Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Platon: Există o Divinitate Impersonală

Dragi studenți,

Platon vorbește despre existența unei Divinității Impersonale identificând-o mai întâi cu Hiperuraniul (ceea ce este dincolo de cer, ceea ce transcende lumea sublunară sau globul ceresc) sau cu lumea inteligibilă. Divinul este Principiul transcendent și Modelul absolut al lumii sensibile. Apoi, Platon identifică Divinul cu Ideea de Frumusețe sau cu Ideea de Bine sau cu Ideea de Ființă, cu o idee supremă. O Idee anume are caracterul de Principiu absolut, iar celelalte se raportează la Ideea supremă participând în grade diferite caracteristica de a fi transcendent. Așadar, transcendența la Platon nu înseamnă ceva diferit sau îndepărtat de lumea sensibilă, ci primatul valoric în interiorul ierarhiei ființei. În fine, al treilea fel de a înțelege Divinul la Platon se găsește în dialogul Timaios; Dumnezeu este Demiurgul sau mintea ordonatoare a lumii potrivit modelului inteligibil, Principiul intermediar și mediator între lumea ideilor și lumea sensibilă. Cu acest concept, Platon s-a distanțat parțial de concepția impersonală despre Divin, dar a sacrificat transcendența în sens absolut (pentru că Demiurgul este subordonat Ideilor) și limbajul rațional, pentru că a adoptat limbajul mitologic care păstrează totuși un sens speculativ și o dimensiune teoretică.

Pentru seminarul cursului de Credință și Rațiune redau mai jos câteva texte extrase din dialogurile platoniciene despre Divin și lumea Ideilor.

a). Cele două tipuri de modele sau exemplare – «Socrate: Dar, Theodoros, nu e cu putință ca cele rele să piară, căci este nevoie să existe întotdeauna ceva opus binelui și nici nu pot sta împreună cu zeii, așa că dau de nevoie târcoale firii muritoare și locului acestuia. De aceea, și trebuie să încercăm să fugim de aici într-acolo cât mai repede. Or, fugă înseamnă a deveni, după putință cât mai asemănător divinității, după cum asemănare înseamnă a deveni drept și sfânt cu înțelepciune. Dar să faci oamenii să creadă așa ceva nu-i un lucru foarte ușor, prea bunul meu prieten: anume că motivele pentru care trebuie să te ferești de ticăloșie, căutând în schimb desăvârșirea, nu sunt, desigur, cele invocate de mulțime, după care una ar fi de dorit, iar cealaltă nu, ca să pari, firește, în ochii oamenilor nu un netrebnic, ci un om cumsecade. Or, toate acestea mie îmi par a fi ceea ce se cheamă flecăreli de babe; aici să spunem însă adevărul. Divinitatea nu este nicicând și nicicum nedreaptă, ci cât se poate de dreaptă și nimic nu îi este mai asemănător decât acela dintre noi care ar deveni cât mai drept. După așa ceva se măsoară[1] și adevărata grozăvie a unui om, și nimicnicia și neomenia sa[2]. Căci acesta este lucrul a cărui cunoaștere înseamnă înțelepciune și adevărata desăvârșire, necunoașterea lui, însă, prostie și răutate vădită. Cât despre celelalte grozăvii și înțelepciuni închipuite, ele devin, în exercitările puterii politice, grosolănii, iar, în practicarea disciplinelor, treabă de cârpaci. Este, deci, cu mult mai bine să nu fim de acord cu cel nedrept și nelegiuit în vorbă și în faptă cum că ar fi grozav în viclenia sa, pentru că se fălesc din pricina acestui reproș și își închipuie că aud că ar fi nu palavragii care fac, altminteri, umbră pământului degeaba, ci niște oameni care trebuie să trăiască nederanjați în cetate. Este de spus, deci, adevărul: că sunt cu atât mai mult ceea ce nu își închipuie despre sine, cu cât își închipuie mai puțin. Pentru că nu iau deloc aminte la pedeapsa nedreptății – lucru care este cel mai puțin de neluat în seamă, căci nu e ceea ce cred ei: bătăi și condamnări la moarte (din care uneori cei nedrepți nu pățesc nimic), ci un lucru de care este cu neputință să fugi.

Theodoros: Despre ce anume vorbești?

Socrate: În real, dragul meu, fiind instituite două modele: unul al divinului celui mai fericit, iar celălalt al celei mai nefericite lipse a divinului, și neobservând că așa stau lucrurile, nu își dau seama – din cauza prostiei și a smintelii lor fără margini – că, prin faptele lor nedrepte, se apropie de al doilea model, până la a-i fi asemenea, în timp ce de primul se depărtează până la neasemănare. Pedeapsa pentru această vină și-o ispășesc, desigur, trăind o viață după chipul modelului cu care se aseamănă. Iar dacă le-am spune că, dacă nu își leapădă grozăviile, nici morți nu îi va primi locul acela curat de răutăți și că, în schimb, aici vor avea totdeauna un trai semănându-le lor – răi laolaltă cu alți răi – ne vor asculta, desigur, ei, grozavii și viclenii, ca pe niște smintiți.[3]»

(Platon, Opere complete, vol. VI, Theaitetos, 176a-177a, trad. M. Ciucă, București 1989, 226-227).

b). Reamintirea – «Într-adevăr, omul trebuie să se deschidă pentru ceea ce s-a numit idee și, plecând de la mulțimea de simțiri, să ajungă la unitatea cuprinsă în actul judecării. Or, aceasta nu-i alta decât reamintirea[4] lucrurilor pe care sufletul nostru le-a văzut cândva[5], pe vremea când, în tovărășia unui zeu, abia de-și arunca privirea spre cele pe care noi, în viața de acum, le socotim reale; ci ochii săi erau țintiți spre înalt, către realitatea cea adevărată. De aceea, pe bună dreptate, doar gândirii celui care îndrăgește înțelepciunea îi este dat să aibă aripi. Căci, pe cât îi e putința, ea se îndreaptă neîncetat cu ajutorul aducerii-aminte către acele lucruri pe care un zeu, tocmai pentru că le are în vedere, își dovedește firea lui zeiască[6]. Iar omul care știe să se folosească de acest soi de amintiri, dovedindu-se desăvârșit inițiat în tainele desăvârșite, e singurul în stare să devină cu-adevărat desăvârșit. Însă în timp ce el trăiește desprins de toate câte-s poftite de omeneasca râvnă, nestăruind decât în preajma a ceea ce-i divin, cei mulți, fără să înțeleagă că el e locuit de-un zeu, găsesc cu cale să îl mustre și-l judecă precum pe un smintit.»

(Platon, Opere complete, vol. II, Phaidros, 249b-d, trad. G. Liiceanu, București 2002, 363-364).

c). Sufletul este nemuritor datorită afinității sale cu Ideile și Divinul – «Socrate: Întrebările[7] pe care trebuie acum să ni le punem ar suna cam astfel: De ce natură este lucrul susceptibil să sufere acest proces al risipirii? Despre care fel de lucru e legitim să ne temem că i-ar fi supus și despre care nu? Și să vedem apoi de care din aceste două feluri ține sufletul și, după cum de unul sau de altul, să ne gândim încrezători sau temători la soarta sufletului nostru. Nu-i așa?

Cebes: Așa e, ai dreptate.

Socrate: Atunci spune-mi, oare nu un lucru care-a fost compus și care este, prin natura lui, compus e susceptibil de a suferi acest proces: o descompunere care să corespundă felului în care-a fost compus? Și oare nu este scutit de descompunere, el și doar el, un lucru care nu este compus?

Cebes: Ba chiar așa gândesc că trebuie să fie.

Socrate: Și oare nu e cel mai cu putință ca necompuse să fie acele lucruri care sunt mereu identice cu ele însele, mereu la fel și ca, invers, compuse să se afle-a fi acele lucruri care sunt când într-un fel și când în altul și nu rămân identice cu sine niciodată?

Cebes: Cred că ai dreptate.

Socrate: Acum să ne întoarcem la punctul unde ne dusese argumentarea noastră dinainte. Realitatea în sine, aceea de a cărei existență dăm noi seama când punem întrebări și când răspundem, cum este ea: mereu neschimbătoare, identică cu sine, sau mereu altfel? Egalitatea în sine, frumusețea în sine, realitatea în sine a fiecărui lucru, ceea ce există, suferă ele vreodată vreo prefacere oarecare ori, având fiecare o unică formă în sine, sunt mereu neschimbătoare, identice cu sine, nesuferind nici o schimbare, niciunde, nicicum și nicicând?

Cebes. Sunt, nu poate fi altfel, Socrate, mereu neschimbătoare și identice cu sine.

Socrate: Și, pe de altă parte, care e condiția atâtor și atâtor lucruri frumoase (oameni, cai, tunici, oricare altele de acest fel), care a atâtor lucruri egale, care în general a tuturor celor cărora li se poate atribui un nume identic cu al formei lor? Sunt ele, ca atare, constant identice cu sine ori, tocmai contrar formelor, ele nu sunt, ca să spunem așa, niciodată și în nici un chip identice, nici fiecare cu el însuși, nici în relațiile lui cu celelalte?

Cebes: Așa cum zici, Socrate: nu rămân niciodată la fel.

Socrate: Și iarăși, lucrurile pot să fie pipăite ori văzute ori simțite cu alt simț, în timp ce realitățile neschimbătoare, neavând aspect vizibil, pot fi cuprinse numai prin exercitarea minții. Nu-i așa?

Cebes: Ce spui tu este pe deplin adevărat.

Socrate. Atunci ești de acord să postulăm existența a două categorii de realități: cele vizibile și cele nevăzute?

Cebes: Da, sunt de acord.

Socrate: Și că ceea ce este nevăzut rămâne mereu identic cu sine, iar vizibilul niciodată?

Cebes: Și cu asta sunt de acord.

Socrate: Mai departe: noi, ca întreg, suntem alcătuiți pe de o parte din trup, pe de alta din suflet?

