimensiunile divine ale lui Mesia: „Pentru că un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă. Stăpânirea va fi pe umerii lui și va fi numit sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, părinte veșnic, principe al păcii” (Is 9, 5).

1. Cea care trebuie să nască la Betleem (Mih 5, 1-3)

Profeția contemporană a lui Miheia (734-687) face complet abstracție de rege păstrând totuși referința la David prin menționarea Betleemului, locul său de origine. Mama lui Mesia este tot în prim plan: „Tu, Betleem Efrata, ești mic ca să fii printre locurile (de seamă ale ) lui Iuda; din tine va ieși, pentru mine, cel care va fi stăpânitor în Israel: originile lui sunt de demult, din zilele veșniciei. De aceea, îi va lăsa până la timpul când cea care trebuie să nască va naște și restul fraților săi se va întoarce la fiii lui Israel. Va sta și va paște cu puterea Domnului și cu mărirea numelui Domnului Dumnezeului său. Vor locui, căci el îi va face să se mărească până la marginile pământului” (Mih 5, 1-3).

Profeția se va împlini când „cea care trebuie să nască va naște”. Nu se spune nimic despre vreun tată care, în mod normal, ar trebui să fie regele, ci doar despre o mamă, în ciuda machismului social, având aici o nouă deschidere pentru a înțelege fecioria Mariei al cărui fiu este prezentat ca noul David, acela care va face să renască înnoită gloria fondatorului dinastiei, împlinindu-i viitorul etern printr-o împărăție fără de sfârșit (1 Reg 2, 4; 2 Sam 7, 16, Is 9).

1. Femeia dinastică, dușmana șarpelui ispititor

Geneza (3, 15) a fost tradițional interpretată drept Bunavestire glorioasă a Mariei. Dar aluzia îndepărtată la Maria a fost accentuată prin traducerea latină a sfântului Ieronim, numită „Vulgata”. După ce l-a pedepsit pe bărbat și pe femeie pentru păcatul originar, Dumnezeu i-a vorbit diavolului: „Ea (în latină: ipsa) îți va zdrobi (în latină: conteret) capul și tu îi vei mușca (în latină: insidiaberis) călcâiul”.

Această traducere latină are două greșeli. În textul ebraic, este vorba despre descendența femeii, Mesia, cel care se va lupta cu șarpele, nu femeia. Unul și același verb evreiesc shouf desemnează acțiunile celor doi adversari; descendența femeii și neamul rău al șarpelui. Sensul acestui verb rar (apare de patru ori în Biblia evreiască) este enigmatic. Dhorme[4] justifică traducerea diferențiată a sfântului Ieronim (insidiaberis, pentru diavol: „tu o vei amăgi”; și conteret pentru femeie: „ea îți va zdrobi capul”), printr-o analogie cu unele limbi orientale vechi, (asiro-babiloniene și arabe) presupunând că cele două uzanțe ale verbului shouf pentru a treia persoană din viitor, deși literar sunt asemănătoare, ar putea proveni din două rădăcini diferite, semnificând și „va zdrobi” și „va urmări”; însă părinții greci nu văd această diferență. Ei traduc shouf cu unul și același cuvânt teresei („va urmări” sau „va ataca”). Așadar, este vorba despre o luptă reciprocă și prelungită.

Descendența femeii, Mesia dinastic, nu este ea destul de clară pentru a semnifica victoria?

Nu, pentru că în aceeași carte a Genezei, mușcătura călcâiului cuiva înseamnă victorie: Iacob îi aduce laude în privința asta fiului său Dan. Dan este un șarpe care, mușcând gleznele calului, face să cadă călărețul pe spate (Gen 49, 17).

Unii părinți interpretează această mușcătură la glezne ca victoria aparentă a Diavolului ce a uneltit eficace moartea lui Cristos.

Textul este semnificativ, căci femeia, Eva, victima șarpelui, va naște descendența ce va lupta împotriva șarpelui. Profeția are un caracter dinastic. Se referă la posteritatea mesianică; există solidaritate între mamă și această descendență în care apostolul Paul îl vede pe Mesia învingător.

Textul Genezei prezice, așadar, o lungă bătălie și face să se întrevadă speranța în victoria promisă în altă parte, dar nu o exprimă în mod formal. Profețiile sunt limitate; puțin câte puțin poporul lui Dumnezeu va descoperi sensul lor deplin.

Dar acest al treilea text, la fel ca cele de mai înainte, subliniază în primul rând, rolul mamei, unul dinastic, și „dușmănia” sa cu șarpele. Această profeție este mai puțin literală și mai mult tipologică. Se înțelege potrivit raportului între Eva, mama celor vii biologic, și Maria, la un nivel mult mai sus: divin și spiritual.