Cebes: Întocmai.

Socrate: Cu care din cele două feluri de realități am putea spune noi că are trupul cea mai mare asemănare și afinitate?

Cebes: Cu cele vizibile, cum își dă bine seama orișicine.

Socrate: Dar sufletul? E o realitate vizibilă sau una nevăzută?

Cebes: Oricum, nu pentru ochii omenești.

Socrate: Bine, dar noi vorbeam de ceea ce este sau nu vizibil pentru natura omenească. Ai cumva în vedere vreo alta?

Cebes: Nu, numai pe aceea omenească.

Socrate: Atunci, după noi, ce fel de realitate este sufletul, vizibilă sau invizibilă?

Cebes: Vizibilă nu este.

Socrate: Atunci invizibilă?

Cebes: Da.

Socrate: Prin urmare, nu-i așa, sufletul seamănă mai mult cu cele nevăzute, iar trupul cu cele vizibile?

Cebes: Nu e chip să fie altfel, Socrate.

Socrate: Dar ceva mai demult ce spuneam noi? Nu spuneam oare că sufletul, atunci când recurge la trup pentru a cerceta ceva, prin văz, auz sau oricare alt simț (căci a cerceta ceva cu ajutorul trupului revine la a-l cerceta prin simțuri), că sufletul este atunci târât de trup către ceea ce nu rămâne identic cu sine niciodată și că, venind astfel în contact cu lucruri nestatornice și tulburi, este el însuși nestatornic, tulbure și amețit ca de beție?

Cebes: Ba chiar așa spuneam.

Socrate: În schimb, când cercetează lucrurile nemijlocit prin sine însuși, sufletul ia calea către lumea unde tot ce este este pur, etern, nemuritor, fără schimbare. Și, fiind tot astfel și natura sa, se duce în această lume ori de câte ori rămâne în sine însuși, ori de câte ori îi este cu putință, și atunci rătăcirea lui ia sfârșit și el rămâne acolo, neschimbat și identic cu sine, căci neschimbătoare și identice cu sine sunt și cele cu care vine în contact. Gândire se numește experiența aceasta a sufletului. Oare nu-i așa?

Cebes: Ba e așa, este adevărat. Și e frumos tot ce ai spus.

Socrate: Ei bine, potrivit argumentului dinainte și celui de acum, cu care dintre cele două feluri de realități crezi tu că are sufletul mai mare asemănare și afinitate?

Cebes: Eu cred că, dacă merge pe această cale, nu este om care să nu consimtă, oricât ar fi de greu de cap, că, fără cea mai mică îndoială, asemănarea sufletului este nu cu ceea ce se schimbă, ci cu ceea ce rămâne veșnic neschimbat.

Socrate: Dar trupul?

Cebes: Cu ceea ce se schimbă.

Socrate. Acum privește lucrurile și dintr-un alt unghi[8]. Atâta vreme cât stau împreună, sufletul cu trupul, natura îi prescrie acestuia din urmă să slujească și să se supună, iar celuilalt să poruncească și să stăpânească. În lumina asta tu ce crezi, care din ele e asemănător cu divinul, care cu ce e muritor? Nu ți se pare că stă în natura divinului să poruncească și să cârmuiască și în a pieritorului să fie rob supus?

Cebes: Ba da.

Socrate: Iar sufletul, cu care dintre acestea două seamănă el oare?

Cebes: Socrate, este limpede că sufletul cu ce este divin, iar trupul cu ce este pieritor.

Socrate: Atunci gândește-te, iubite Cebes, dacă din tot ce am spus până acum putem să tragem următoarea încheiere: că sufletul seamănă cât se poate de mult cu ceea ce este divin, nemuritor, inteligibil, cu o unică formă, indisolubil și mereu neschimbător în identitatea cu sine și că, dimpotrivă, trupul seamănă cât se poate de mult cu ceea ce este omenesc, muritor, cu forme multiple, neaccesibil gândirii, supus disoluției și niciodată identic cu sine. Putem noi oare, Cebes, opune acestei încheieri un fel de a vedea care să o dezmintă?

Cebes: Nu putem.»

(Platon, Opere complete, vol. II, Phaidon, 78b-80b, trad. P. Creția, București 2002, 183-187)

d). Ideea de Frumusețe – «Încearcă acum să mă asculți cu cea mai mare luare-aminte. Acela care a fost îndrumat până la această treaptă în cunoașterea iubirii[9] și care a privit una câta una și în urmarea lor firească toate câte sunt frumoase, cu ochii la țelul din urmă al învățăturii despre iubire, acum dintr-o dată, zărește ceva prin natura lui de o frumusețe minunată. Da, Socrate, tocmai acea Frumusețe de dragul căreia a fost nevoie de toate strădaniile de până acum.

Înainte de toate această Frumusețe este veșnică, nu e supusă nașterii și pierii, nu sporește și nu se împuținează. În al doilea rând ea nu este pe alocuri mai frumoasă și pe alocuri mai puțin, nici când frumoasă și când nu, nici frumoasă într-o anume privință și în altele nu, nici frumoasă aici și urâtă în altă parte, frumoasă pentru unii și lipsită de frumusețe pentru alții. Mai mult decât atât: cel care năzuiește spre ea nu și-o va putea închipui ca având față sau mâini sau orice altceva mai are un trup. Nici ca fiind o vorbire sau un fel de a cunoaște ceva[10]. Ea nu există în altceva anume, cum ar fi în vreo ființă sau în pământ sau în cer sau în ce vrei tu. Ea trebuie închipuită ca existând în sine, deopotrivă cu sine și împreună numai cu sine, și ca având, în veșnicia ei, mereu aceeași formă. Iar toate celelalte frumuseți sunt părtașe la ea, dar în astfel de chip încât nașterea și pieirea acestora nu duce nicidecum la vreo creștere sau la vreo scădere înlăuntrul Frumuseții, pe care toate acestea o lasă neschimbată. Atunci când, urmând așa cum se cuvine calea iubirii de tineri, urci, treaptă cu treaptă, deasupra frumuseților pieritoare, începe să ți se arate Frumusețea de care vorbesc și te afli aproape de liman.

Așadar, aceasta este calea cea dreaptă care duce în înaltul iubirii, fie că o străbatem cu singurele noastre puteri, fie că suntem călăuziți de un altul. Pornind de la frumusețile din lumea noastră pieritoare și vrând să ajungem la Frumusețe, urcăm necontenit, treaptă cu treaptă, de la un trup frumos la două, de la două la toate; și de la trupurile frumoase la faptele frumoase, apoi de la acestea la învățăturile frumoase, până când de la acestea din urmă ajungem în sfârșit la acea învățătură care este nimic altceva decât tocmai învățătura despre Frumusețe, la al cărei capăt aflăm ce este Frumusețea cu adevărat[11].

Dacă este vreun ținut al vieții în care merită să trăiești, acesta este: ținutul în care ne aflăm în fața Frumuseții înseși. Dacă va fi să o vezi vreodată, altceva vei simți decât în fața bogăției, a podoabelor, a băieților și a tinerilor frumoși, toate lucruri care te fac, pe tine cel de acum, să te cutremuri, uluit. Într-adevăr, tu și mulți alții ca tine ați fi în stare, doar ca să vă bucurați de vederea iubiților voștri și să fiți mereu și mereu împreună cu ei, să răbdați de foame și de sete cât v-ar ține puterile. Dar atunci ce să ne închipuim că ar simți cineva căruia i-ar fi cu putință să vadă însăși Frumusețea absolută, în toată curățenia ei, nepângărită de trupuri omenești și de culori, de nimic din multele zădărnicii pieritoare. Divina Frumusețe în sine, care nu are chipuri mai multe. Crezi cumva că puțin lucru ar fi viața unui om care ar privi înspre ea și ar privi-o cu ochii minții și ar trăi astfel în unire cu ea? Oare nu-ți dai seama că numai acolo îi va fi dat, privind îndelung Frumusețea, să dea naștere nu unor biete asemănări ale vredniciei, căci acolo nu asemănări vede, ci unor vlăstare adevărate, pentru că acolo vede însuși adevărul? Iar cel care zămislește adevărata vrednicie și care o crește ajunge drag zeilor și, dacă îi e dat aceasta vreunui om, dobândește nemurirea.»

(Platon, Opere complete, vol. II, Banchetul 210e-212a, trad. P. Creția, București 2002, 130-132).

e). Binele – «Ai atunci în atenție – am spus eu[12] – că eu îl numesc pe soare odrasla Binelui, odraslă pe care Binele a zămislit-o asemănătoare cu el însuși. Căci ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport atât cu inteligența, cât și cu inteligibilele, același lucru este soarele față de vedere și de lucrurile vizibile.

Cum așa? – zise. Mai explică-mi!

Știi că ochii, atunci când cineva nu i-ar îndrepta spre obiectele scăldate în lumina zilei, ci spre cele luminate doar de lucirile nopții, își pierd din puterea vederii și par a fi aproape orbi, ca și când ar fi lipsiți de autentica vedere?

Desigur.

Dar când ochii s-ar îndrepta asupra obiectelor luminate de soare, ei văd plini de siguranță și, în aceiași ochi, apare existând vederea cea adevărată.

Ei bine?

Gândește-te în același chip și în privința ochiului sufletesc: Când ar străluci adevărul și ceea-ce-este, el se va bizui pe acestea; el gândește și le cunoaște și e vădit că are inteligență. Dar când ar privi către lumina amestecată cu întuneric, către ceea ce naște și piere, atunci el va opina și va pierde din puterea văzului, plimbându-și de sus în jos părerile și apărând lipsit de inteligență.

Așa apare, într-adevăr.