Cele trei profeții converg spre Maria, Maica Domnului, simbolic și poetic, potrivit modului de exprimare constant al Bibliei, mult mai pertinent decât nu părea să fie.

3. Prefigurată

Revelația biblică progresează nu doar prin profeții, ci și prin fapte și realități (în latină res) care se succed, își răspund reciproc și se dezvoltă în istorie, ca tot atâtea etape ale planului lui Dumnezeu. Căci, progresul istoriei și al mântuirii se realizează din interior și liber, potrivit planului Creatorului, prin prefigurări și tatonări promovate de oameni după proiectul și idealul divin care inspiră tainic proiectele lor succesive. Așadar, există un sens simbolic, poetic și elocvent, până la împlinirea de la sfârșitul istoriei: de la Adam la Isus Cristos, și de la Eva la Maria. Într-adevăr, aceste personalități îl vestesc pe Cristos, care este de nedespărțit de Mama sa, sfârșit glorios al istoriei[5]: lucrul acesta se numește „tipologia Mântuirii”.

Bunavestire adresată Mariei le recapitulează și le luminează pe cele precedente, care până atunci erau de neînțeles. Sunt reluați termenii profețiilor din vechime pentru a vesti faptul nou ce le împlinește.

1. Fiica Sionului

„Fiica Sionului”, în Biblie, este partea cea mai bună a poporului lui Dumnezeu, poporul „Mult-Iubit al lui Dumnezeu”. Nu este poporul prostituat prin păcat, ci poporul nou, poporul alianței, pe care Dumnezeu îl duce în pustiu pentru a-i vorbi la inimă ca un de curând îndrăgostit (Os 2, 16).

Așa îi spune Dumnezeu logodnicei sale din Cântarea Cântărilor: „Toată frumoasă ești prietena mea și prihană nu este în tine” (Ct 4, 7). Doar Maria împlinește această profeție, numai ea, în poporul lui Dumnezeu, va fi fără prihană, căci sfânta Biserică este alcătuită din păcătoși. Doar Maria a fost principiul și sămânța imaculată a Bisericii, după cum am văzut în această carte despre Viața ei.

1. Arca alianței

De asemenea, Bunavestire îi descoperă Mariei că ea va fi noua „arcă a alianței”, locuința curată a lui Dumnezeu pe pământ, nu mobilierul confecționat artistic de Moise și care a devenit locul prezenței divine, ci „arca alianței” vie și personală, care face să se nască pe pământ Fiul lui Dumnezeu (Ex 40, 34-35, reluat și împlinit prin Bunavestire din Lc 1, 35).

Maria devine reședința Fiului lui Dumnezeu; va fi în persoană „templul lui Dumnezeu”, născut într-nsa. În momentul Întrupării, când el și ea formează un singur tot, ea devine „Cortul Întâlnirii” (Ex 27 și 40), în care Moise stătea de vorbă cu Yahwe, și cortul central al „arcei alianței” (Ap 11, 19), în care locuia Dumnezeu printre corturile poporului său nomad în pustiu; în sfârșit, Templul, unic pentru Israel, pentru ca toți să devină după ea, „templul Duhului Sfânt” (1 Cor 3, 16; 6, 19; 2 Cor 6, 16).

Maria, conștientă de această tipologie, va vorbi despre Bunavestire făcând referință constantă și refolosind de mai multe ori fragmentul despre urcarea „arcei alianței” la Ierusalim cu care Trimisul lui Dumnezeu a identificat-o (Lc 1, 35; aici mai jos, capitolul 5).

De asemenea, păstorii, cei mai săraci dintre săraci, vor fi investiți și învăluiți în noaptea lor de slava lui Yahwe, așa după cum a fost învăluită „arca alianței” și templul lui Solomon (1 Reg 8, 10). Acești destinatari săraci ai Evangheliei au fost desemnați astfel drept noul „templu al lui Dumnezeu”, făcut nu din pietre materiale, ci din pietre vii (1 Pt 2, 4-5). Fiul lui Dumnezeu se naște noaptea în ieslea unui grajd, iar păstorii îl luminează și îl umplu cu Lumina Gloriei.

Cu ajutorul acestor personalități evocate de mesagerii lui Dumnezeu, am văzut cum Maria devine conștientă de nemaiauzita sa chemare de a fi Maica Domnului și Maica oamenilor toată viața sa. Lucrul acesta l-a înțeles în Evanghelia Copilăriei, transmisă în greacă, de Luca (1-2).

Planul lui Dumnezeu se manifestă de la o personalitate la alta, de la prefigurare la împlinire, până la reîntoarcerea sa.

Maria, Mama lui Mesia are locul său inevitabil în această progresie luminoasă; prin aceste imagini și semne istorice Dumnezeu i-a revelat misiunea sa primordială, centrală și decisivă.

1. Femeile Bibliei, mame, eroine și sfinte

Tipologia semnificativă a femeilor este imensă.

Mai întâi am văzut-o pe Eva, Mama celor vii (Gen 2 și 3). Luca și Ioan fac aluzie mai ales când Isus îi spune ostentativ Mariei „femeie” (In 2, 4 și 19, 26), în loc de „mamă” (în evreiește: em; în greacă: meter) așa cum s-ar fi cuvenit să spună un fiu.

De-a lungul întregii Biblii, Maria este prefigurată de Eva, arhetip simbolic al tuturor femeilor, creată curată de mâinile lui Dumnezeu pentru „a fi Mama celor vii” (Gen 3, 20). Planul eșuat al lui Dumnezeu cu Eva este prefigurat gradual într-o mulțime de femei reprezentative: Debora, „Mamă în Israel” (în vremea tuturor primilor judecători), Estera și Iudita, dar și personalitățile materne și dinastice: Sarah, Rebeca, Rahela, Rut; neomițând-o pe profetesa Miriam, sora lui Moise și a lui Aron (Ex 15, 20), inițiatoarea eliberării Iudeilor, trimisă de Dumnezeu „în fruntea poporului cu Moise și Aron” (Mih 6, 4); Ana, mama lui Samuel (1 Sam 1, 20; 2, 1-11); profetesele ulterioare din cartea Regilor (Hulda, 2 Reg 22, 14; Noadia, Neh 6, 14) și profetesa Ana în copilăria lui Cristos (Lc 2, 36-38); apoi Sfintele Femei, discipolele cele mai fidele ale lui Cristos (Lc 8, 1-3).

Așa după cum au înțeles Părinții Bisericii, începând cu Iustin și sfântul Irineu (încă din sec. al II-lea), păcatul vine prin Eva, mântuirea, prin Maria; moartea prin Eva și viața prin Maria.

Lucrul acesta este copleșitor în privința sensurilor, oricare ar fi limitele analogiilor țintite și delimitate de Părinții Bisericii și sublinierile cardinalului de Lubac.

4. Predestinată

Trecând la predestinare, la nivelul teologic al lui Dumnezeu transcendent, ieșim și mai mult din istorie.

Predestinarea nu este predeterminare, căci atunci i-ar transforma pe oameni în marionete. Predestinarea nu este destin orb, ci plan deschis al lui Dumnezeu în legătură cu fiecare om; destinul omului de ființă chemată să acționeze liber nu este fatalitate, ci finalitate, o chemare a iubirii divine creatoare făcută creaturii care răspunde sau nu după bunul său plac.

Dumnezeu Creator dăruiește existența sa fiecărei ființe, căci lumea aceasta nu este un fragment sau o prelungire a substanței sale (după cum susțin panteiștii): Dumnezeu creează totul din nimic și nimic nu există decât prin el, nu doar la începutul Creației, căci existența noastră durează prin creația sa continuă. Îi creează pe oameni din iubire, ca un tată: o iubire personală pentru fiecare. Îi creează în libertate. Le dăruiește un destin de neînlocuit. Nu este vorba de fatalism, căci fiecare om își inventează liber destinul său. De aceea, trebuie să spunem: „Dumnezeu ne-a dăruit tot ceea ce suntem, dar toate faptele noastre sunt ale noastre, în același timp și ale Lui, suntem potrivit imaginii sale. Existența ne-a fost dăruită de Dumnezeu și prin libertatea noastră se realizează în Dumnezeu destinul nostru: El l-a făcut pe om de la început și l-a lăsat în mâna voinței sale (Sir 15, 14)”.

Aceste două niveluri de existență nu se amestecă, nu interferează pentru că ele se situează la nivelul transcendenței imuabile a Creatorului și la nivelul temporar și succesiv al creaturii.

Destinul Mamei Domnului „este unic”, căci o face să intre personal în familia celor trei persoane divine: Maria nu putea să fie mama unei persoane divine decât potrivit imaginii generării sale eterne, adică în mod esențial virginală. Într-un puternic sens profetic era „fecioară, Fiica Sionului” (2 Reg 19, 21), „Fecioara Israelului” (Am 5, 2).

Lucrul acesta o predestina pe Maria să înmugurească vie ca „mlădiță a lui Iese” (Is 11, 1 și 10) pentru a-l naște pe Cristos în familia umană.