Admite că această entitate, ce oferă adevărul pentru obiectele de cunoscut și putința de a cunoaște pentru cunoscător este ideea Binelui[13]. Gândește-te la ea ca fiind cauza cunoașterii și a adevărului, înțeles ca obiect al cunoașterii. Astfel, ambele, și cunoașterea și adevărul sunt frumoase; dar dacă ai avea în vedere ceva încă mai frumos decât ele, ai judeca cum trebuie. Căci, după cum, dincolo, lumina și vederea, chiar dacă e drept să fie privite ca asemănătoare soarelui, nu trebuie socotite a fi soarele, tot așa și aici, este drept ca acestea două – adevărul și cunoașterea – să fie socotite asemănătoare Binelui, nefiind drept ca una sau alta să fie socotite Binele, ci rangul Binelui trebuie socotit vrednic de o cinste mai înaltă.

O frumusețe de nespus – zise el – ai în vedere, dacă Binele oferă cunoaștere și adevăr, dar le depășește pe acestea prin frumusețe. E vădit că nu numești o plăcere ca fiind Binele!

Ssst, ai grijă cum vorbești! – am spus eu. Mai degrabă însă, cercetează încă imaginea Binelui și în felul următor.

Cum?

Vei afirma că soarele nu oferă lucrurilor vizibile doar putința de a fi văzut, ci și devenirea, creșterea și hrana, fără ca el să fie devenire.

Cum ar putea fi?

Atunci afirmă că obiectelor cognoscibile le vine din partea Binelui nu doar capacitatea de a fi cunoscute, ci și cea de a fi, ca și ființa lor; acestea purced tot de la el, dar Binele nu este ființă, ci o depășește pe aceasta prin vârstă, rang și putere[14].

Râse Glaucon spunând:

Apollon, asta depășire uluitoare!

Tu ești de vină – am zis – pentru că m-ai silit să-mi spun opinia despre Bine.

Și nu te opri – mai spuse el – dacă nu-i vreo piedică, ci explică analogia cu soarele, dacă e, pe undeva, neîndestulătoare!

E în multe părți – am zis.

Nu o trece cu vederea nici măcar pe cea mai mică!

Ba încă cum! Totuși, pe cât îmi este cu putință acum, nu voi trece cu vederea nimic de bunăvoie.

Să n-o faci!

Cugetă așadar – am spus eu – că, după cum ziceam, există două principii și unul domnește peste ordinul și domeniul inteligibil, celălalt peste cel vizibil, ca să nu-ți par că fac jocuri dibace de cuvinte, zicând peste cer.[15] Ai, așadar, în minte aceste două ordine: vizibilul și inteligibilul?

Le am.

După cum, luând o linie divizată în două părți egale, dacă împarți iarăși fiecare parte conform aceleiași proporții, obții, o dată, ordinul vizibilului, și apoi pe cel al inteligibilului. (…) Cercetează acum și diviziunea inteligibilului, în felul în care trebuie ea să fie subdivizată.

Cum?

Iată: pe una dintre subdiviziuni sufletul este nevoit să o cerceteze folosindu-se de obiectele mai înainte imitate / de către reflexii și umbre / drept imagini; el pornește de la numite postulate și nu se îndreaptă spre principiu, ci spre capăt. Dar el cercetează cealaltă diviziune – este vorba despre ceea ce, nefiind postulat, are valoare de principiu – pornind de la un postulat[16], fără să se slujească de imagini ca în celălalt caz, ci croindu-și drumul prin ideile însele.»

(Platon, Republica, 508b-510b, trad. A. Cornea, București 1998, 77-83).

«Înțelege atunci și ceea ce spun în legătură cu cealaltă diviziune a inteligibilului, cu care rațiunea însăși are contact prin puterea dialecticii; ea nu socotește postulatele drept principii, ci drept ceea ce, în realitate, sunt: mijloace de a ataca, de a aborda ceva, pentru ca, mergând până la ceea ce nu este postulat, la principiul tuturor, intrând în contact cu acesta și apoi, având de-a face, din nou, cu acele entități ce țin de acesta, să coboare astfel spre capăt[17], fără să se slujească de vreun obiect sensibil, ci doar de Ideile ca atare, pentru ele însele și prin ele și să încheie[18], îndreptându-se spre Idei.

Înțeleg – vorbi el – nu complet, căci mi se pare că ai în vedere o operă lungă de tot. Vrei să afirmi că ceea ce este contemplat de către știința dialecticii, cu referire la ceea-ce-este și la inteligibil rămâne mai sigur, mai clar decât orice-i contemplat de către numitele arte. Pentru acestea, postulatele reprezintă principiile, iar cei ce contemplă sunt siliți să privească ajutându-se de inteligența analitică și nu de simțuri; numai că, deoarece ei nu privesc înălțați la nivelul principiului, ci pornind de la postulate, îți apar ție a nu dispune de intelectul pur, față în față cu acele realități, deși acestea, fiind inteligibile, se află laolaltă cu principiul / lor /. Mi se pare că tu numești inteligență analitică facultatea geometrilor și a altora asemenea lor și nu intelect pur, aflându-se această inteligență analitică între opinie și intelectul pur.

Ai prezentat lucrurile în chipul cel mai adecvat. (…) intelectul pur corespunde diviziunii superioare, inteligența analitică celei de-a doua, acordă credința celei de-a treia și reprezentarea ultimei și așează-le conform proporției amintite. În felul în care participă la adevăr realitățile asupra cărora ele se îndreaptă, în același fel socotește că și aceste reflectări interioare au parte de certitudine.

Înțeleg – zise – și sunt de acord să le așez în felul în care spui.[19]»

(Platon, Republica, 511b-51e, trad. A. Cornea, București 1998, 85-87).

«Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută, ca fiind pricina pentru tot ce-i drept și frumos; ea zămislește în domeniul vizibil lumina și pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibil, chiar ea domnește, producând adevăr și intelect; și iarăși cred că cel ce voiește să facă ceva cugetat în viața privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.»

(Platon, Republica, 5017b-c, trad. A. Cornea, București 1998, 97).

[1] Se măsoară asemănarea cu Dumnezeu.

[2] Se măsoară neasemănarea, în nedreptate, cu Dumnezeu.

[3] Din acest text rezultă limpede deosebirea platonică între cele două lumi: Divinul sau lumea Ideilor și lumea sensibilă.

[4] Concepția platonică despre reamintire este strâns legată de existența Ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat înainte de unirea cu trupul; prin urmare, cunoașterea ca reamintire este o dovadă a existenței Ideilor sau a Divinului.

[5] Adică Ideile.

[6] Din această afirmație ar trebui să putem face deosebire la Platon între Demiurg, zei și Divinul sau Ideile. Într-adevăr, și zeii contemplă Ideile și această contemplație îi face să fie zei. Totuși, Platon face deosebire între Demiurg și alți zei. Acest aspect al teologiei platoniciene este foarte discutat. Unii înțeleg Demiurgul ca pe un fel de mit – Demiurgul ar fi un Dumnezeu care contemplă Ideile nu în afara sa, ci în interiorul său. Nu sunt multe texte platonice care să susțină această interpretare. Platon afirmă că există Idei eterne absolute imutabile (Divinul), dar, fiind inteligibile, nu inteligențe, nu pot explica formarea lui. De aceea, a propus teoria Demiurgului, principiu inteligent, care în sens strict nu este Dumnezeu, fiindcă e limitat de materia eternă și de Ideile eterne pe care le contemplă în afara sa și după modelul cărora formează lucrurile. Din acest punct de vedere teologia platonică este deficitară. Conceptul de Divin este aporetic.

[7] În textul selectat și redat mai jos Platon demonstrează nemurirea sufletului prezentând faptul că este asemănător cu Ideile și Divinul, a cărui existență o admite.

[8] Sufletul nu se poate descompune din cauza simplității sale, prin care este asemănător Ideilor, și pentru că are funcția de a comanda trupului, o caracteristică prin care seamănă cu Divinul.

[9] Acest dialog este dedicat lui Eros. Nu este un dialog direct, ci indirect, de aceea se omit numele interlocutorilor, adică numele lui Socrate și Diotima, Străina din Mantinea.

[10] Ideea de Frumusețe are un caracter mistic și intuitiv, de aceea nu poate fi cunoscută sau definită decât în termeni negativi.

[11] Drumul „ascezei” de la sensibil la Inteligibil sau la lumea Ideilor (aici culmea lumii Ideilor este Ideea de Frumusețe) este în același timp un drum de cunoaștere și un drum de înălțare morală și religioasă, pentru că „știința” ce se obține despre această Idee este intuiție mistică, chiar dacă ajungem la ea pe cale discursivă sau dialectică.

[12] Interlocutorii sunt Socrate, care orientează și susține dialogul, și Glaucon.

[13] Ideea de Bine are caracteristica primordialității, pentru că este principiul unificator al lumii Ideilor, principiul care face ca Ideile să fie inteligibile, principiul care le dă Ideilor existența și esența. Astfel, Divinul se îmbogățește cu semnificația de Absolut.

[14] Nu putem identifica Ideea de Bine cu Dumnezeu, pentru că nu avem suficiente argumente. Binele este o Idee și, ca atare, o Formă eternă sau un Inteligibil impersonal. Prin urmare, Binele este Divinul, dar nu Dumnezeu. Reținem afirmația lui Platon că Binele este superior sau trece dincolo de esență. Cu această afirmație platoniciană a început teologia negativă.

[15] Avem aici un joc de cuvinte: oratos (vizibil) și ouranos (cer). Soarele este stăpân peste vizibil și cer.

[16] Ipoteză.

[17] Concluzie.

[18] Să termine acest procedeu.

[19] Metoda dialectică se termină cu înțelegerea pură și reprezintă calea omului pentru a ajunge la divin. Și adevărul nu poate fi cunoscut de partea intelectivă a sufletului decât printr-o metodă dialectică. Deosebirea între știința bazată pe ipoteze și știința bazată pe principii este foarte clară la Platon. De aceea, în dialogul Parmenide, găsim argumente care demonstrează că lumea sensibilă nu cunoaște lumea inteligibilă.