Era o predispoziție a poporului celor săraci în Domnul, pentru că din generație în generație o pregăteau pe mica floare feciorelnică ce va da naștere lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

Asta îi conferă o dimensiune unică: metafizică, dar ea va trebui să o realizeze umil prin libertatea sa cotidiană de-a lungul unui set de încercări necunoscute.

Fiind deasupra tuturor maternităților care au reînnoit poporul lui Dumnezeu în fiecare generație (de la prima femeie la Sarah și Ruth și până la „cea mai mică rămășiță” a ”săracilor” care au făcut să răsară poporul cel mai bun al lui Dumnezeu), Maria, noua Evă, era „Femeia”, fecioara chemată să dea naștere din plămada umanității Fiului lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Ea este în felul acesta începutul noii creații (2 Cor 5, 17; Gal 6, 15; Col 3, 10), care a fost prevestită de profeți. Această misiune a fost încredințată libertății sale de ambasada îngerului Gabriel. După ce a primit de la Dumnezeu răspunsul care împăca chemarea sa maternă cu gândul ei de a rămâne fecioară, a răspuns în grabă și fără rezerve prin acel Fiat – Fie mie (Lc 1, 38). Ea este astfel floarea umanității celei noi, iar Fiul lui Dumnezeu, întrupat în rândul oamenilor, o va naște din nou din interior: „Mama Domnului” (Lc 1, 43) este predestinarea supremă, intim legată de cea a lui Cristos însuși, în felul acesta făcut om printre oameni.

Lumina transcendentă a predestinării nu alterează nici istoria, nici faptele pe care le vom prezenta din punct de vedere istoric, dimpotrivă, luminează sensul lor profund, care este divin și, în același timp, uman (potrivit celor două înțelesuri ale cuvântului sens care păstrează dimensiunea escatologică).

Îndreptăm această lumină pregătitoare spre creștinii care vor să înțeleagă Revelația, dar și spre necreștinii, spre agnosticii tulburați de adevărul nu doar istoric, ci și metafizic, dezamăgiți de „Maria-neant” a lui Jacques Duquesne și de „Maria-marionetă” a lui Marek Halter, oricât de curate și talentate ar fi intențiile lor.

Fie ca această carte să-i ajute să intre în misterul celei mai minunate persoane umane: Myriam, care în traducere înseamnă „Maria”, nu în lumina ideologiilor la modă astăzi, ci pătrunzând în destinul său, chiar și cu ajutorul doar al informațiilor istoriei biblice și profane.

Această pre-istorie se referă în cele din urmă la planul divin, cheia prezicerilor și prefigurărilor biblice. Creația fără noutate, dar reînnoită în durata succesivă care este timpul, predestinează solidar această lume pentru progresul inerent al succesiunii creatoare, căci viitorul nu este un spațiu preexistent care trebuie umplut[6]. Legea sa este să se auto-creeze într-o durată deschisă pe care Dumnezeu o încredințează energiilor interioare ale Creației sale și, la nivelul cel mai înalt, libertății autentice a oamenilor. A încredințat libertății Mariei decizia esențială a istoriei, venirea în lume a lui Dumnezeu însuși, Creatorul care îi propunea să vină și să salveze lume din interior și nu de sus.

De la preistorie la istorie

Preistoria secretă pe care am evocat-o lasă să se întrevadă importanța destinului Mariei, viitoarea Maică a Domnului. Acesta este un eveniment major al istoriei umane, dar un eveniment ascuns ca multe altele care va revela eternitatea, cel mai mare dintre evenimentele discrete: nașterea copilei care era destinată să devină Maica lui Dumnezeu. Aceasta este aurora mântuirii, de unde va răsări „Soarele dreptății”. Văzut din cer, de la înălțimile eternității, acesta este un moment binecuvântat între toate celelalte momente.

Îngerii cerului se vor apleca cu gingășie asupra leagănului, în timp ce îngerii căzuți în infern vor rage de mânie la vederea apariției acestui micuț și mizerabil animal uman care urma să schimbe cursul istoriei și al păcatului, instaurând în istorie sămânța perfectă a iubirii divine (în greacă: agape) și a sfințeniei, singura capabilă să regenereze din interior golul dăunător al păcatului, cu urmările sale chinuitoare și traumatizante, căci orice lipsă este și o rană.

Printre evenimentele ascunse (și există multe), Maria este evenimentul cel mai important, de nedespărțit de nașterea lui Dumnezeu-Mântuitor.

Din punct de vedere istoric, este de asemenea foaia în alb a atâtor minuni care nu au nici un ecou în această lume, a atâtor eroisme niciodată celebrate, a atâtor mame care au creat foarte multe destine mari, câteodată formând îndeaproape personalitățile și conștiințele copiilor lor, câteodată sacrificându-și viața proprie pentru a da naștere copiilor lor. Importanța tuturor acestora se va vedea în ziua cea din urmă.

Această succesiune intimă a generațiilor care își dau una alteia în mod neobosit flacăra iubirii este cel mai mare și cel mai profund secret al istoriei umane și divine, căci fiecare căsătorie umană creează împreună cu Dumnezeu noi persoane umane după imaginea lui Dumnezeu. Acest lucru esențial, deseori trădat de oamenii adulteri și violatori, este de asemenea banalizat prin repetare cotidiană și prin secretul însuși al iubirii, cauză și scop al Creației.

Nașterea Mariei se află la capătul acestui lanț anonim, căci ea îl va naște pe Dumnezeu însuși și va uni viața umană cu viața lui Dumnezeu, pentru ca toți să fie una.

Generațiile creștine au întrevăzut că nașterea Mariei depășește tot ceea ce a fost mai înainte.

Maria vine din neamul lui David?

Am încercat să demonstrez lucrul acesta, pentru a restabili deplina descendență biologică a lui Mesia, cu următoarele argumente:

1). În Israel, căsătoriile aveau loc în interiorul aceluiași trib: „nu-ți lua femeie străină, care nu e din tribul tatălui tău” (Tob 4, 12).

2). Noul Testament repetă potrivit profețiilor că „Isus este din neamul sau casa lui David” (Lc 1, 69; Rom 1, 1-4; 2 Tim 2, 8; Ap 5, 5 și 22, 16).

Dar reluarea profețiilor biblice în Evanghelii se înțelege prin legătura cu originea davidică a lui Iosif, tatăl adoptiv al lui Isus; cele două genealogii (Mt 1 și Lc 3) se referă doar la Iosif și, prin adopție, justifică obârșia davidică a lui Isus. Încă ceva, Luca lămurește marile ramuri genealogice, nu doar al lui Zaharia și al lui Iosif, ci și a două femei: Elisabeta (Lc 1, 5) și Ana (Lc 2, 36).

Însă, Mariei din Nazaret nu-i atribuie nici un fel de înrudire remarcabilă; o prezintă doar ca pe o țărancă umilă din Nazaretul Galileii, un loc disprețuit după cum subliniază multe fragmente din Evanghelie.

După decepția pe care au avut-o cu verificarea liniei genealogice a lui Iosif care trebuia să justifice caracterul mesianic al lui Isus, Luca avea tot interesul să menționeze apartenența Mariei la neamul lui David, dacă ar fi trebuit, însă cercetarea minuțioasă pe care cei doi evangheliști au făcut-o pentru a controla cu ajutorul unor surse parțial diferite originea davidică a lui Iosif le-a arătat, fără îndoială nu fără regrete, că Maria nu făcea parte din neamul lui David.

Pe de altă parte, Luca îi atribuie Mariei rădăcini sacerdotale care ajungeau până la Aron, în calitate de verișoară sau rudă a Elisabetei.

Oricum, Cristos justifică dubla speranță a tradiției biblice. Isus este în același timp Mesia regal și Mesia sacerdotal: Mesia a lui David prin Iosif, „prin adopție”, și Mesia a lui Aron prin neamul Mariei; dar, cel mai important lucru, Isus nu este atât un Mesia dinastic, prin adopție, cât mai ales un Mesia divin, potrivit lui Sofonia (3, 14-17) și profețiilor paralele. Lucrul acesta l-au înțeles cei doi evangheliști după ce a eșuat încercarea lor de a justifica credința populară care îl aclama pe Isus ca fiu al lui David.»

 

Din René Laurentin, Vie authentique de Marie, Editions L’Oeuvre spirituelle, Paris 2008, pp. 345-361, trad. Wilhelm Dancă

[1] Sermon 3, sur le Salve Regina, PL 184, 1069.

[2] În lucrările de exegeză științifică, catolice sau nu, nu este vorba deloc, de cele mai multe ori, despre Maria, chiar dacă subiectul este Gen 3, 15; Is 7, 14 sau Mih 5, 1-2. Apoi, deseori, teologia clasică a Întrupării nu menționa numele Mariei, din cauza caracterului abstract al noțiunii de unire ipostatică prin care se definea esența Întrupării.