  • 5 octombrie 2017
Sfânta Tereza cântă evanghelia iubirii

Dragi prieteni,

În ziua de 1 octombrie 2017, am concelebrat sfânta liturghie de hram la parohia „Sf. Tereza a Pruncului Isus” din București, alături de IPS Ioan Robu, de numeroși preoți și credincioși. Am vorbit la predică despre Sfânta Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe ca specialistă în știința iubirii și despre felul în care putem, împreună cu ea, să cântăm evanghelia iubirii în viața de zi cu zi.

Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați două imagini despre iubirea divină și iubirea umană – torentul vijelios și fierul înroșit – pe care Tereza cea mică le descrie în autobiografia sa, Istoria unui suflet:

«El m-a făcut să înțeleg aceste cuvinte din Cântarea Cântărilor: „Cheamă-mă, hai să alergăm după mireasma parfumurilor tale” (cfr. Ct 1, 3). O Isuse, nu mai este nevoie să spun: Cheamă-mă. Chemându-mă, chemi sufletele pe care le iubesc. Simplele cuvinte: „Cheamă-mă” ajung. Doamne, înțeleg că atunci când un suflet s-a lăsat prins de adierea îmbătătoare a miresmei tale, el n-ar putea să alerge singur, toate sufletele pe care le iubește sunt chemate să-l urmeze; fără constrângere, fără osteneală, este o firească urmare a chemării tale. Așa cum un torent care se varsă înspumat în ocean poartă cu el tot ce întâlnește în cale, la fel, o, Isuse al meu, sufletul care se cufundă în oceanul fără margini al iubirii tale duce cu sine toate comorile pe care le are … Doamne, Tu știi, nu am alte comori decât sufletele pe care ți-a plăcut să le unești cu al meu; aceste comori mi le-ai încredințat tu, de aceea îndrăznesc să împrumut cuvintele pe care le-ai adresat Părintelui Ceresc în ultima seară când ai mai fost văzut pe pământul nostru călător și pieritor. Isuse, Preaiubitul meu, nu știu când mi se va sfârși exilul … va trece mai mult de o seară auzindu-mă cântând în exil îndurările tale (cfr. Ps 88, 2), dar va veni și pentru mine ultima seară; aș dori atunci să-ți pot spune, o, Doamne: „Te-am preamărit pe pământ; am împlinit lucrarea pe care mi-ai dat-o; am făcut cunoscut numele tău celor pe care mi i-ai dăruit: ai tăi erau și tu mi i-ai dat (…). Părinte, doresc ca acolo unde voi fi eu să fie cu mine cei pe care mi i-ai dăruit pentru ca lumea să știe că tu i-ai iubit așa cum m-ai iubit pe mine” (cfr. In 17, 4-24)». (pp. 304-305).

«Știi bine, Doamne, n-am dorit niciodată altceva decât să te iubesc, nu am râvnit altă mărire. Iubirea Ta m-a întâmpinat încă din copilărie, a crescut odată cu mine, iar acum este un abis a cărui profunzime nu o pot pătrunde. Iubirea cheamă iubire; o, Isuse al meu, iubirea mea se avântă spre a ta, ar dori să umple abisul care o cheamă, dar vai! Nu este nici măcar o picătură de rouă pierdută în ocean! … Pentru a te iubi așa cum mă iubești tu, trebuie să împrumut propria ta iubire, numai atunci îmi găsesc odihna. O, Isuse al meu, poate este o părere, dar mi se pare că tu nu poți copleși un suflet cu mai multă iubire decât l-ai copleșit pe al meu; pentru aceasta îndrăznesc să-ți cer să-i iubești pe cei pe care mi i-ai dăruit așa cum m-ai iubit pe mine (cfr. In 17, 23)». (pp. 305-306).

«A cere să fii Chemat, ce poate însemna altceva decât a te uni lăuntric cu cine îți înlănțuie inima? Dacă focul și fierul ar fi înzestrate cu rațiune și acesta din urmă i-ar spune celuilalt: Cheamă-mă, nu ar arăta oare că dorește să se identifice cu focul astfel încât să-l pătrundă și să se îmbibe cu substanța-i arzătoare părând a se face una cu el? Maică preaiubită, iată rugăciunea mea, îi cer lui Isus să mă unească atât de puternic cu El, încât să trăiască și să lucreze în mine (cfr. Gal 2, 20). Simt că, pe măsură ce focul iubirii îmi va mistui inima, cu atât mai puternic voi spune: „Cheamă-mă” și cu atât mai mult, sufletele care se vor apropia de mine (sărmană bucată de fier nefolositoare, dacă m-aș îndepărta de focul divin) vor alerga înaripat în adierea miresmei Preaiubitului lor, căci un suflet mistuit de iubire nu poate rămâne inactiv (…)». (pp.307-308).

Din Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Istoria unui suflet, trad. E. Cosma și M. Fara, Editura Pauline, București 2003, 304-308.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 1 octombrie 2017
Împărăția celor din urmă egali cu cei dintâi

Dragi prieteni,

Înțelegerea Împărăției lui Dumnezeu ca Împărăția celor din urmă egali cu cei dintâi este greu de propus, dar și de trăit. Astăzi, 24 septembrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, ne-am rugat și am meditat împreună cu numeroșii credincioși prezenți la liturghia de la 12.15 cuvintele lui Isus care ne asigură că, datorită generozității lui Dumnezeu care întrece în mod infinit dreptatea umană, în Împărăția cerurilor, cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi cei din urmă (cf. Mt 20, 16). Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți comentariul sfântului Ioan Crisostom despre forța care mișcă Împărăția inaugurată de Isus Cristos, Împărăția celor din urmă egali cu cei dintâi.

«Cu ce scop, așadar, a fost compusă această parabolă și unde vrea să ajungă? Caută să-i încurajeze pe oamenii care s-au convertit și și-au schimbat viața la o vârstă înaintată și să-i ajute să nu considere inferiori. Acesta e motivul pentru care Domnul îi prezintă pe cei ce suportă cu greu ca aceștia să primească acele daruri, și nu atât faptul că ei sunt realmente roși și mâncați de invidie. Dumnezeu să ne scape de gândul acesta; aceia sunt introduși doar pentru a ne face să înțelegem că cei ce au sosit la urmă se bucură de o asemenea onoare încât poate provoca și invidia. Același lucru îl facem și noi de multe ori, când spunem, de exemplu, cutare m-a certat pentru faptul că ți-am făcut o astfel de onoare. Prin asta nu vrem să spunem că, într-adevăr, am fost certați, nici nu ne gândim să discredităm pe careva, ci vrem să arătăm măreția darului pe care i l-am făcut prietenului.

Dar mă veți întreba de ce stăpânul casei nu-i aduce împreună pe toți lucrătorii să lucreze în via sa. În ce-l privește pe stăpânul casei, el i-a chemat pe toți împreună, la aceeași oră, însă nu toți au ascultat îndată, iar asta din cauza diferitelor stări sufletești ale celor chemați. De aceea, unii au fost chemați dis de dimineață, alții la ora nouă, alții la amiază, alții la ora trei după masă, până la ceasul al unsprezecelea, fiecare la momentul în care era disponibil să asculte chemarea sa. Același lucru îl spune și Paul: „Când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a pus deoparte încă din sânul mamei mele” (Gal 1, 15). Și când i-a plăcut lui Dumnezeu? Atunci când Paul era dispus să-l asculte. Neîndoielnic, Domnul ar fi voit să-l cheme chiar de la începutul vieții sale, dar știind că atunci Paul nu ar fi cedat, a așteptat să-l cheme în momentul în care era dispus. De aceea, îl va chema pe tâlhar în ultimul moment, pentru că altfel nu i-ar fi răspuns chemării sale. Paul nu i-ar fi răspuns înainte și, cu atât mai puțin, tâlharul nu l-ar fi ascultat.

Dar, dacă lucrătorii spun că nimeni nu i-a chemat la muncă, nu trebuie să pretindem, după cum v-am spus, analiza și explicația fiecărui detaliu al parabolei. Să nu uităm că nu stăpânul casei spune aceste lucruri, ci lucrătorii din ultimul ceas: stăpânul nu-i ceartă ca să nu-i deranjeze sau ca să-i determine să lucreze și ei în vie. Într-adevăr, faptul că avea intenția să-i cheme pe toți de la început îl găsim în parabolă acolo unde se spune că stăpânul casei a ieșit dis de dimineață pentru a tocmi muncitori.

Toate părțile parabolei spun clar că se adresează atât celor de la prima oră, cât și acelora care la o vârstă mai înaintată sau mai târziu se consacră virtuții. Celor dintâi, ca să nu se mândrească și să nu-i jignească pe cei ce vin în ceasul al unsprezecelea; celor din urmă, ca să știe că pot, în scurt timp, să recupereze totul. De vreme ce Domnul a vorbit mai înainte despre fervoare și zel, despre renunțarea la bogății, despre disprețul față de tot ceea ce avem – ceea ce necesită un mare efort și o ardoare tinerească – pentru a aprinde în ascultători flacăra iubirii și să dea tonul la voința lor, arată acum că chiar și cei ce au ajuns mai târziu pot să primească plata cuvenită unei zile întregi. Totuși, nu spune lucrul acesta în termeni clari, de teamă ca nu cumva aceștia să se mândrească și să fie neglijenți și să se comporte superficial; însă, arată că totul este lucrarea bunătății sale și, datorită ei, aceștia nu vor fi neglijați, dar vor primi și ei aceste bunuri de negrăit. Acesta este scopul principal pe care Cristos l-a urmărit în parabola de față.