[3] Această almah, „fată tânără” necăsătorită pe care regele urma să o ia în căsătorie, sau „femeie tânără” pe care se pregătea să o ia în căsătorie, era în prim planul intereselor sale personale. Ea a fost văzută ca fiind fecioară chiar de la prima traducere greacă a Septuagintei (două secole înainte de Isus Cristos) pe care a reluat-o Matei 1; profeția lui Isaia 7, 14 este unul dintre textele cele mai complexe ale Bibliei: situația este confuză. Ahaz este amenințat de două regate care au făcut alianță între ele. Se găsește în fața unei dileme, vrea să rezolve totul de unul singur. Refuză semnul pe care Isaia i-l propune din partea lui Dumnezeu. Isaia îi descoperă semnul, totuși, folosind termeni reali și, în același timp, simbolici, care vor fi înțeleși progresiv prin desfășurarea evenimentelor și inspirația Duhului Sfânt. Sensul autentic: „iată, Fecioara va zămisli” este literal în sens și implicit și virtual, dar, de asemenea, simbolic și tipologic; lucrul acesta este întâlnit mereu în dezvoltarea Revelației, acolo unde implicitul (virtualul) mai mult sau mai puțin sugestiv este înțeles treptat și explicat totodată de împrejurări, de inspirația și lumina Spiritului Sfânt care ajută la înțelegerea progresivă a planului lui Dumnezeu și a sensului ultim pe care îl revelează în mod treptat. Acesta este procesul însuși al Revelației biblice. Profeția dinastică din Isaia 7, 14 explică aspectul feminin și virtual feciorelnic al profeției anterioare pe care i-a făcut-o Natan lui David.

[4] „Bible”, Dhorme, edition Pleiade (1 p. 10).

[5] Această simbolică este intuitiv descoperită de Tradiția vie a poporului creștin. Căci, transmiterea nu este mecanică, ci vie și penetrantă.

[6] Comparare și analogie luminătoare: cosmosul care crește cu o viteză amețitoare nu se întinde într-un spațiu exterior preexistent, ci își creează spațiul său prin propria sa energie; această singularitate demonstrată științific face să se apropie în mod unic timpul și spațiul. Această informație nouă revoluționează filosofia viitorului, care se face din interior.

Dragi prieteni,

În sărbătoarea „Înălțarea Sfintei Cruci” din acest an, 14 septembrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, am vorbit la predică despre crucea simbol al mântuirii ce străjuiește altarele pe care se celebrează sfânta liturghie, îndemnându-i pe credincioșii prezenți ca, ori de câte ori vin la biserică, să-și îndrepte privirea spre Cristos răstignit, mort și înviat, și să se lase copleșiți de iubirea fără margini a lui Dumnezeu pentru noi. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva reflecții ale sfintei Edith Stein despre crucea simbol sau semn distinctiv al celor care cred în Cristos.

«Principiul de „simbol” est utilizat cu înțelesuri multiple. Uneori se folosește într-un sens foarte larg, astfel încât, prin el, se înțelege orice lucru perceptibil cu simțurile, prin care se denumește ceva spiritual; sau se înțelege orice lucru cunoscut din experiența naturală, prin care se desemnează ceva necunoscut, poate chiar ceva imposibil de înțeles cu ajutorul experienței naturale. În acest sens larg al cuvântului, atât crucea cât și noaptea pot fi numite simboluri. Totuși, ținând cont de diferența dintre semn și imagine, apare deja o contradicție. Imaginea – înțeleasă în sensul unei reproduceri – face referire la obiectul reprodus datorită unei asemuiri interioare. Cine vede reproducerea, este imediat direcționat cu gândul către original, pe care fie că îl recunoaște, fie că îl cunoaște prin tocmai acea reprezentare. Între semn și obiectul desemnat nu este necesară o concordanță de conținut. Relația dintre semn și conținut se bazează pe o înserare arbitrară, despre care trebuie să fie informat cel care dorește să înțeleagă semnul. Crucea, evident, nu este o imagine în sensul propriu al cuvântului. (Dacă o numim „imagine cu sens”, sau „alegorie”, nu înseamnă cu mult mai mult decât dacă o numim „simbol” în acel sens larg al cuvântului, pe care tocmai l-am explicat: este ceva vizibil, care indică către un sens aflat dincolo de ceea ce se poate vedea). Între cruce și suferință nu există nici o asemănare direct perceptibilă, nici vreun raport de semn arbitrar stabilit. Crucea a fost încărcată cu propria ei însemnătate datorită istoriei sale. Ea nu este un oarecare „obiect natural”, ci este o „unealtă” confecționată și utilizată de mâna omului în vederea unui scop bine definit. Ca unealtă, crucea a jucat în istorie un rol de o importanță incomparabilă. Oricine trăiește în incinta culturii creștine cunoaște câte ceva legat de acest rol. Din acest motiv, dar și datorită formei sale intuitive, crucea îl transpune, pe cel care o privește, nemijlocit în abundența sensurilor legate de ea. Este deci un semn, dar unul al cărei însemnătate nu i-a fost aplicată artizanal, ci pe care o merită realmente datorită efectelor produse de ea, cât și a istoriei sale. Forma ei vizibilă indică raportul între ea și sensul legat de ea. Acestei stări de fapt îi vom corespunde, numind crucea o emblemă (sau semn distinctiv)».