Dar, să nu vă mirați dacă Domnul adaugă că „cei dintâi vor fi cei din urmă și cei din urmă vor fi cei dintâi și mulți vor fi cei chemați și puțini cei aleși” (Mt 20, 16). Nu afirmă lucrul acesta desprinzându-l din parabolă, ci vrea să facă să se înțeleagă că după cum s-a întâmplat lucrul acesta se va întâmpla și celălalt. Pentru că, aici, cei dintâi nu au devenit cei din urmă, ci toți au obținut, mai mult decât puteau să se aștepte și să spere, aceeași recompensă. Însă, după cum s-a întâmplat lucrul acesta împotriva oricărei speranțe și așteptări și cei din urmă au fost puși pe picior de egalitate cu cei dintâi, tot la fel se va petrece un fapt și mai mare și extraordinar, adică cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi cei din urmă».

Din Sfântul Ioan Crisostom, Comentariu la Evanghelia după Matei, 64, 3s., trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 24 septembrie 2017
Fericiți cei iertători, căci vor fi iertați!

Dragi prieteni,

Creștinii iertători sunt adevărați protagoniști ai unității familiei, bisericii și societății. În 17 septembrie 2017, la liturghia de la 12.15 din catedrala sf. Iosif, din București, am vorbit despre iertare. O problemă foarte grea, poate cea mai grea problemă pe care am întâlnit-o în viața mea pastorală. Înainte de a asculta predica, vă ofer spre lectură și meditație câteva reflecții ale Sfântului Ioan Crisostom despre iertare.

«Această parabolă caută să obțină două lucruri: ca noi să recunoaștem și să condamnăm păcatele noastre, apoi ca să iertăm păcatele altora. Condamnarea este în funcție de iertare, adică se dorește ca iertarea să devină mai ușoară. Într-adevăr, acela care își recunoaște propriile păcate va fi mai dispus să-l ierte pe fratele său. Și să ierte nu doar cu gura, ci din inimă. În caz contrar, vom îndrepta spada spre noi înșine. Ce rău poate să-ți facă dușmanul tău și care să poată fi comparat cu răul pe care ți-l faci tu singur, aprinzându-te de mânie și atrăgând condamnarea din partea lui Dumnezeu? Însă, dacă tu ești vigilent și trăiești în mod înțelept (în text: „filosofic”), tot răul va cădea pe capul aceluia care te jignește și el va plăti pentru fapta sa cea rea; dar, dacă te încăpăținezi să rămâi supărat și să ai resentimente, atunci tu vei fi păgubit: vei fi păgubit nu de jignirea dușmanului, ci de aceea care izvorăște din ranchiuna ta. Să nu spui că te-a insultat și că te-a calomniat și că ți-a făcut o mie de răutăți; cu cât mai mult au fost insultele la adresa ta, cu atât el îți este binefăcător. Într-adevăr, el ți-a dat ocazia să-ți ispășești păcatele tale. Cu cât mai mult te-a ofensat, cu atât el a devenit pentru tine cauză de iertare. Într-adevăr, dacă vrem, nimeni nu poate să ne facă vreun rău; mai mult chiar, dușmanii noștri vor fi pentru noi cauza unui bine imens. Dar de ce vorbesc doar despre oameni? Poate să fie ceva mai pervers decât diavolul? Și totuși, chiar și el poate fi pentru noi ocazie de mare glorie, așa cum ne arată Iob. Așadar, dacă diavolul poate să fie pentru tine ocazie de răsplată, de ce te temi de om, dușmanul tău? Gândește-te bine ce mult câștigi dacă suporți cu blândețe atacurile dușmanilor tăi. Primul și cel mai mare avantaj este iertarea păcatelor tale. În al doilea rând tu dobândești statornice și răbdare și, în plus, blândețe și milostivire: într-adevăr, cu cât cineva nu știe să se mânie pe cei ce îl ofensează, cu atât mai mult va fi blând față de prieteni. În sfârșit, vom dezrădăcina pentru totdeauna din noi mânia, și nu există un bine egal cu acesta. De fapt, cine este eliberat de mânie, evident, va fi eliberat de tristețe, care izvorăște din mânie, și nu-și va pierde viața cu griji și dureri fără rost. Cine nu se mânie și nu urăște acela nu știe să fie trist, ci va avea bucurii și bunuri infinite. Căci, urându-i pe alții, ne pedepsim pe noi înșine; dimpotrivă, ne facem bine nouă înșine, dacă iubim. Dincolo de toate acestea, tu vei fi respectat chiar și de dușmanii tăi, chiar dacă aceștia sunt diavoli; mai mult decât atât, cu această atitudine nu vei mai avea nici un dușman. În sfârșit, ceea ce contează cel mai mult și înainte de toate, tu îți vei câștiga bunăvoința lui Dumnezeu; dacă ai păcătuit, vei fi iertat; dacă ai făcut binele, vei găsi noi motive de încredere și speranță.

Așadar, să ne străduim să nu urâm pe nimeni, ca să ne iubească Dumnezeu. Chiar dacă îi suntem datori cu o mie de talanți, îi va fi milă de noi și ne va ierta. Dar tu spui că ai fost jignit de dușmanul tău. Ei bine, să-ți fie milă de el și să nu-l disprețuiești; compătimește-l cu adevărat, nu-l disprețui. De fapt, nu tu l-ai ofensat pe Dumnezeu, ci el; tu, însă, ai dobândit gloria dacă ai suportat cu răbdare ura sa. Amintește-ți că Isus Cristos, când era aproape de răstignirea sa, s-a bucurat pentru sine și a plâns pentru cei care urmau să-l răstignească. Așa trebuie să fie dispoziția noastră sufletească; cu cât mai mult suntem ofensați, cu atât trebuie să plângem pentru cei ce ne ofensează. Noi avem multe avantaje din acest fapt, în timp ce lor li se întâmplă contrarul. Acesta – vei zice tu – m-a insultat și m-a pălmuit în fața tuturor. Iar eu îți spun că acesta s-a necinstit în fața tuturor și a deschis gura la mii de acuzatori; pentru tine, însă, a împletit cele mai mari și mai splendide coroane și a sporit numărul crainicilor răbdării tale. Dar el m-a insultat în fața altora – tu obiectezi mai departe. Și ce-i cu asta? Căci, Dumnezeu singur va fi judecătorul tău și nu cei care au auzit acele calomnii. Pentru sine, de fapt, a adăugat un nou motiv de pedeapsă, astfel că el va trebui să dea cont nu doar de propriile fapte, ci și de cuvintele pe care le-a pronunțat împotriva ta. Dacă te-a acuzat în fața oamenilor, de fapt, el s-a discreditat în fața lui Dumnezeu. Apoi, dacă aceste gânduri nu-ți sunt suficiente, adu-ți aminte că și Dumnezeul tău a fost calomniat nu doar de Satana, ci și de oameni, ba chiar de cei pe care îi iubea mai mult decât pe alții».

Din Sfântul Ioan Crisostom, Comentarii la Evanghelia după Matei, 61, 5, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 17 septembrie 2017
Rene Laurentin: Maria eveniment ascuns și important!

Dragi prieteni,

În vârstă de aproape o sută de ani, duminica trecută, 10 septembrie 2017, a trecut la cele veșnice părintele René Laurentin, unul dintre cei mai mari specialiști în mariologie, autor a peste 150 de cărți și a peste 1 000 de articole științifice. A scris cele mai bune și complete cărți despre aparițiile Maicii Domnului la Lourdes. În paginile ziarului Le Figaro și a magazinului Chrétiens a publicat peste 2 000 de articole despre Conciliul Vatican II, la care a contribuit cu introducerea capitolului despre Maria de la sfârșitul constituției Lumen gentium – Lumina popoarelor: Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în Misterul lui Cristos și al Bisericii. De asemenea, a scris mult despre vizionari și mistici, despre diferite subiecte cu caracter biblic și teologic.  Într-o carte din 2008, intitulată „Viața autentică a Mariei”, vorbește despre Maria, Maica Domnului, ca eveniment ascuns și important, care nu poate fi despărțit de evenimentul unic în istorie, nașterea lui Dumnezeu-Mesia printre noi oamenii. Pentru a vă face o idee despre stilul, calitatea și substanța scrierilor părintelui Laurentin, vă ofer spre lectură și meditație în traducere proprie epilogul cărții „Viața autentică a Mariei”.

«Istoria nu a înregistrat nici originea Mariei, nici sfârșitul ei glorios. Nu există nici o referință istorică până la Bunavestire (Lc 1, 28 ss). De aceea, legăm începutul de sfârșitul existenței sale ce se întinde între aceste două mistere. Originea tainică a Mariei are o dimensiune trans-istorică, la fel ca Adormirea. Și încă ceva, Fecioara este un personaj de excepție, iar acest caracter excepțional se manifestă într-o manieră unică și singulară.

Spre deosebire de celelalte celebrități feminine, Maria a fost nu doar predestinată și pregătită, ci și profețită și prefigurată. De aceea, prezentăm antecedentele luminoase ale glorificării finale ale Mariei sub formă de epilog.

Se poate vorbi despre Maria înainte de Maria? Da, căci și ea are preistoria sa care trebuie situată între două extreme, pe de o parte, Pseudo-Bernard, un autor mistic din secolul al XII-lea, care a scris: „Toată Scriptura se referă la Maria”[1], iar pe de altă parte, exegeza științifică literală ce se apropie mai mult sau mai puțin de enunțul contrar: Vechiul Testament nu ne spune nimic despre Maria[2], pentru că încă nu exista.

Indiferent dacă va fi sau nu va fi la sfârșitul istoriei, Dumnezeu Creator prin care va trăi Maria este prezent la începutul ei. Dumnezeu, stăpânul istoriei potrivit lui Bossuet, nu o fabrică mecanic, căci El a creat o lume autonomă ce se construiește în mod treptat: la început energie cosmică, a cărei istorie oamenii de știință o refac începând de la big-bang; apoi viață, care evoluează și se dezvoltă, de la organismele monocelulare la vertebrate; și libertate umană, care zidește istoria, căci Dumnezeu a pus omul „în mâna voinței sale” (Sir 15, 14). În această devenire orice ființă este pregătită de ceea ce se găsește înaintea ei; și Maria a fost pregătită la fel ca toate celelalte ființe. Dar mai mult decât atât, Maica lui Dumnezeu Salvator, în centrul istoriei, este profețită și, de asemenea, prefigurată solidar cu El. În plus, la fel ca toate creaturile libere și nemuritoare prin sufletul lor, Ea este predestinată, dar într-un sens unic, adică transcendent. O carte despre viața Mariei ar trebui, deci, să cuprindă aceste patru puncte: cum a fost Maria pregătită, profețită, prefigurată și predestinată.

  1. Pregătită

Maria se înscrie în rândul privilegiat al săracilor, căci descendentul promis lui David nu s-a născut în palatul în care a păcătuit, el și succesorii lui după el. După căderea regalității, poporul ales s-a întărit profund în timpul captivității din Babilon, potrivit Spiritului și Legii, putând să relanseze creația cea nouă și să pregătească nașterea lui Mesia, „Fiul Celui Prea-Înalt” (Lc 1, 35).

Lucrul acesta s-a făcut în aproape șase secole, înlăuntrul răbdării micului popor fără glorie în care creștea calitatea inimii și desăvârșirea iubirii, în interiorul căruia „mlădița din trunchiul lui Iese” (Is 11, 1) aducea rod: începutul divin al noii creații.

Biserica a văzut acest început și, de aceea, i-a invitat pe cei credincioși să celebreze sărbătoarea părinților săi, care se numeau convențional Ioachim și Ana. Motivul este că tatăl și mama fiecărei ființe umane sunt cei ce o creează împreună cu Dumnezeu și o formează împreună cu El, în toate sensurile pe care le poate avea cuvântul formare.

Lucrul acesta a fost cuprins în intenția de semnificare a Evangheliilor care recapitulează, atât cât este posibil, genealogia lui Cristos, chiar dacă Maria nu apare aici decât printr-o ruptură de nivel la Matei 1, 16: „Iosif, soțul Mariei”, și în mod anonim la Luca 3, 23-38, fiindcă Maria și Cristos fac parte dintr-o lungă istorie, bimilenară potrivit Evangheliilor și perioadei istorice, însă milionară potrivit preistoriei paleontologice.

  1. Profețită

La începutul domniei regelui David, profetul Natan i-a dat de știre că va avea un moștenitor transcendent: „Când se vor împlini zilele tale și te vei odihni cu părinții tăi, voi ridica un descendent al tău după tine, care a ieșit din tine, și-i voi întări domnia. El va zidi o casă numelui meu și voi întări scaunul lui de domnie pentru vecie. Eu îi voi fi lui tată și el îmi va fi mie fiu. (…), dar îndurarea mea nu se va îndepărta de la el (…). Casa ta și domnia ta vor fi stabile înaintea ta pentru totdeauna, iar tronul tău va fi întărit pe vecie” (2 Sam 7, 12-16).

În prezicerea istorică vestită lui David pe la anul 1000, Mama lui Mesia nu este amintită nicăieri, deoarece a luat-o în căsătorie pe Betsabeea prin adulter, făcând să piară soțul ei, eroicul Urie, Hititul, pe care l-a trimis singur în fruntea atacanților ca să moară. Mesia nu va fi moștenitorul biologic al adulterului.

În secolul al IV-lea, Isaia îi spune regelui Ahaz profeția despre unul dintre succesorii lui David, lămurind astfel rolul pe care îl va avea Mama lui Mesia.

Începând cu secolul al II-lea sau al III-lea î.Cr., traducerea greacă a Septuagintei reținuse deja că mama viitorului Mesia nu va fi doar o tânără necăsătorită (în evreiește: almah)[3], ci o fecioară (în greacă: parthenos), iar lucrul acesta l-a păstrat și confirmat Evanghelia lui Matei (1, 20-25) așa după cum am văzut.

  1. Mama lui Mesia în Isaia 7, 14

Când profetul Isaia reînnoiește și reactualizează profeția pentru regele Ahaz care trecea printr-un moment de încercare (rege în 736), Mama lui Mesia este în prim plan.

Regele Ahaz (736-716), cel de-al XII-lea rege al lui Israel, două secole mai târziu după David, era amenințat de dușmanii săi; Isaia îi propune un semn, dar refuză, fiind închis de proiectele sale. Isaia vestește, totuși, zicând: „iată, fecioara (almah) va zămisli și va naște un fiu, căruia îi va pune numele Emanuel (adică Dumnezeu cu noi)” (Is 7, 14).

Importanța dinastică a mamei și locul nașterii sunt subliniate printr-o a treia profeție la care se referă cele două Evanghelii ale copilăriei (Mt 1 și Lc 2).

În această primă profeție despre Mama lui Mesia, succesorul lui David și al lui Solomon este blamat pentru alianțele sale și pentru lipsa lui de evlavie; dar o fericită prezicere îi este făcută în ciuda voinței lui, pentru că evenimentul nu se referă la dânsul, ci la cei de mai târziu. Cele ce urmează în profeția lui Isaia subliniază dimensiunile divine ale lui Mesia: „Pentru că un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă. Stăpânirea va fi pe umerii lui și va fi numit sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, părinte veșnic, principe al păcii” (Is 9, 5).

  1. Cea care trebuie să nască la Betleem (Mih 5, 1-3)

Profeția contemporană a lui Miheia (734-687) face complet abstracție de rege păstrând totuși referința la David prin menționarea Betleemului, locul său de origine. Mama lui Mesia este tot în prim plan: „Tu, Betleem Efrata, ești mic ca să fii printre locurile (de seamă ale ) lui Iuda; din tine va ieși, pentru mine, cel care va fi stăpânitor în Israel: originile lui sunt de demult, din zilele veșniciei. De aceea, îi va lăsa până la timpul când cea care trebuie să nască va naște și restul fraților săi se va întoarce la fiii lui Israel. Va sta și va paște cu puterea Domnului și cu mărirea numelui Domnului Dumnezeului său. Vor locui, căci el îi va face să se mărească până la marginile pământului” (Mih 5, 1-3).

Profeția se va împlini când „cea care trebuie să nască va naște”. Nu se spune nimic despre vreun tată care, în mod normal, ar trebui să fie regele, ci doar despre o mamă, în ciuda machismului social, având aici o nouă deschidere pentru a înțelege fecioria Mariei al cărui fiu este prezentat ca noul David, acela care va face să renască înnoită gloria fondatorului dinastiei, împlinindu-i viitorul etern printr-o împărăție fără de sfârșit (1 Reg 2, 4; 2 Sam 7, 16, Is 9).

  1. Femeia dinastică, dușmana șarpelui ispititor

Geneza (3, 15) a fost tradițional interpretată drept Bunavestire glorioasă a Mariei. Dar aluzia îndepărtată la Maria a fost accentuată prin traducerea latină a sfântului Ieronim, numită „Vulgata”. După ce l-a pedepsit pe bărbat și pe femeie pentru păcatul originar, Dumnezeu i-a vorbit diavolului: „Ea (în latină: ipsa) îți va zdrobi (în latină: conteret) capul și tu îi vei mușca (în latină: insidiaberis) călcâiul”.

Această traducere latină are două greșeli. În textul ebraic, este vorba despre descendența femeii, Mesia, cel care se va lupta cu șarpele, nu femeia. Unul și același verb evreiesc shouf desemnează acțiunile celor doi adversari; descendența femeii și neamul rău al șarpelui. Sensul acestui verb rar (apare de patru ori în Biblia evreiască) este enigmatic. Dhorme[4] justifică traducerea diferențiată a sfântului Ieronim (insidiaberis, pentru diavol: „tu o vei amăgi”; și conteret pentru femeie: „ea îți va zdrobi capul”), printr-o analogie cu unele limbi orientale vechi, (asiro-babiloniene și arabe) presupunând că cele două uzanțe ale verbului shouf pentru a treia persoană din viitor, deși literar sunt asemănătoare, ar putea proveni din două rădăcini diferite, semnificând și „va zdrobi” și „va urmări”; însă părinții greci nu văd această diferență. Ei traduc shouf cu unul și același cuvânt teresei („va urmări” sau „va ataca”). Așadar, este vorba despre o luptă reciprocă și prelungită.

Descendența femeii, Mesia dinastic, nu este ea destul de clară pentru a semnifica victoria?

Nu, pentru că în aceeași carte a Genezei, mușcătura călcâiului cuiva înseamnă victorie: Iacob îi aduce laude în privința asta fiului său Dan. Dan este un șarpe care, mușcând gleznele calului, face să cadă călărețul pe spate (Gen 49, 17).

Unii părinți interpretează această mușcătură la glezne ca victoria aparentă a Diavolului ce a uneltit eficace moartea lui Cristos.

Textul este semnificativ, căci femeia, Eva, victima șarpelui, va naște descendența ce va lupta împotriva șarpelui. Profeția are un caracter dinastic. Se referă la posteritatea mesianică; există solidaritate între mamă și această descendență în care apostolul Paul îl vede pe Mesia învingător.

Textul Genezei prezice, așadar, o lungă bătălie și face să se întrevadă speranța în victoria promisă în altă parte, dar nu o exprimă în mod formal. Profețiile sunt limitate; puțin câte puțin poporul lui Dumnezeu va descoperi sensul lor deplin.

Dar acest al treilea text, la fel ca cele de mai înainte, subliniază în primul rând, rolul mamei, unul dinastic, și „dușmănia” sa cu șarpele. Această profeție este mai puțin literală și mai mult tipologică. Se înțelege potrivit raportului între Eva, mama celor vii biologic, și Maria, la un nivel mult mai sus: divin și spiritual.

Cele trei profeții converg spre Maria, Maica Domnului, simbolic și poetic, potrivit modului de exprimare constant al Bibliei, mult mai pertinent decât nu părea să fie.

  1. Prefigurată

Revelația biblică progresează nu doar prin profeții, ci și prin fapte și realități (în latină res) care se succed, își răspund reciproc și se dezvoltă în istorie, ca tot atâtea etape ale planului lui Dumnezeu. Căci, progresul istoriei și al mântuirii se realizează din interior și liber, potrivit planului Creatorului, prin prefigurări și tatonări promovate de oameni după proiectul și idealul divin care inspiră tainic proiectele lor succesive. Așadar, există un sens simbolic, poetic și elocvent, până la împlinirea de la sfârșitul istoriei: de la Adam la Isus Cristos, și de la Eva la Maria. Într-adevăr, aceste personalități îl vestesc pe Cristos, care este de nedespărțit de Mama sa, sfârșit glorios al istoriei[5]: lucrul acesta se numește „tipologia Mântuirii”.

Bunavestire adresată Mariei le recapitulează și le luminează pe cele precedente, care până atunci erau de neînțeles. Sunt reluați termenii profețiilor din vechime pentru a vesti faptul nou ce le împlinește.

  1. Fiica Sionului

„Fiica Sionului”, în Biblie, este partea cea mai bună a poporului lui Dumnezeu, poporul „Mult-Iubit al lui Dumnezeu”. Nu este poporul prostituat prin păcat, ci poporul nou, poporul alianței, pe care Dumnezeu îl duce în pustiu pentru a-i vorbi la inimă ca un de curând îndrăgostit (Os 2, 16).

Așa îi spune Dumnezeu logodnicei sale din Cântarea Cântărilor: „Toată frumoasă ești prietena mea și prihană nu este în tine” (Ct 4, 7). Doar Maria împlinește această profeție, numai ea, în poporul lui Dumnezeu, va fi fără prihană, căci sfânta Biserică este alcătuită din păcătoși. Doar Maria a fost principiul și sămânța imaculată a Bisericii, după cum am văzut în această carte despre Viața ei.

  1. Arca alianței

De asemenea, Bunavestire îi descoperă Mariei că ea va fi noua „arcă a alianței”, locuința curată a lui Dumnezeu pe pământ, nu mobilierul confecționat artistic de Moise și care a devenit locul prezenței divine, ci „arca alianței” vie și personală, care face să se nască pe pământ Fiul lui Dumnezeu (Ex 40, 34-35, reluat și împlinit prin Bunavestire din Lc 1, 35).

Maria devine reședința Fiului lui Dumnezeu; va fi în persoană „templul lui Dumnezeu”, născut într-nsa. În momentul Întrupării, când el și ea formează un singur tot, ea devine „Cortul Întâlnirii” (Ex 27 și 40), în care Moise stătea de vorbă cu Yahwe, și cortul central al „arcei alianței” (Ap 11, 19), în care locuia Dumnezeu printre corturile poporului său nomad în pustiu; în sfârșit, Templul, unic pentru Israel, pentru ca toți să devină după ea, „templul Duhului Sfânt” (1 Cor 3, 16; 6, 19; 2 Cor 6, 16).

Maria, conștientă de această tipologie, va vorbi despre Bunavestire făcând referință constantă și refolosind de mai multe ori fragmentul despre urcarea „arcei alianței” la Ierusalim cu care Trimisul lui Dumnezeu a identificat-o (Lc 1, 35; aici mai jos, capitolul 5).

De asemenea, păstorii, cei mai săraci dintre săraci, vor fi investiți și învăluiți în noaptea lor de slava lui Yahwe, așa după cum a fost învăluită „arca alianței” și templul lui Solomon (1 Reg 8, 10). Acești destinatari săraci ai Evangheliei au fost desemnați astfel drept noul „templu al lui Dumnezeu”, făcut nu din pietre materiale, ci din pietre vii (1 Pt 2, 4-5). Fiul lui Dumnezeu se naște noaptea în ieslea unui grajd, iar păstorii îl luminează și îl umplu cu Lumina Gloriei.

Cu ajutorul acestor personalități evocate de mesagerii lui Dumnezeu, am văzut cum Maria devine conștientă de nemaiauzita sa chemare de a fi Maica Domnului și Maica oamenilor toată viața sa. Lucrul acesta l-a înțeles în Evanghelia Copilăriei, transmisă în greacă, de Luca (1-2).

Planul lui Dumnezeu se manifestă de la o personalitate la alta, de la prefigurare la împlinire, până la reîntoarcerea sa.

Maria, Mama lui Mesia are locul său inevitabil în această progresie luminoasă; prin aceste imagini și semne istorice Dumnezeu i-a revelat misiunea sa primordială, centrală și decisivă.

  1. Femeile Bibliei, mame, eroine și sfinte

Tipologia semnificativă a femeilor este imensă.

Mai întâi am văzut-o pe Eva, Mama celor vii (Gen 2 și 3). Luca și Ioan fac aluzie mai ales când Isus îi spune ostentativ Mariei „femeie” (In 2, 4 și 19, 26), în loc de „mamă” (în evreiește: em; în greacă: meter) așa cum s-ar fi cuvenit să spună un fiu.

De-a lungul întregii Biblii, Maria este prefigurată de Eva, arhetip simbolic al tuturor femeilor, creată curată de mâinile lui Dumnezeu pentru „a fi Mama celor vii” (Gen 3, 20). Planul eșuat al lui Dumnezeu cu Eva este prefigurat gradual într-o mulțime de femei reprezentative: Debora, „Mamă în Israel” (în vremea tuturor primilor judecători), Estera și Iudita, dar și personalitățile materne și dinastice: Sarah, Rebeca, Rahela, Rut; neomițând-o pe profetesa Miriam, sora lui Moise și a lui Aron (Ex 15, 20), inițiatoarea eliberării Iudeilor, trimisă de Dumnezeu „în fruntea poporului cu Moise și Aron” (Mih 6, 4); Ana, mama lui Samuel (1 Sam 1, 20; 2, 1-11); profetesele ulterioare din cartea Regilor (Hulda, 2 Reg 22, 14; Noadia, Neh 6, 14) și profetesa Ana în copilăria lui Cristos (Lc 2, 36-38); apoi Sfintele Femei, discipolele cele mai fidele ale lui Cristos (Lc 8, 1-3).

Așa după cum au înțeles Părinții Bisericii, începând cu Iustin și sfântul Irineu (încă din sec. al II-lea), păcatul vine prin Eva, mântuirea, prin Maria; moartea prin Eva și viața prin Maria.

Lucrul acesta este copleșitor în privința sensurilor, oricare ar fi limitele analogiilor țintite și delimitate de Părinții Bisericii și sublinierile cardinalului de Lubac.

  1. Predestinată

Trecând la predestinare, la nivelul teologic al lui Dumnezeu transcendent, ieșim și mai mult din istorie.

Predestinarea nu este predeterminare, căci atunci i-ar transforma pe oameni în marionete. Predestinarea nu este destin orb, ci plan deschis al lui Dumnezeu în legătură cu fiecare om; destinul omului de ființă chemată să acționeze liber nu este fatalitate, ci finalitate, o chemare a iubirii divine creatoare făcută creaturii care răspunde sau nu după bunul său plac.

Dumnezeu Creator dăruiește existența sa fiecărei ființe, căci lumea aceasta nu este un fragment sau o prelungire a substanței sale (după cum susțin panteiștii): Dumnezeu creează totul din nimic și nimic nu există decât prin el, nu doar la începutul Creației, căci existența noastră durează prin creația sa continuă. Îi creează pe oameni din iubire, ca un tată: o iubire personală pentru fiecare. Îi creează în libertate. Le dăruiește un destin de neînlocuit. Nu este vorba de fatalism, căci fiecare om își inventează liber destinul său. De aceea, trebuie să spunem: „Dumnezeu ne-a dăruit tot ceea ce suntem, dar toate faptele noastre sunt ale noastre, în același timp și ale Lui, suntem potrivit imaginii sale. Existența ne-a fost dăruită de Dumnezeu și prin libertatea noastră se realizează în Dumnezeu destinul nostru: El l-a făcut pe om de la început și l-a lăsat în mâna voinței sale (Sir 15, 14)”.

Aceste două niveluri de existență nu se amestecă, nu interferează pentru că ele se situează la nivelul transcendenței imuabile a Creatorului și la nivelul temporar și succesiv al creaturii.

Destinul Mamei Domnului „este unic”, căci o face să intre personal în familia celor trei persoane divine: Maria nu putea să fie mama unei persoane divine decât potrivit imaginii generării sale eterne, adică în mod esențial virginală. Într-un puternic sens profetic era „fecioară, Fiica Sionului” (2 Reg 19, 21), „Fecioara Israelului” (Am 5, 2).

Lucrul acesta o predestina pe Maria să înmugurească vie ca „mlădiță a lui Iese” (Is 11, 1 și 10) pentru a-l naște pe Cristos în familia umană.

Era o predispoziție a poporului celor săraci în Domnul, pentru că din generație în generație o pregăteau pe mica floare feciorelnică ce va da naștere lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

Asta îi conferă o dimensiune unică: metafizică, dar ea va trebui să o realizeze umil prin libertatea sa cotidiană de-a lungul unui set de încercări necunoscute.

Fiind deasupra tuturor maternităților care au reînnoit poporul lui Dumnezeu în fiecare generație (de la prima femeie la Sarah și Ruth și până la „cea mai mică rămășiță” a ”săracilor” care au făcut să răsară poporul cel mai bun al lui Dumnezeu), Maria, noua Evă, era „Femeia”, fecioara chemată să dea naștere din plămada umanității Fiului lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Ea este în felul acesta începutul noii creații (2 Cor 5, 17; Gal 6, 15; Col 3, 10), care a fost prevestită de profeți. Această misiune a fost încredințată libertății sale de ambasada îngerului Gabriel. După ce a primit de la Dumnezeu răspunsul care împăca chemarea sa maternă cu gândul ei de a rămâne fecioară, a răspuns în grabă și fără rezerve prin acel FiatFie mie (Lc 1, 38). Ea este astfel floarea umanității celei noi, iar Fiul lui Dumnezeu, întrupat în rândul oamenilor, o va naște din nou din interior: „Mama Domnului” (Lc 1, 43) este predestinarea supremă, intim legată de cea a lui Cristos însuși, în felul acesta făcut om printre oameni.

Lumina transcendentă a predestinării nu alterează nici istoria, nici faptele pe care le vom prezenta din punct de vedere istoric, dimpotrivă, luminează sensul lor profund, care este divin și, în același timp, uman (potrivit celor două înțelesuri ale cuvântului sens care păstrează dimensiunea escatologică).

Îndreptăm această lumină pregătitoare spre creștinii care vor să înțeleagă Revelația, dar și spre necreștinii, spre agnosticii tulburați de adevărul nu doar istoric, ci și metafizic, dezamăgiți de „Maria-neant” a lui Jacques Duquesne și de „Maria-marionetă” a lui Marek Halter, oricât de curate și talentate ar fi intențiile lor.

Fie ca această carte să-i ajute să intre în misterul celei mai minunate persoane umane: Myriam, care în traducere înseamnă „Maria”, nu în lumina ideologiilor la modă astăzi, ci pătrunzând în destinul său, chiar și cu ajutorul doar al informațiilor istoriei biblice și profane.

Această pre-istorie se referă în cele din urmă la planul divin, cheia prezicerilor și prefigurărilor biblice. Creația fără noutate, dar reînnoită în durata succesivă care este timpul, predestinează solidar această lume pentru progresul inerent al succesiunii creatoare, căci viitorul nu este un spațiu preexistent care trebuie umplut[6]. Legea sa este să se auto-creeze într-o durată deschisă pe care Dumnezeu o încredințează energiilor interioare ale Creației sale și, la nivelul cel mai înalt, libertății autentice a oamenilor. A încredințat libertății Mariei decizia esențială a istoriei, venirea în lume a lui Dumnezeu însuși, Creatorul care îi propunea să vină și să salveze lume din interior și nu de sus.

De la preistorie la istorie

Preistoria secretă pe care am evocat-o lasă să se întrevadă importanța destinului Mariei, viitoarea Maică a Domnului. Acesta este un eveniment major al istoriei umane, dar un eveniment ascuns ca multe altele care va revela eternitatea, cel mai mare dintre evenimentele discrete: nașterea copilei care era destinată să devină Maica lui Dumnezeu. Aceasta este aurora mântuirii, de unde va răsări „Soarele dreptății”. Văzut din cer, de la înălțimile eternității, acesta este un moment binecuvântat între toate celelalte momente.

Îngerii cerului se vor apleca cu gingășie asupra leagănului, în timp ce îngerii căzuți în infern vor rage de mânie la vederea apariției acestui micuț și mizerabil animal uman care urma să schimbe cursul istoriei și al păcatului, instaurând în istorie sămânța perfectă a iubirii divine (în greacă: agape) și a sfințeniei, singura capabilă să regenereze din interior golul dăunător al păcatului, cu urmările sale chinuitoare și traumatizante, căci orice lipsă este și o rană.

Printre evenimentele ascunse (și există multe), Maria este evenimentul cel mai important, de nedespărțit de nașterea lui Dumnezeu-Mântuitor.

Din punct de vedere istoric, este de asemenea foaia în alb a atâtor minuni care nu au nici un ecou în această lume, a atâtor eroisme niciodată celebrate, a atâtor mame care au creat foarte multe destine mari, câteodată formând îndeaproape personalitățile și conștiințele copiilor lor, câteodată sacrificându-și viața proprie pentru a da naștere copiilor lor. Importanța tuturor acestora se va vedea în ziua cea din urmă.

Această succesiune intimă a generațiilor care își dau una alteia în mod neobosit flacăra iubirii este cel mai mare și cel mai profund secret al istoriei umane și divine, căci fiecare căsătorie umană creează împreună cu Dumnezeu noi persoane umane după imaginea lui Dumnezeu. Acest lucru esențial, deseori trădat de oamenii adulteri și violatori, este de asemenea banalizat prin repetare cotidiană și prin secretul însuși al iubirii, cauză și scop al Creației.

Nașterea Mariei se află la capătul acestui lanț anonim, căci ea îl va naște pe Dumnezeu însuși și va uni viața umană cu viața lui Dumnezeu, pentru ca toți să fie una.

Generațiile creștine au întrevăzut că nașterea Mariei depășește tot ceea ce a fost mai înainte.

Maria vine din neamul lui David?

Am încercat să demonstrez lucrul acesta, pentru a restabili deplina descendență biologică a lui Mesia, cu următoarele argumente:

1). În Israel, căsătoriile aveau loc în interiorul aceluiași trib: „nu-ți lua femeie străină, care nu e din tribul tatălui tău” (Tob 4, 12).

2). Noul Testament repetă potrivit profețiilor că „Isus este din neamul sau casa lui David” (Lc 1, 69; Rom 1, 1-4; 2 Tim 2, 8; Ap 5, 5 și 22, 16).

Dar reluarea profețiilor biblice în Evanghelii se înțelege prin legătura cu originea davidică a lui Iosif, tatăl adoptiv al lui Isus; cele două genealogii (Mt 1 și Lc 3) se referă doar la Iosif și, prin adopție, justifică obârșia davidică a lui Isus. Încă ceva, Luca lămurește marile ramuri genealogice, nu doar al lui Zaharia și al lui Iosif, ci și a două femei: Elisabeta (Lc 1, 5) și Ana (Lc 2, 36).

Însă, Mariei din Nazaret nu-i atribuie nici un fel de înrudire remarcabilă; o prezintă doar ca pe o țărancă umilă din Nazaretul Galileii, un loc disprețuit după cum subliniază multe fragmente din Evanghelie.

După decepția pe care au avut-o cu verificarea liniei genealogice a lui Iosif care trebuia să justifice caracterul mesianic al lui Isus, Luca avea tot interesul să menționeze apartenența Mariei la neamul lui David, dacă ar fi trebuit, însă cercetarea minuțioasă pe care cei doi evangheliști au făcut-o pentru a controla cu ajutorul unor surse parțial diferite originea davidică a lui Iosif le-a arătat, fără îndoială nu fără regrete, că Maria nu făcea parte din neamul lui David.

Pe de altă parte, Luca îi atribuie Mariei rădăcini sacerdotale care ajungeau până la Aron, în calitate de verișoară sau rudă a Elisabetei.

Oricum, Cristos justifică dubla speranță a tradiției biblice. Isus este în același timp Mesia regal și Mesia sacerdotal: Mesia a lui David prin Iosif, „prin adopție”, și Mesia a lui Aron prin neamul Mariei; dar, cel mai important lucru, Isus nu este atât un Mesia dinastic, prin adopție, cât mai ales un Mesia divin, potrivit lui Sofonia (3, 14-17) și profețiilor paralele. Lucrul acesta l-au înțeles cei doi evangheliști după ce a eșuat încercarea lor de a justifica credința populară care îl aclama pe Isus ca fiu al lui David.»

 

Din René Laurentin, Vie authentique de Marie, Editions L’Oeuvre spirituelle, Paris 2008, pp. 345-361, trad. Wilhelm Dancă

[1] Sermon 3, sur le Salve Regina, PL 184, 1069.

[2] În lucrările de exegeză științifică, catolice sau nu, nu este vorba deloc, de cele mai multe ori, despre Maria, chiar dacă subiectul este Gen 3, 15; Is 7, 14 sau Mih 5, 1-2. Apoi, deseori, teologia clasică a Întrupării nu menționa numele Mariei, din cauza caracterului abstract al noțiunii de unire ipostatică prin care se definea esența Întrupării.

[3] Această almah, „fată tânără” necăsătorită pe care regele urma să o ia în căsătorie, sau „femeie tânără” pe care se pregătea să o ia în căsătorie, era în prim planul intereselor sale personale. Ea a fost văzută ca fiind fecioară chiar de la prima traducere greacă a Septuagintei (două secole înainte de Isus Cristos) pe care a reluat-o Matei 1; profeția lui Isaia 7, 14 este unul dintre textele cele mai complexe ale Bibliei: situația este confuză. Ahaz este amenințat de două regate care au făcut alianță între ele. Se găsește în fața unei dileme, vrea să rezolve totul de unul singur. Refuză semnul pe care Isaia i-l propune din partea lui Dumnezeu. Isaia îi descoperă semnul, totuși, folosind termeni reali și, în același timp, simbolici, care vor fi înțeleși progresiv prin desfășurarea evenimentelor și inspirația Duhului Sfânt. Sensul autentic: „iată, Fecioara va zămisli” este literal în sens și implicit și virtual, dar, de asemenea, simbolic și tipologic; lucrul acesta este întâlnit mereu în dezvoltarea Revelației, acolo unde implicitul (virtualul) mai mult sau mai puțin sugestiv este înțeles treptat și explicat totodată de împrejurări, de inspirația și lumina Spiritului Sfânt care ajută la înțelegerea progresivă a planului lui Dumnezeu și a sensului ultim pe care îl revelează în mod treptat. Acesta este procesul însuși al Revelației biblice. Profeția dinastică din Isaia 7, 14 explică aspectul feminin și virtual feciorelnic al profeției anterioare pe care i-a făcut-o Natan lui David.

[4] „Bible”, Dhorme, edition Pleiade (1 p. 10).

[5] Această simbolică este intuitiv descoperită de Tradiția vie a poporului creștin. Căci, transmiterea nu este mecanică, ci vie și penetrantă.

[6] Comparare și analogie luminătoare: cosmosul care crește cu o viteză amețitoare nu se întinde într-un spațiu exterior preexistent, ci își creează spațiul său prin propria sa energie; această singularitate demonstrată științific face să se apropie în mod unic timpul și spațiul. Această informație nouă revoluționează filosofia viitorului, care se face din interior.