Din Edtih Stein, Știința crucii. Un studiu asupra lui Ioan al Crucii, trad. Ricarda Maria Terschak OCDS, Editura Carmelitană, București 2012, pp. 81-82.

Mai jos puteți să ascultați predica din sărbătoarea „Înălțarea Sfintei Cruci”:

Dragi prieteni,

Înainte de a asculta predica din 10 septembrie 2017, vă invit să citiți câteva gânduri ale sfântului Ciprian despre cum trebuie să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să fie putenrică, eficace, adică în ce mod poate să devină o cântare simfonică, nu cacofonică, a inimilor reconciliate.

«Învățătorul păcii și Maestrul unității nu vrea ca rugăciunea să se facă individual și în particular, în sensul că cine se roagă să se roage doar pentru sine. Noi nu spunem: Tatăl meu, care ești în ceruri; de asemenea, nu spunem: dă-mi mie astăzi pâinea cea de toate zilele; și fiecare dintre noi nu cere să i se ierte doar lui păcatul său; nici nu se roagă doar pentru sine ca să nu fie dus în ispită și să fie mântuit de Cel rău.

Rugăciunea noastră este publică și comună; și când ne rugăm, ne rugăm nu doar pentru unul singur, ci pentru întreg poporul, pentru că noi, adică întregul popor, suntem una.

Dumnezeul păcii și Maestrul armoniei, care ne-a dat învățătura unității, vrea ca unul să se roage pentru toți, așa după cum unul fiind el i-a luat asupra sa pe toți.

Tocmai această lege a rugăciunii au respectat-o cei trei tineri aruncați în cuptorul cu foc încins; s-au rugat în deplină armonie, spiritual erau uniți într-o singură inimă. Ne dă mărturie Scriptura care, arătându-ne cum se rugau, ne oferă modelul de urmat în rugăciunile noastre ca să fim ca ei. „Atunci” – stă scris – „cei trei, într-un singur glas, au înălțat imnuri, l-au preamărit și l-au binecuvântat pe Dumnezeu” (Dan 3, 51). Se rugau ca și cum ar fi avut un singur glas, și totuși Cristos încă nu-i învățase să se roage! Ei bine, rugăciunea lor a fost eficace, a putut fi ascultată, pentru că rugăciunea pacifică, simplă și spirituală atrage bunăvoința lui Dumnezeu.

Așa îi vedem rugându-se și pe apostoli, când erau adunați împreună cu discipolii, după înălțarea Domnului. „Toți aceștia” – stă scris – „într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus, și cu frații lui” (Fap 1, 14). Erau statornici în rugăciune, mărturisind în felul acesta, în rugăciunea lor, și ardoarea și iubirea lor reciprocă, adică faptul că Dumnezeu, care face să locuiască în aceeași casă pe cei care sunt reconciliați (cf. Ps 67, 7), nu-i primește în locuința divină și eternă decât pe cei ce se roagă într-un singur cuget.

Din Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, 8, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Credința creștină rodește roade de viață bună dacă discipolii lui Isus Cristos nu renunță la cruce, dacă sunt dispuși să o accepte și să o poarte cu bucurie. Din păcate vremurile în care trăim nu îndeamnă nici la credință, nici la acceptarea crucii. Cu toate acestea știm bine că nu se ajunge la performanță fără transpirație, chiar dacă ai talent mult, că nu există glorie umană sau spirituală fără spini, ca viață împlinită presupune trecerea prin suferință, în fine, că nimeni nu poate avea o coroană fără cruce, evident, în sens existențial și spiritual.  Mai multe lucruri despre toate acestea veți găsi în predica de mai jos. Înainte de a o asculta vă propun să citiți câteva îndemnuri luate din Imitațiunea lui Cristos pentru a avea mai mult curaj în acceptarea sau, de ce nu, iubirea crucii proprii.

«(1). Multora li se pare aspru cuvântul acesta: Leapădă-te de tine, ia-ți crucea și urmează-l pe Isus (Mt 16, 24). Dar mult mai aspru totuși va fi cuvântul celălalt, rostit în ziua de pe urmă: Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic (Mt 25, 41)! Cei ce ascultă acum și urmează cu bucurie cuvântul crucii, nu se vor teme când vor răsuna cuvintele osândei veșnice. Acest semn, al crucii, va sta înălțat pe ceruri când Domnul va veni la judecată. Atunci toți ucenicii crucii, care și-au orânduit viața după Cel Răstignit, nu vor avea a se teme de nimic, ci se vor apropia de Cristos-Judecătorul cu cea mai mare încredere. (2). Pentru ce, așadar, te temi să iei crucea, calea însăși care duce spre cer? În cruce este mântuirea, în cruce viața, în cruce ocrotirea împotriva vrăjmașilor; în cruce izvorul dulcilor desfătări cerești, în cruce tăria sufletului, bucuria spiritului, împlinirea virtuții, desăvârșirea sfințeniei. Nu este mântuire pentru suflet, nici nădejde de viață veșnică decât numai prin cruce. Ia-ți așadar crucea și urmează-l pe Isus, pe drumul vieții fără sfârșit. El a deschis calea, purtând pe umeri crucea, și a murit răstignit pe ea pentru tine, ca, purtând aceeași povară și tu, să râvnești să mori la rândul tău pe cruce. Căci dacă vom muri cu Cristos împreună, vom trăi împreună cu El (Rom 6, 8). Și dacă vei fi părtaș la patimile lui, din mărirea lui te vei împărtăși. (3). Într-adevăr, iată că totul atârnă de cruce, totul stă în răstignire; și nu alta este calea ce duce la viață și la adevărata pace lăuntrică: sfânta cale a crucii și a răstignirii zilnice. Poți colinda lumea întreagă, dacă vrei; poți căuta pretutindeni tot ce dorești: nicăieri nu vei găsi o cărare mai înaltă pe sus, și nici o potecă mai sigură pe jos, în afară de calea sfintei cruci. Rânduiește și așază totul după cum vrei tu și cum ți se pare mai bine: te vei convinge singur că pretutindeni pe lume trebuie, vrând-nevrând, să pătimești și să suferi, până la urmă, pentru câte ceva – și astfel, iată, peste cruce vei da, fără să vrei, întotdeauna: fie că trupul tău va fi încolțit de vreo durere, fie că sufletul tău va fi măcinat de alean și de amărăciune. (4). Se va întâmpla să fii părăsit de Dumnezeu, se va întâmpla să fii pus la încercare de aproapele tău, dar, mai des încă și înainte de orice, îți vei fi ție însuți povară și întrucât nu vei putea afla ușurare ori scăpare prin mângâieri sau alte leacuri și tămăduiri, decât când Dumnezeu va voi, va trebui să rabzi. Dumnezeu, într-adevăr, vrea ca tu să înveți să suferi povara amărăciunii fără a te bucura de vreo alinare, și lui singur să i te încredințezi, și astfel, prin urgisiri trecând, să te smerești tot mai mult. Nimeni, într-adevăr, nu simte mai adânc în inimă patima lui Cristos decât acela căruia i s-a întâmplat să sufere amărăciunea răstignirii. Crucea este, așadar, gata mereu și te așteaptă în tot locul. De ea nu vei putea scăpa, oriunde ai fugi: căci oriunde te-ai afla, te vei purta și te vei găsi pe tine însuți, mereu. Întoarce-te încotro vei vrea, în sus și în jos, în dreapta și în stânga: în toate părțile vei da peste cruce, și, oriunde te-ai afla, n-ai altă cale decât să-ți păstrezi cumpătul în răbdare, dacă vrei să te bucuri de pacea lăuntrică și să te poți învrednici de cununa vieții veșnice. (5). Dacă îți porți cruce de bunăvoie, crucea la rândul ei te va purta pe tine și te va duce spre limanul mult dorit, acolo unde vor înceta toate amărăciunile care, aici pe pământ, nu pot lua sfârșit niciodată. Dacă îți duce crucea cârtind, îți sporești singur povara și vei simți pe umerii tăi o greutate și mai apăsătoare; totuși, n-ai încotro: nu poți decât să înduri mai departe ce ți s-a dat. dacă te scuturi de o cruce, vei da fără îndoială de alta, aproape sigura încă și mai grea. (6). Cum ți-ai putea închipui că ai să scapi de ceea ce n-a scăpat nimeni dintre muritori până acum? Care dintre sfinți și-a trăit viața în această lume scutit de cruce, fără să aibă de înfruntat amărăciuni și lucruri potrivnice? Nici Isus Cristos, Domnul nostru, n-a fost – măcar un singur ceas – scutit de durerile și amărăciunile pătimirii pământești: Trebuia – zice el – să pătimească Cristos și să învie din morți și astfel să intre în mărirea sa (Lc 24, 26-46). Cum ai putea căuta o altă cale decât calea regească, drumul sfintei cruci?».

Din Thomas a Kempis, Imitațiunea lui Cristos, cap. XII, trad. Andrei Brezianu, ARCB, București 1992, pp. 96-99.

Mai jos puteți să ascultați predica din 3 septembrie 2017: