Wilhelm Dancă

Dragi prieteni, în acest studiu pe care vi-l propun spre lectură, astăzi, când Biserica catolică de București celebrează memoria Fericitului Vladimir Ghika, am încercat să aflu de la cine a învățat prințul Vladimir să se roage în tinerețe, deoarece am observat, sper să nu mă înșel, că legătura sa cu Biserica ortodoxă în care a fost botezat era destul de subțire, iar viața spirituală a comunității calviniste pe care a frecventat-o împreună cu guvernanta sa din timpul liceului nu l-a atras. Pornind de la influența pe care au exercitat-o asupra minții și inimii sale doi preoți dominicani, profesori de teologie la Colegiul Sfântul Toma din Roma la începutul secolului al XIX-lea, și anume Alberto Lepidi și René Garrigou-Lagrange, și punând în paralel învățătura sfântului Toma de Aquino și gândurile fericitului Vladimir Ghika despre rugăciune, susțin teza că prințul Ghika a fost atras și modelat de spiritul rugăciunii tomiste: contemplata aliis tradere – a încredința altora cele contemplate. Astfel caut să descriu asemănările și diferențele dintre sfântul Toma și fericitul Vladimir răspunzând la mai multe întrebări: Ce este rugăciunea? Cum trebuie să ne rugăm? Care este rugăciunea perfectă? De câte feluri este rugăciunea? Care sunt efectele rugăciunii? În concluzie prezint sistematic asemănările și diferențele dintre Toma de Aquino și Vladimir Ghika cu privire la rugăciune, pledând pentru rugăciunea ca formă de ieșire din sine și de curaj.

Drumul rugăciunii la fericitul Vladimir Ghika nu a fost ușor. După o perioadă de căutări dramatice în tinerețe, cu rupturi la nivelul relațiilor cu familia, a ajuns în cele din urmă să învețe ce este rugăciunea, de ce trebuie să se roage și cum trebuie să se roage. A avut parte de niște maeștri foarte buni, fiindcă a devenit un faimos om al rugăciunii sau un expert al rugăciunii și, în această calitate, a compus modele de rugăciuni. Se poate spune despre dânsul că trăia în rugăciune ca peștele în apă. S-a rugat singur și împreună cu alții. Cerea mereu rugăciuni pentru sine și diferite cauze nobile, pentru ca „Dumnezeu să fie în câștig”[1]. Era convins că Dumnezeu așteaptă de la noi înainte de orice altceva rugăciune, iar universul ar fi mult mai sărac fără rugăciune. A avut curajul să se roage neîntrerupt și i-a îndemnat și pe alții să se roage. Unul dintre fiii săi spirituali, Jean Daujat, spunea că numai dacă l-am fi văzut și l-am fi auzit am putea să înțelegem „în ce măsură acest om răspândea în jurul său rugăciune, în ce măsură era complet rugăciune în gesturile sale, în comportamentele sale, în cuvintele sale și, mai ales, în tăcerile sale; făcea lumea să se roage, era aproape imposibil să fii în prezența sa sau să-l auzi și să nu te rogi”[2].

Dar pentru a te ruga ai nevoie nu doar de dorință și de curaj, ci și de exemple vii și de o anumită știință sau artă. Mă întreb cine oare i-a insuflat gustul pentru rugăciune? Oare mama sa, prințesa Alexandrina, care era de confesiune ortodoxă? Oare guvernanta sa franceză de confesiune protestantă? Michel de Galzain a scris în 1961 o carte în care afirmă că prințul Vladimir Ghika nu a moștenit spiritul de rugăciune de la mama sau de la familia ortodoxă în care s-a născut[3] și că nu a fost influențat de guvernanta sau de credincioșii protestanți în mijlocul cărora a trăit în timpul studiilor sale din Franța[4]. La aceeași concluzie a ajuns și Yvonne Estienne potrivit căreia, lui Vladimir Ghika, „atât de profund religios”, modul religios de a fi al părinților săi nu i-a fost de vreun folos spiritual.

În viața sa spirituală, prințul Vladimir a marcat un moment de cotitură în anii tinereții, când se afla împreună cu fratele său Dimitrie la Roma. Aici a descoperit un lucru pe care nu l-a întâlnit nicăieri, și anume un spirit de rugăciune și de respect față de Dumnezeu prezent în unele biserici catolice din Roma[5], dar mai ales în viața a doi profesori de teologie de la Colegiul Sfântul Toma din Roma pe care l-a frecventat între 1902 și 1906. Primul era părintele dominican Alberto Lepidi[6], maestrul Sfântului Palat, cum se numea atunci, astăzi i se spune teologul Casei Pontificale, a cărui misiune era aceea de a da imprimatur-ul pentru cărțile ce se tipăreau la Roma și prezida Colegiul Teologilor. De asemenea, părintele Lepidi i-a fost profesor de teologie la Colegiul Sf. Toma (Universitatea Angelicum) din Roma, unde a predat până în 1922, când a trecut la cele veșnice. În fața acestui părinte prințul Vladimir Ghika a făcut profesiunea de credință catolică la 15 aprilie 1902, la Roma, la Sf. Sabina. Al doilea a fost părintele dominican René Garrigou-Lagrange[7], sub îndrumarea căruia a făcut studiile doctorale în teologie pe care le-a încheiat cu titlul de doctor al aceluiași Colegiu Sf. Toma din Roma (Universitatea Angelicum) în 1906. Pornind de la rolul jucat de acești doi părinți profesori de teologie în viața lui, și în special de la orientarea pe care i-a oferit-o părintele R. Garrigou-Lagrange în calitate de coordonator științific în teologie și duhovnic[8], susțin teza că viața spirituală a mons. Ghika a avut o amprentă în mod substanțial dominicană. Lucrul acesta nu înseamnă că n-a fost influențat și de alte carisme, pentru că, după cum se știe, a fost terțiar dominican, oblat benedictin, terțiar franciscan și foarte apropiat de ordinul carmelitan[9]. Dar nu despre aceste aspecte spirituale care se întretaie aș vrea să tratez în continuare, ci despre dominanta dominicană din viața spirituală a fericitului Vladimir Ghika. Voi pune în paralel teologia rugăciunii la sfântul Toma și la fericitul Vladimir pentru a vedea punctele comune, dar și pașii înainte pe care i-a făcut mons. Ghika.

Ce este rugăciunea ?

În spiritul tradiției teologiei tomiste[10], pentru a cunoaște un lucru, trebuie să știm care este definiția lui. Astfel, pentru părinții dominicani, rugăciunea este actul de înălțare a minții la Dumnezeu[11]. Dar, în cazul de față, „înălțarea minții” nu înseamnă activitate speculativă sau intuitivă, ci practică. Sfântul Toma de Aquino face deosebire între rațiunea speculativă, care doar percepe realitatea și numai atât, și rațiunea practică, care percepe realitatea și introduce în ea o putere de cauzalitate. Pornind de la definiția etimologică a rugăciunii din limba latină („oratio” – „oris ratio”, „rațiune vorbită”) pe care a dat-o Cassiodor[12], Toma spune că „o ființă poate să aibă rolul de cauză în două feluri. Într-un mod perfect, printr-o acțiune necesară, și lucrul acesta se produce atunci când efectul este total supus puterii cauzei. Sau, într-un mod imperfect, creând o dispoziție, și atunci efectul nu este supus total puterii cauzei. Astfel rațiunea (vorbită) poate avea rolul de cauză în două feluri. Mai întâi acțiunea sa poate fi constrângătoare. În felul acesta poate să comande puterilor inferioare și membrelor corpului și poate să-și exercite domnia nu doar asupra lor, ci și asupra oamenilor care ne sunt supuși. Aceasta este cauzalitatea comenzii. În al doilea rând influența rațiunii (vorbite) se poate mărgini să angajeze și să dea dispoziție pentru a acționa. În felul acesta rațiunea (vorbită) cere împlinirea unui lucru de la cei care nu-i sunt supuși, ci egali sau superiori. Aceste două modalități de a acționa, comanda și cererea (rugăciunea) comportă stabilirea unei ordini, în sensul că se dă dispoziție ca un lucru să fie făcut de altcineva. Dar această lucrare are de-a face cu rațiunea, căci ei îi aparține puterea de a face ordine. Acesta este sensul textului lui Aristotel: «Rațiunea conduce la binele perfect când asumă forma rugăciunii», și în acest sens vorbim aici de oratio, adică de implorare, de cerere, potrivit definiției lui Augustin: «Rugăciunea este o cerere» sau a lui Damaschin: «(Rugăciunea) este cererea adresată lui Dumnezeu pentru ceea ce avem nevoie». Deci rugăciunea despre care vorbim este un act al rațiunii”[13].

Așadar rațiunea practică este sediul prudenței, al legii și al rugăciunii. Rugămintea sau cererea pe care o adresează rațiunea practică ființelor egale cu sine sau superioare unește inteligența și voința, dar primatul îi revine inteligenței. Toma plasează rugăciunea deasupra sentimentului și caută să o salvgardeze de atracțiile voluntarismului, legalismului sau ale intelectualismului. Rugăciunea este un act al omului întreg, pentru că implică și angajează sentimentele, mintea, inima și voința omului. Neîndoielnic, rugăciunea este legată de sentiment, dar participarea afectivă este în funcție de felul rugăciunii, care poate fi de laudă, de mulțumire, de ajutor, de iertare etc. În fine, potrivit sfântului Toma rugăciunea ține de virtutea religiei, care îl face pe om să-i aducă lui Dumnezeu respectul și onoarea ce i se cuvin; în mod parțial, lucrul acesta se îndeplinește prin rugăciune. Prin rugăciune îl adorăm și-l venerăm pe Dumnezeu, adică ne supunem lui și îi mărturisim că avem nevoie de el, fiindcă el este binefăcătorul nostru din toate punctele de vedere[14].

Mons. Ghika considera că expresia „înălțarea minții” ar fi insuficientă pentru a exprima forța și complexitatea rugăciunii. Dacă rugăciunea mentală este deasupra celei vocale, rugăciunea totală ca act al omului întreg (inimă, minte, voință, sentimente) este deasupra rugăciunii mentale[15]. Spre deosebire de perspectiva tomistă, care i se pare că pune accentul pe rugăciune ca lucrare a intelectului practic, definiția rugăciunii la Vl. Ghika are accente personaliste. Astfel, în Convorbiri spirituale, a spus că rugăciunile sunt „fiicele inimii noastre și ale lui Dumnezeu”[16]. Această perspectivă personalistă, integrală face diferența între rugăciunea din definiția lui Toma și cea din concepția lui Ghika.

Dar termenul rugăciune la Vladimir Ghika are un sens larg, cuprinzând multe feluri de activități spirituale: cerere adresată lui Dumnezeu sau aproapelui, devoțiune, adorație, venerație, consimțământ liber al unui suflet la un har, primirea conștientă a unui cuvânt al lui Dumnezeu, prezența activă a lui Dumnezeu într-un suflet, iertare etc. Prin rugăciune omul se conectează la activitatea divină și, în același timp, dă sens libertății sale intervenind asupra mersului lumii[17]. Fără îndoială că Dumnezeu nu se schimbă, dar, în lumea noastră schimbătoare, Domnul poate să consimtă, atunci când crede de cuviință, ca rugăciunile omului să schimbe totul. Din această perspectivă a intercederii pentru schimbarea în bine a lumii, rugăciunea este definită de Vl. Ghika drept „singura limbă pe care întreg universul o poate înțelege”[18]. El este atras de forța extraordinară a rugăciunii, de viteza ei de mișcare și de pătrundere, care e caracterul esențial al acestei activități spirituale; în comparație cu lumina, rugăciunea ajunge mult mai repede în toate colțurile universului. De asemenea, fiind rugăciunea o sinteză a intimității persoanei noastre, oare ce altceva mai așteaptă Dumnezeu de la noi în afară de o rugăciune conștientă, se întreba mons. Ghika. Rugăciunile se deosebesc după natura lor, adică sunt rugăciuni de cerere, de natură spirituală sau temporală, de devoțiune, dar ceea ce îl interesează pe Ghika este harul de a răspunde cât mai bine la iubirea lui Dumnezeu printr-o rugăciune bună[19].

Cum să ne rugăm ?

La sfântul Toma rugăciunea bună trebuie să satisfacă următoarele condiții: să se ceară mai întâi bunuri spirituale și abia după aceea și bunuri materiale; să fie făcută în mod statornic; împreună cu alții; cu afecțiune filială; cu umilință; cu încredere, chiar dacă nu primim harul cerut; să ne rugăm și pentru noi înșine, nu doar pentru alții[20].

La mons. Ghika rugăciunea trebuie făcută cu ardoare, cu pasiune, cu toată ființa. Unul dintre fiii săi spirituali spunea că monseniorul „nu se ruga, el era rugăciune, cu totul, absolut”. Se ruga „încontinuu”, când nu avea alte activități de îndeplinit[21]. Intensitatea rugăciunii îi atingea nu doar pe ceilalți, dar avea efecte benefice și asupra propriei lui persoane. Rugăciunea avea un caracter discret, după cum era și omul Vladimir Ghika; deși prinț, el știa să se ascundă de ochii lumii; tot la fel și rugăciunea sa, care era într-un anumit fel ascunsă, dar prezentă și puternică peste tot, ca sângele într-un organism viu[22]. Totodată rugăciunea sa era expresia trăirilor sale umane și religioase. Pentru că este o expresie a trăirilor interioare, rugăciunea trebuie făcută cu atenție interioară, fără distracții, față de persoana sfântă sau divină căreia i te adresezi. Este cunoscută istoria primului rozariu pe care l-a spus imediat după convertire (15 aprilie 1902); s-a rugat o treime din noapte, reluând rugăciunea „Ave, Maria” ori de câte ori i se părea că a spus-o doar cu buzele. Din acest punct de vedere considera că suferința este rugăciunea fără distracții, fiindcă durerea are privilegiul de a ne atrage mereu atenția[23]. A căutat mereu să se roage bine și a spus că rugăciunea este bună atunci când acțiunea se transformă în rugăciune și rugăciunea conduce la acțiune[24]. De asemenea, mons. Ghika a insistat pe rugăciunea în comun și, în special, pe rugăciunea făcută împreună cu săracii din punct de vedere material, pe care ar trebui să-i ajutăm să se roage pentru săracii din punct de vedere spiritual[25]. A constituit deseori grupuri de rugăciune pentru diferite cauze nobile, cum ar fi convertirea necredincioșilor, a celor care nu au auzit de Evanghelie, a celor care au auzit de Evanghelie și, cu toate acestea, nu cred, a celor care suferă cu trupul sau cu sufletul etc[26]. A pledat pentru rugăciunea continuă, spunând că aceasta pornește de la sentimentul simplei companii a lui Dumnezeu și ajunge la contopirea în el[27] sau că, prin această rugăciune, viața de pe pământ devine început al vieții eterne[28]. S-a rugat pentru alții și a cerut de la alții rugăciune pentru sine, mai ales în momentele de încercare[29]. Îndemna mereu la schimbul de rugăciuni, pentru că astfel vom fi mereu împreună cu alții sau vom putea scăpa de singurătate[30].

Care este rugăciunea perfectă ?

Rugăciunea Tatăl nostru sau rugăciunea domnească este rugăciunea perfectă pentru că, spune Toma de Aquino, prin ea nu doar că noi cerem ceea ce putem să dorim în mod drept, ci și în ordinea în care ar trebui să ni le dorim. Se începe cu scopul dorinței noastre, care este Dumnezeu, se continuă cu lucrurile care ne conduc la el și apoi cu lucrurile care ne îndepărtează de el[31].

Mons. Ghika considera rugăciunea Tatăl nostru ca un fel de oglindă a vieții noastre spirituale. În funcție de starea noastră sufletească adaptăm mai mult sau mai puțin conștient cuvintele rugăciunii divine și le denaturăm. Astfel în loc de «Tatăl nostru care ești în Ceruri», se poate întâmpla să spunem «Judecătorul Nostru care ești la Tribunal», «Furnizorul Nostru care ești la Tejghea», «Creditorul Nostru care prea des ne bați la ușă», «Cauza noastră primă al cărei efect pierdut în depărtări suntem», «Stăpânul nostru Suprem în fața căruia nu suntem decât pulbere», «Camaradul nostru cu care tratăm liber» etc. Din păcate, constata Vladimir Ghika, „nu mai spunem în adevărul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu ne-a învățat să le rostim când ne rugăm. Tatăl Nostru … și care ești în Ceruri”[32].

Importanța acordată rugăciunii Tatăl nostru la Vladimir Ghika rezultă și din parafrazarea și adaptarea ei pentru a sublinia legătura pe care o mijlocește Sfânta Fecioară Maria între noi și Dumnezeu. I s-a adresat Maicii Domnului, spunând: „Maica noastră care ești în ceruri, sfințească-se numele Fiului tău. Fă-ți aici locaș pentru Împărăția Dumnezeului celui viu. Facă-se nu doar Voia lui, ci să se împlinească cele Plăcute lui, iar pământul să pară mai puțin departe de cer. Fii binecuvântată pentru Pâinea Vieții pe care, datorită Ție, fiii tăi adoptivi, repetând Jertfa lui Isus, o primesc și ne-o dăruiesc aici, în fiecare zi. Ajută-ne să ne facem mai buni și să ne iubim unii pe alții. Păzește-ne de noi înșine, și faptul că tu nu ai cunoscut nici un rău să mijlocească mai ușor pentru mizeria mult prea reală a greșelilor noastre. Amin!”[33].

În fine mons. Ghika a compus rugăciuni multe și frumoase, și lungi, și scurte. Iată un exemplu de rugăciune scurtă pe care o numea S.O.S. spiritual ce trebuia rostit în timpul zilei: „O, Dumnezeule, Tu ești pretutindeni: fă să te găsesc pretutindeni! Tu ești întotdeauna; fă să te am întotdeauna! Tu ești infinit; fă să pătrund mereu și tot mai mult în tine! Tu mă privești cu iubire de Tată; fă să te privesc cu dragoste de fiu! Prin Isus Cristos, Domnul Nostru. Amin!”[34].

De câte feluri este rugăciunea ?

Există diferite forme de rugăciune, cum ar fi rugăciunea publică sau comună și rugăciunea particulară sau individuală, rugăciunea mentală și rugăciunea vocală. Despre rugăciunea publică, sfântul Toma afirmă că aceasta „este făcută de miniștrii consacrați ai Bisericii și este oferită lui Dumnezeu în numele întregului popor credincios. Dar această rugăciune trebuie să fie cunoscută de întregul popor pentru care este oferită. Lucrul acesta nu ar fi posibil dacă nu ar fi vocală. De aceea s-a stabilit în mod just că aceste rugăciuni trebuie rostite cu voce tare, ca să fie cunoscute de toți. Rugăciunea este individuală (particulară) când este oferită de fiecare în parte, fie pentru sine, fie pentru alții. Această rugăciune nu trebuie să fie vocală”[35]. Totuși sfântul Toma descoperă patru rațiuni pentru care rugăciunea particulară ar trebui însoțită și cu vocea: „pentru ca omul să se provoace prin cuvinte să se roage cu devoțiune; pentru a se proteja de distracții, fiindcă rămâne mai concentrat dacă la propriile sentimente adaugă cuvinte; impulsul devoțiunii apare în mod natural în cuvânt, pentru că mișcarea potențelor superioare se revarsă asupra celor inferioare când este foarte puternică și, de aceea, când mintea rugătorului este aprinsă de devoțiune se manifestă prin gemete, suspine, exultări de bucurie și fel de fel de strigăte; pentru a satisface datoria noastră de dreptate față de Dumnezeu, de vreme ce lui îi datorăm nu doar respect cu mintea noastră, ci și a lucra pentru el prin corpul nostru”[36].

Rugăciunii publice mons. Ghika i-a acordat o atenție deosebită. Punctul culminant al acestui fel de rugăciunea era sfânta liturghie. Nu s-a îndoit niciodată de eficacitatea infinită a liturghiei, a fost convins mereu de superioritatea ei asupra oricăror forme de acțiune pentru mântuirea sufletelor”[37]. Numeroase mărturii ni-l prezintă pe preotul Vladimir Ghika contopit cu jertfa lui Cristos pe care o reactualiza sacramental, dar și în propria lui ființă pentru că puteai să-l vezi într-un anumit fel răstignit și murind împreună cu Cristos. „Participanții la liturghie erau bulversați, astfel încât Henri Ghéon o asimila celei a Parohului din Ars: Se spune despre un preot bun că celebrează bine liturghia sa, despre un preot fervent că o trăiește; despre Parohul din Ars că murea în ea. De la un capăt la altul, părintele Ghika era o agonie în cadrul căreia retrăia toată suferința lui Cristos de pe cruce, foc de nestins al unei vieți interioare care iradia în jur”[38]. Yvonne Estienne comentează acest aspect spiritual și spune: „Era de ajuns să-l vezi celebrând Sfânta Liturghie ca să știi că primise în întregime moștenirea de pe Calvar, în urma Mamei Îndurerate și a Apostolului mult iubit (…). Liturghia zilnică, pe care i-a fost dat s-o celebreze începând cu anul 1923, era într-adevăr un act de unire totală cu Isus Cristos, ale cărui suferințe, agonie și moarte le retrăia, nu într-o atmosferă de tragism aparent, ci într-o stare de reculegere atât de puternică, încât pătrundea asistența. Venea la altar cu trupul împovărat de pocăințe, cu mâinile încărcate de izbânzi și cu sufletul pregătit pentru a răspunde strigătului Stăpânului său, Preotul în veac, așa cum l-a tradus el însuși în Pensées pour la suite des jours: «O, preotul meu, cum ai îndrăznit să mă jertfești cu adevărat și cu totul, dacă nu te-ai jertfit pe tine însuți mai întâi cu adevărat și cu totul?»”[39]. Pentru Vl. Ghika și predica era un fel de rugăciune în public. După cum se știe, părintele Ghika nu avea talent oratoric, dar reușea să comunice foarte bine pentru că vorbea simplu, direct, convingător, folosind exemple și imagini concrete. Astfel transmitea învățătura sfântă, dar mai ales îi făcea pe ascultătorii săi să se roage și-i conducea în prezența lui Dumnezeu[40]. „A predica, oricât de rău aș face-o, înseamnă să mă rog în public”, spunea el. „Îi vorbesc lui Dumnezeu din voi și-l ascult în voi după ce am încercat să-l ascult în mine”[41].

Alte rugăciuni publice, dar în sens larg, erau devoțiunile pe care le-a practicat mons. Ghika în libertate sau în închisoare, cum ar fi cultul relicvei sfântului Spin, „rugăciunile cântate” la orgă, rozariul, calea sfintei cruci sau ora sfântă. Prin extensie se poate spune că și gravurile și scrierile sale sunt un fel de rugăciune publică[42]. Iată un moment de rugăciune cu relicva sfântului Spin la căpătâiul unui bolnav în spital povestit de Suzanne Marie: „În picioare, lângă pat, ținând în mână relicva sfântului Spin pe care o poartă mereu cu el (această relicvă îi fusese dată de arhiepiscopul de Paris), se roagă, iar această rugăciune este atât de intensă încât trăsăturile feței devin ca de piatră, dacă mă pot exprima așa. Rămâne un lung moment în această atitudine hieratică: o rugăciune devenită om. Apoi își revine, întredeschide ochii și, calm, ridică mâna deasupra pacientei pentru a o binecuvânta. În fine, pleacă”[43]. În închisoare se roagă des împreună cu alți deținuți rozariul, calea crucii, iar duminica, după ce rostea un oficiu liturgic adaptat situației date, improviza o scurtă predică[44]. Cât despre rugăciunile „cântate” la orgă, Hieronymus Menges a spus că prin anii 1950, mons. Ghika „nu mai predica, dar după lectura Breviarului, se așeza la orgă și improviza o rugăciune de laudă, de mulțumire sau de cerere, trăită atât de profund încât toată lumea rămânea să-l asculte. O studentă la matematică m-a asigurat că acea jumătate de oră  a mons. Ghika la orgă era pentru dânsa, ca pentru multe alte persoane, o hrană spirituală pentru o săptămână întreagă, o înălțare a sufletului și o încurajare”[45]. Ora sfântă sau ora de adorație se face în tăcere, în genunchi, în public sau în particular. Părintele Ghika s-a rugat multe Ore sfinte în public sau în particular. Astfel în prezența a doi pastori protestanți, la Paris, într-o capelă, după ce a expus Sfântul Sacrament, mons. Ghika le-a spus celor prezenți: „Pentru că timp de o oră îl avem aici pe însuși Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, cu adevărat prezent în fața noastră, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să tăcem și să petrecem această oră privindu-l, ascultându-l înlăuntrul nostru și iubindu-l”. Apoi a îngenuncheat și a început să se roage în tăcere. La sfârșitul orei sfinte, pastorii au venit la mons. Ghika și i-au cerut să fie primiți în rândurile Bisericii catolice[46].

Rugăciunea particulară a mons. Ghika era foarte intensă, așa cum au remarcat fiii săi spirituali. Uneori rugăciunea lui se transforma într-un strigăt puternic către Dumnezeu, motiv pentru care a fost supranumit potrivit Sfintelor Scripturi „om de dorință”, plin de devotament și îndrăzneală în fața Domnului[47]. Între 1920 și 1939, mons. Ghika a locuit la benedictinii din Paris; aici putea fi văzut deseori „îngenuncheat înaintea Sfântului Sacrament sau la altarul Fecioarei, absorbit în lungi rugăciuni”[48]. Acest mare rugător a compus rugăciuni pentru a veni în ajutorul celor care nu știu să se roage. Iată, de pildă, o rugăciune către Sfântul Duh: „O, Dumnezeu al iubirii, Dumnezeu care nu ești decât Iubire și care mergi de la Tatăl la Fiul, și de la Fiul la Tatăl prin noi, vreau să-ți strig bucuria mea de a afla în mine singurul lucru care nu trece, care nu trebuie să înceteze nicicând, substanța însăși a veșniciei mele într-a ta, Iubire născută mai înainte de toți vecii, vie în ceasul acesta și făcută pentru a exista pentru totdeauna. O salut și o păstrez în mine și știu că o am, pe ea din care cerul este făcut. Și, pentru a o regăsi și a o simți fără amestec, asemenea Sfântului Ioan îmi sprijin fruntea și inima pe inima omenească a Dumnezeului nostru. Duhule Sfinte, care cobori din ceruri cu flăcări și lacrimi, fă să urce la tine lacrimile noastre, și flăcările râvnei noastre care de la tine au ieșit. Amin!”[49].

Între rugăciunea comună și rugăciunea particulară pe de o parte, apoi, între rugăciunea cu voce tare și rugăciunea în tăcere, mons. Ghika recomandă rugăciunea în comun și cu voce tare: „O practică dintre cele mai necesare este cea a rugăciunii în comun, împreună cu săracii, acasă la aceștia. Rugați-vă împreună cu ei, cu voce tare, pentru o nevoie pe care n-o puteți satisface”[50]. Și explică de ce o recomandă: „Dacă vă rugați astfel, Dumnezeu va asculta ruga voastră mai bine chiar decât pe cea a nefericiților singuri, pentru că este mult mai despuiată de egoism (chiar legitimă fiind) și pentru că, luați aminte, de câte ori vă veți ruga astfel, îl veți avea prezent în mijlocul vostru, mai aproape ca oricând, gata să vă atingă, pe Isus, care a promis să fie printre cei ce se adună în numele Lui”[51]. Rugăciunea comună și cu voce tare este mângâietoare, bună, puternică, dar rugăciunea mentală este superioară rugăciunii vocale. În fine, cea mai înaltă formă de rugăciune este rugăciunea totală[52], adică rugăciunea ca act al omului integral în Cristos, cu Cristos și prin Cristos. Potrivit teologiei tomiste, rugăciunea completă cuprinde următoarele elemente: rostirea cuvintelor cu înălțarea minții la Dumnezeu; mulțumirea pentru binefacerile din trecut; intenția sau dorința cu privire la binefacerile viitoare; cererea făcută prin Isus Cristos Domnul nostru[53].

Care sunt efectele rugăciunii ?

La sfântul Toma efectele rugăciunii rostite cu voce tare sunt trei: „primul, comun tuturor acțiunilor concepute din iubire, adică meritul. Și, pentru acest efect, nu se cere în mod necesar ca la rugăciune să fie prezentă întreaga atenție, ci imboldul intenției prime prin care ajunge cineva la rugăciune (…). Al doilea efect al rugăciunii este specific ei, adică a obține ceva. Chiar și pentru acest efect este de ajuns intenția primă, la care Dumnezeu este atent în primul rând. Dacă lipsește, însă, intenția primă, rugăciunea nu este nici meritorie, nici în stare să obțină ceva (…). Iar al treilea efect al rugăciunii este cel pe care-l împlinește în persoană, adică o anumită refacere spirituală a minții. Și pentru aceasta se cere în mod necesar atenție la rugăciune”[54]. Dar atenția care se cere pentru rugăciunea rostită cu vocea tare este de trei feluri: „Una prin care se ia seama la cuvinte, să nu se încurce în ele cineva. A doua, care privește sensul cuvintelor. A treia, prin care se ia seama la scopul rugăciunii, adică la Dumnezeu și la lucrul pentru care se roagă, care este, într-adevăr, cea mai necesară. Și pe aceasta chiar cei simpli o pot avea. Și uneori în așa măsură se revarsă această atenție prin care mintea este purtată spre Dumnezeu, încât mintea uită chiar de toate celelalte, după cum spune Hugo de Saint-Victor”[55].

Caracteristicile principale ale rugăciunii la mons. Ghika sunt continuitatea, omniprezența, intensitatea și discreția. Era disperat când cineva îi vorbea despre rugăciunea de dimineață și rugăciunea de seară[56]. Primul efect al rugăciunii este familiaritatea cu Isus Cristos, cu Maica Domnului, cu Dumnezeu, cu sfinții, dar această familiaritate este însoțită de profundul respect al Transcendenței divine. Spune la un moment dat: „Adevărata unire cu Dumnezeu se înfăptuiește în ziua când ajungi să-l tutuiești”[57]. Al doilea efect izvorăște din primul, și anume „pretutindeni ești cu Dumnezeu”, niciodată și nicăieri nu ești singur. Al treilea efect e că „totul devine cu putință, miracolul precum și supunerea smerită față de legile rânduite de Creator”[58]. Un alt efect se simte pe chipul lumii. Obișnuia să spună că „înfățișarea” lumii noastre este „produsul greșelilor și al rugăciunilor”[59]. Mai mult decât atât, toate lucrurile din univers sunt pătrunse de o „sevă de rugăciuni”: „Timpul se roagă și Eternitatea laudă”[60]. În viața spirituală omul va ști că progresează în momentul în care tăcerile lui se vor deschide și vor începe să se roage[61]. Pe scurt, efectele rugăciunii se simt în ființa umană, atât la nivelul minții cât și al voinței: rugăciunea îl învață pe om să gândească îndrăzneț și să voiască în mod ferm[62].

Rugăciunea ca ieșire din sine

Cu referire la tema rugăciunii, între sfântul Toma de Aquino și fericitul Vladmir Ghika există puncte convergente și puncte divergente. Îi unesc insistența pe faptul ca rugăciunea să fie expresia omului întreg, însă Toma are accente realiste și sistematice, pe când Ghika subliniază dimensiunea personalistă, estetică și metafizică. La Toma viața interioară pare un punct de sosire, la Ghika este un punct de pornire. Toma caută să susțină importanța rugăciunii prin argumente de bun simț, logice și de autoritate, Ghika prin trăire personală și direcțiune spirituală. De asemenea, îi unește pledoaria pentru rugăciunea în comun și cu voce tare, însă Toma subliniază dimensiunea ierarhică și oficială a rugăciunii, pe când Ghika insistă pe rugăciunea în comun cu săracii și pentru săracii de toate felurile. Ambii sunt convinși de forța rugăciunii, care pătrunde cerurile și universul întreg; la Ghika omul care se roagă are în mâini ceva din puterea cerească, iar la Toma omul rugător anticipează într-un anumit fel condiția viitoare de fericit. În sfârșit și Toma și Vladimir au considerat rugăciunea Tatăl nostru drept rugăciunea perfectă, pentru că Domnul însuși ne învață cum se ne rugăm. Toma este atent la prioritatea spiritualului asupra materialului, pe când Vladimir caută să ne atenționeze asupra posibilelor denaturării ale rugăciunii prin înțelegerea greșită a raportului dintre Tată și fiii săi.

Sfântul Toma de Aquino și fericitul Vladimir Ghika au vorbit foarte frumos despre Dumnezeu pentru că mai întâi ei înșiși au vorbit cu Dumnezeu, prin rugăciune. În forma ei cea mai înaltă rugăciunea devine acțiune, mai exact actul contemplării lui Dumnezeu în ființa sa și în aproapele. Dacă rugăciunea înseamnă ieșire din sine, părăsire a eului, cum spun Toma și Vladimir, atunci se înțelege de ce, mai ales în zilele noastre, sunt puțini cei care se roagă. Într-adevăr comoditatea indusă de societatea de consum, lenea spirituală și frica de celălalt diminuează atracția și practica rugăciunii. Învățăturile și exemplele de rugăciune pe care ni le-au lăsat sfântul Toma de Aquino și fericitul Vladimir Ghika să ne vindece neputința sufletească și să ne inspire curajul de a ne ruga mereu prin cuvinte și fapte.

[1] Cf. Yvonne Estienne, O flacără în vitraliu. Amintiri despre Monseniorul Ghika, trad. Mihaela Voicu, Note de Luc Verly și Emanuel Cosmovici, Editura ARCB, București 2013, p. 89.

[2] Jean Daujat, L’Apôtre du XX^e Siècle. Monseigneur Ghika, Nouvelles Editions Latines, Paris 1956, p. 85.

[3] Elisabeth de Miribel preia cuvintele prințului Vladimir despre mama sa care, deși iubea foarte mult biserica ortodoxă, „avea o mentalitate fundamental catolică. Citea în mod asiduu cărți catolice printre care, la loc de cinste, figurau Élévations (Elevații) și Méditations (Meditații) de Bossuet, precum și Imitation de Jésus-Christ (Imitațiunea lui Cristos), asimilându-le esența. Cu această trăire interioară m-a crescut și pe mine, încă din fragedă copilărie” (Cf. Elisabeth de Miribel, Memoria tăcerilor. Vladimir Ghika 1873-1954, trad. Stela Ciungan, ARCB, București 2004, pp. 15-16).

[4] Cf. Michel de Galzain, Une âme de feu. Monseigneur Vladimir Ghika, Beauchesne, Paris 1961, pp. 19-20.

[5] Cf. Estienne, O flacără în vitraliu, pp. 27-29.

[6] Cf. Francisca Băltăceanu / Andrei Brezianu / Monica Broșteanu / Emanuel Cosmovici / Luc Verly, Vladimir Ghika. Profesor de speranță, ARCB, București 2013, n. 72, p. 91.

[7] Băltăceanu / Brezianu / Broșteanu / Cosmovici / Verly, Vladimir Ghika, p. 95.

[8] Prințul Vladimir Ghika a avut ocazia să-l întâlnească deseori, fie direct la Roma, fie în cadrul săptămânilor de reculegere pe care le conducea părintele R. Garrigou-Lagrange la invitația lui Jacques Maritain pentru membrii cercului de studii tomiste. Într-o notă de jurnal din 24 februarie 1922, J. Maritain scrie: „Putem să-i cerem Părintelui Garrigou-Lagrange să țină exercițiile spirituale anuale. Diplomația prințului Ghika a ajutat mult”. Jacques Maritain, Carnet de notes, Desclée de Brouwer, Paris 1965, p. 196.

[9] Cf. Daujat, L’Apôtre du XX^e Siècle, pp. 38-39.

[10] Cf. Battista Mondin, „Preghiera”, în: Battista Mondin, Dizionario enciclopedico del pensiero di San Tommaso d’Aquino, ESD, Bologna 1991, pp. 488-490.

[11] „Oratio est ascensus mentis in Deum”. Cf. Toma de Aquino, In Epistola ad Colosenses, c. 1, lect. 3, nr. 18.

[12] Cf. Cassiodorus, Expos. in Ps. 38, 13, PL 70, 285.

[13] Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 83, a. 1.

[14] Cf. Ibidem, q. 83, a. 3.

[15] Cf. Vladimir Ghika, Scrieri spirituale. Fragmente postume, texte inedite din Arhiva Institutului „Vladimir Ghika”, trad. Doina Cornea, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca 2013, p. 388.

[16] Ghika, Scrieri spirituale. Convorbiri spirituale. Suferința, trad. Gheorghe Lascu și Viorica Lascu, p. 214.

[17] Cf. Ghika, Scrieri spirituale. Convorbiri spirituale. Ora sfântă, trad. Gheorghe Lascu și Viorica Lascu, p. 216.

[18] Ghika, Scrieri spirituale. Ultimele mărturii, trad. Doina Cornea, p. 532.

[19] Cf. Ghika, Scrieri spirituale. Ultimele mărturii, pp. 532-535.

[20] Cf. Toma de Aquino,  In Ioannem 16, lect. 6.

[21] Cf. Claudia Stan (coord.), Fericit! Dialoguri cu viața propuse de Claudia Stan, Editura ARCB, București 2015, p. 29; 194.

[22] Cf. De Galzain, Une âme de feu, p. 88

[23] Cf. Estienne, O flacără în vitraliu, p. 211.

[24] Cf. De Galzain, Une âme de feu, p. 28.

[25] Cf. Ibidem, p. 39; Estienne, O flacără în vitraliu, p. 155.

[26] Cf. De Galzain, Une âme de feu, pp. 66-67.

[27] Cf. Estienne, O flacără în vitraliu, p. 132.

[28] Cf. Daujat, L’Apôtre du XX^e Siècle, p. 83.

[29] Cf. Estienne, O flacără în vitraliu, pp. 244-245.

[30] Cf. Ghika, Scrieri spirituale. Fragmente postume, p. 389.

[31] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 83, a. 9.

[32] Ghika, Scrieri spirituale. Gânduri pentru zilele ce vin, trad. Doina Cornea, pp.112-113.

[33] Apud Estienne, O flacără în vitraliu, pp. 226-227.

[34] Apud Estienne, O flacără în vitraliu, p. 228.

[35] Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 83, a. 12.

[36] Toma de Aquino, IV Sent., d. 15, q. 4, a. 2, sol. 1.

[37] Estienne, O flacără în vitraliu, pp. 36-37.

[38] De Galzain, Une âme de feu, p. 77.

[39] Estienne, O flacără în vitraliu, pp. 220-221.

[40] Dăruirea totală lui Dumnezeu prezent în aproapele era numită de mons. Vladimir Ghika liturgia aproapelui. Cf. De Glazain, Une âme de feu, p. 77.

[41] Cf. Daujat, L’Apôtre du XX^e Siècle, p. 178.

[42] Cf. Estienne, O flacără în vitraliu, p. 263.

[43] Apud E. de Miribel, Memoria tăcerilor. Vladimir Ghika 1873-1954, trad. Stela Ciungan, ARCB, București 2004, p. 56.

[44] Cf. De Miribel, Memoria tăcerilor, p. 133-134.

[45] Apud Francisca Baltaceanu-Monica Brosteanu, Vladimir Ghika. Professeur d’espérance, Cerf, Paris 2013, p. 369.

[46] Cf. De Miribel, Memoria tăcerilor, pp. 91-92.

[47] Cf. Estienne, O flacără în vitraliu, p. 146.

[48] Estienne, O flacără în vitraliu, p. 35.

[49] Apud Estienne, O flacără în vitraliu, p. 226.

[50] Ghika, Scrieri spirituale. Convorbiri spirituale, p. 241.

[51] Ibidem.

[52] Ghika, Scrieri spirituale. Fragmente postume, p. 388.

[53] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 87, a. 17.

[54] Ibidem, q. 83, a. 13.

[55] Ibidem.

[56] Cf. Daujat, L’Apôtre du XX^e Siècle, p. 81.

[57] Estienne, O flacără în vitraliu, p. 215.

[58] Estienne, O flacără în vitraliu, pp. 215-216.

[59] Ghika, Scrieri spirituale. Gânduri pentru zilele ce vin, p. 21.

[60] Ibidem, p. 31.

[61] Cf. Ibidem, p. 43.

[62] Cf. Ibidem, p. 93.

Acest studiu a fost publicat pentru prima dată în Caietele Institutului Catolic 23 (2015) 91-110.

Dumnezeu nu are nevoie de nepoți și de strănepoți, ci de fii. Pentru a deveni fii adevărați ai lui Dumnezeu și frați între noi, ar trebui să ne cablăm existența la Isus care a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14, 6). Înainte de a (re)asculta predica din duminica a V-a a Paștelui, vă propun să citiți câteva reflecții ale sfântului Toma de Aquino, dar și ale altor părinți ai Bisericii despre textul citat mai sus. «Toma i-a zis: „Doamne, nu știm unde te duci. Cum am putea ști calea?” Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl; de pe acum îl cunoașteți și l-ați văzut”. CHRISOSTOM: Dacă iudeii care voiau să se despartă de Christos îl întrebau unde se duce, cu atât mai mult discipolii care nu voiau să se despartă de dânsul erau doritori să fie informați și-l întrebau cu mare iubire și teamă; de aceea se spune: Toma i-a zis: Doamne, nu știm unde te duci și cum putem ști calea? AUGUSTIN: Domnul le spusese lor că știau ambele lucruri, în timp ce ei spuneau că nu aveau nici o idee. Dar Domnul nu minte; de aceea ei știau și nu știau că știu. Prin urmare îi convinge că știau. De aceea adaugă: Isus îi spune: Eu sunt calea, adevărul și viața. AUGUSTIN: Ca și cum ar fi voit să spună: încotro vrei să mergi, eu sunt calea; unde vrei să mergi, eu sunt adevărul; unde vrei să rămâi; eu sunt viața. Fiecare om descoperă adevărul și viața, dar nu toți găsesc calea. Chiar și filosofii acestei lumi au văzut că Dumnezeu este viața eternă și adevărul cognoscibil. Cuvântul lui Dumnezeu, care la Tatăl este adevărul și viața, asumându-l pe om, a devenit calea. Mergi prin intermediul omului și vei ajunge până la Dumnezeu. E mai bine să șchiopătezi pe cale decât să alergi în afara drumului. ILARIU: Într-adevăr, acela care este calea nu vă conduce pe o cale greșită și de neparcurs; nici cine este adevărul nu vă înșală cu eroarea; nici cine este viața nu vă părăsește în întunericul morții. TEOFILACT: Când practici viața activă, Christos devine pentru tine calea; când perseverezi în viața contemplativă, devine pentru tine adevărul. Iar pentru cel activ și cel contemplativ există o viață unificată, căci noi va trebui să acționăm și să contemplăm în vederea lumii care va veni. AUGUSTIN: Cunoșteau calea, deoarece cunoșteau pe acela care este calea. Dar ce nevoie era să adauge adevărul și viața, în timp ce rămânea de știut unde se ducea? Pentru că el se ducea și conducea la adevăr și la viață. Se ducea deci la sine însuși prin sine însuși. Dar, oh, Doamne, cumva te-ai părăsit pe tine însuși ca să vii la noi? Știu că ai luat chipul servitorului și ai venit în trup rămânând unde erai, iar prin asta te-ai întors fără să părăsești locul în care ai venit. De aceea, dacă prin asta ai venit și te-ai întors, atunci ai devenit calea prin care nu doar că noi venim la tine, dar și tu vii și te întorci la tine. Dar când ai ajuns la viața care ești tu însuți, ai condus însuși trupul tău de la moarte la viață. Astfel, în timp ce trupul a trecut de la moarte la viață, Christos a venit la viață. Și deoarece Cuvântul este viața, Christos a venit la sine însuși; pentru că Christos este ambele lucruri într-o singură persoană, Cuvântul-trup. Prin trup Dumnezeu a venit la oameni, adevărul la mincinoși; într-adevăr Dumnezeu este adevărat, pe când „fiecare om este mincinos”. Astfel, când s-a îndepărtat de oameni și și-a ridicat trupul acolo unde nimeni nu minte, Christos însuși, pentru faptul că este Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup (1, 14), prin sine însuși, sau prin trupul său, s-a întors la adevărul care este el însuși; și a păstrat acest adevăr, chiar dacă (era) între mincinoși, până la moarte. Iată, eu însumi, dacă vă fac să înțelegeți ceea ce vă spun, într-un anumit sens vin la voi, chiar dacă nu mă părăsesc pe mine însumi. Și când încetez să vorbesc, revin la mine însumi dar rămân cu voi, dacă vă amintiți ceea ce v-am spus. Dacă imaginea pe care Dumnezeu a creat-o poate să facă lucrul acesta, cu cât mai mult poate să o facă Imaginea pe care Dumnezeu a născut-o? Astfel, se duce, prin sine însuși, la sine însuși și la Tatăl, iar noi mergem, prin el însuși, la el însuși și la Tatăl. CHRISOSTOM: Într-adevăr, dacă zice că eu sunt Domnul care vă conduc la Tatăl, neîndoielnic veți ajunge la el; într-adevăr nu se poate merge pe o altă cale. Dar, pe când mai înainte (6, 44) spusese că „Nimeni nu poate veni la mine dacă nu este atras de Tatăl care m-a trimis”, acum, spunând nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine, se face egal cu acela care l-a născut. Și în ce sens spusese (v. 4) că „unde mă duc eu, voi știți calea” îl arată adăugând: Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl, ca și cum ar spune că dacă veți cunoaște substanța (natura) și demnitatea mea, o veți cunoaște și pe aceea a Tatălui. Într-adevăr știau lucrul acesta, dar nu cum trebuie; însă mai târziu, când va veni Spiritul, el va plămădi în ei o cunoaștere perfectă, de aceea adaugă că de pe acum îl cunoașteți, referindu-se la cunoașterea spirituală, și l-ați văzut, adică prin mine, arătând că cine îl vede pe el îl vede pe Tatăl. Dar acum l-au văzut pe el nu în substanța (natura) sa pură, ci în trupul cu care era îmbrăcat. BEDA: Dar trebuie să ne întrebăm în ce fel Domnul spune acum: Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl, când mai înainte spusese: unde mă duc eu voi știți calea (v. 4). Așadar lasă de înțeles că unii dintre ei știau și alții nu știau calea, printre care era și Toma. ILARIU: Sau într-un alt fel. De vreme ce calea la Tatăl est prin Fiul, trebuie să ne întrebăm dacă lucrul acesta are loc prin învățătura sa sau prin credința în natura sa. Căutăm să înțelegem asta din următoarele lucruri. Într-adevăr continuă: Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl. Desigur în misterul corpului asumat care confirmă natura divinității paterne a păstrat ordinea următoare: a deosebit timpul vederii de timpul cunoașterii, căci acela care spune că trebuie să fie cunoscut, spusese deja (despre el) că și fusese văzut, astfel încât, prin această revelație, pot să aibă cunoașterea naturii divine pe care o văzuseră deja în el.»

Din Toma de Aquino, Catena aurea. Glossa continua super Evangelia, vol. 7. Vangelo secondo Giovanni, capitoli 9-21, trad. Roberto Coggi, Edizioni Studio Domenicano, pp. 231-235. Traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Asceza creștină

«În timpul copilăriei vieții spirituale, când începem să ne încredințăm călăuzirii lui Dumnezeu, simțim cum ne conduce mâna sa puternică și robustă; vedem cu extremă claritate cât trebuie să facem și să nu facem. Dar situația nu rămâne mereu așa. Cine îi aparține lui Christos trebuie să trăiască viața sa întreagă. Trebuie să ajungă la vârsta matură a lui Christos, să înceapă într-o zi calea crucii, să meargă spre Ghetsemani și Golgota. Și toate suferințele care provin din exterior sunt nimic în comparație cu noaptea întunecată a sufletului, când lumina divină nu mai luminează și vocea Domnului nu mai vorbește. De ce face așa? Suntem aici în fața misterelor sale, mistere pe care nu putem să le pătrundem până la capăt. Dar ceva putem să vedem în ele. Dumnezeu a devenit om pentru ca să participăm din nou la viața sa. Participare care era la început și care este scopul ultim.

Dar între timp mai este ceva. Christos este Dumnezeu și om, iar cine vrea să participe la viața sa, trebuie să ia parte la viața sa divină și umană. Natura umană asumată de el i-a dat posibilitatea să sufere și să moară. Natura divină pe care o avea din eternitate a dat patimii și morții sale o valoare infinită și puterea de a împlini răscumpărarea. Patima și moartea lui Christos continuă în corpul său mistic și în fiecare din membrele sale. Fiecare om trebuie să sufere și să moară. Dar dacă el este un membru viu al corpului lui Christos, suferința sa și moartea sa devin răscumpărătoare, datorită divinității capului. Acesta este motivul obiectiv pentru care toți sfinții au dorit să sufere. Nu este vorba de o dorință bolnavă. Ochii minții naturale văd în asta un fel de perversiune. Dar în lumina misterului răscumpărării ea este ceva extrem de inteligibil. Astfel, acela care este unit cu Christos rămâne statornic fără să fie zdruncinat și în noaptea întunecată a îndepărtării subiective de Dumnezeu și a părăsirii subiective din partea sa; probabil providența divină îi impune această încercare pentru a-l elibera pe cel care este înlănțuit în mod obiectiv. Între timp să spunem: „facă-se voia ta!” și tocmai, de aceea, în noaptea cea mai întunecată.»

Din Edith Stein, Il Mistero del Natale, trad. Carlo Danna, Queriniana, Brescia 2015, pp. 35-37; traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Misterul Crăciunului este în fiecare zi

«Într-adevăr, Dumnezeu a venit pentru a ne răscumpăra, pentru a ne uni cu sine, pentru a face voința noastră conformă cu a sa. Cunoaște natura noastră. Ține cont de ea și ne-a dăruit așadar tot ceea ce poate să ne ajute să atingem obiectivul.

Pruncul divin a devenit Învățătorul și ne-a spus ce trebuie să facem. Pentru a îmbiba o întreagă viață umană de viață divină nu este îndeajuns să îngenunchem o dată pe an în fața ieslei și să ne lăsăm răpiți de încântare în noaptea sfântă. În scopul acesta trebuie să rămânem zilnic în contact cu Dumnezeu pentru toată viața, să ascultăm cuvintele pe care le-a rostit și care ne-au fost transmise și să le punem în practică. Înainte de toate trebuie să ne rugăm așa după cum ne-a învățat Mântuitorul să o facem și ne-a îndemnat continuu și în mod insistent. „Cereți și vi se va da”. Este o promisiune sigură de a fi ascultați. Și cine rostește zilnic din inimă rugăciunea sa „Doamne, facă-se voia ta” poate să aibă încredere că nu trădează voința divină chiar și atunci când nu are nici o certitudine subiectivă în legătură cu ea.

În afară de lucrul acesta, Christos nu ne-a lăsat orfani. L-a trimis pe Spiritul său, care ne învață pe noi toți adevărul. A întemeiat Biserica, care este călăuzită de Spiritul său, și a instituit într-nsa pe reprezentanții săi, prin gura cărora Spiritul său ne vorbește în cuvinte omenești. Așadar nu suntem singuri, iar acolo unde scade încrederea în propria judecată, dar și în propria rugăciune suntem sprijiniți de puterea ascultării și a mijlocirii.

„Și Cuvântul s-a făcut trup”. Lucrul acesta a devenit adevăr în ieslea de la Betleem. Dar s-a împlinit și într-o altă formă. „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică”. Știind bine că suntem oameni și rămânem oameni în fiecare zi supuși slăbiciunilor noastre, Mântuitorul vine în ajutorul umanității noastre într-o modalitate cu adevărat divină. Așa după cum trupul pământesc are nevoie de pâine zilnică, tot la fel și viața divină așteaptă în noi să fie încontinuu alimentată. „Aceasta este pâinea cea vie, care a coborât din cer”. Cine face ca aceasta să devină pâinea sa zilnică în el se împlinește zilnic misterul Crăciunului, întruparea Cuvântului.»

Din Edith Stein, Il Mistero del Natale, trad. Carlo Danna, Queriniana, Brescia 2015, pp. 38-39; traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Sensul liturgiei

«Viața de fiu al lui Dumnezeu înseamnă așadar să devenim mici și în același timp mari. A trăi euharistic înseamnă să ieși spontan din meschinătatea propriei vieții și să pătrunzi în spațiile ample ale vieții lui Christos. Cine îl vizitează pe Domnul în casa sa nu se va mai îngriji doar și mereu de ale sale și propriile treburi, ci va începe să se intereseze de treburile Domnului. Participarea la jertfa zilnică ne introduce, fără să ne dăm seama, în viața liturgică. Rugăciunile și riturile altarului propun din nou în mod continuu în fața sufletului nostru, în timpul anului liturgic, istoria mântuirii și fac să-i percepem mereu mai mult sensul. Iar acțiunea sacrificatoare ne impregnează neîntrerupt cu misterul central al credinței noastre, punctul de sprijin al istoriei lumii – misterul întrupării și al răscumpărării. Cine poate să participe cu spirit și inimă deschisă la jertfa sfântă fără să intre la rândul său în dinamica acesteia, fără să fie atins de dorința de a se insera pe sine și neînsemnata sa viață personală în marea lucrare a Răscumpărătorului?

Misterele creștinismului sunt un întreg indivizibil. Cine adâncește unul dintre ele ajunge în cele din urmă la toate celelalte. Astfel calea care pornește de la Betleem se îndreaptă fără oprire spre Golgota, pornește de la iesle și ajunge la cruce. Când prea sfânta Fecioară îl prezentă pe Prunc la templu, i s-a prezis că sufletul său va fi străpuns de o sabie, că acel copil era pus spre căderea și ridicarea multora și ca semn de contradicție. Era vestirea patimii, a luptei dintre lumină și întuneric care se manifestase deja în jurul ieslei!

În anumiți ani Întâmpinarea Domnului și Septuagesima, celebrarea întrupării și pregătirea pentru pătimire cad în aceeași zi. În noaptea păcatului luminează steaua Betleemului. Peste splendoarea luminoasă care luminează ieslea cade umbra crucii. Lumina se stinge în întunericul vinerii sfinte, dar revine și luminează mai luminoasă, soare al mizericordiei, dimineața învierii. Fiul încarnat al lui Dumnezeu ajunge prin cruce și pătimire la gloria învierii. Fiecare dintre noi, omenirea întreagă va ajunge împreună cu Fiul omului, prin suferință și moarte, la aceeași glorie.»

Din Edith Stein, Il Mistero del Natale, trad. Carlo Danna, Queriniana, Brescia 2015, pp. 42-44; traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Mistica crucii

«Cu ajutorul acestei succedări viu colorate a imaginilor, s-a derulat înaintea noastră întreaga cale a sufletului. Totodată am avut prilejul să recunoaștem hotărârile tainice ale lui Dumnezeu datorită cărora, începând din dimineața Creației, acest drum fusese proiectat. Și ne dăm seama, cât de puternic întrețesută este această cale tainică a sufletului cu misterele credinței. Ales din veșnicie, sufletul, în calitatea sa de mireasă a Fiului lui Dumnezeu, va participa la viața trinitară a Divinității. Pentru a se cununa cu mireasa, Cuvântul Etern îmbracă natura umană. Dumnezeu și sufletul urmează să fie „doi într-un singur trup”. Deoarece trupul omului păcătos se află în revoltă împotriva spiritului, orice viață în trup nu este altceva decât luptă și suferință: și aceasta, pentru „Fiul Omului” mai mult decât pentru oricare dintre oameni; pentru alții cu atât mai mult, cu cât sunt mai legați de el. Isus Christos caută să câștige sufletul, prin a-și risca viața pentru viața lui, luptând împotriva dușmanilor săi și ai lor. Alungă Satana și toate spiritele rele, oriunde s-ar întâlni personal cu ele. Smulge sufletele din tirania lor. Necruțător dezvăluie răutatea umană, acolo unde aceasta i se înfățișează orbită, deghizată și încăpățânată. Tuturor celor care-și recunosc propria lor păcătoșenie și, mărturisind-o căiți, își doresc fierbinte descătușarea din această stare, el le întinde mâna; în același timp însă le cere să-l urmeze necondiționat, lepădându-se de tot ce se împotrivește în interiorul lor, spiritului său. Prin toate acestea ațâță împotriva sa furia iadului, ura răutății și a slăbiciunii umane, până când acestea erup, pregătindu-i moartea pe cruce. Aici, prin chinurile extreme ale trupului și ale sufletului, mai ales prin noaptea părăsirii de Dumnezeu, Isus Christos plătește, dreptății divine, prețul datoriilor adunate ale tuturor timpurilor, deschizând totodată zăgazurile milostivirii paterne pentru toți cei care au curajul să îmbrățișeze crucea și pe cel Crucificat. În sufletele acestora, el își revarsă lumina și viața sa divină care însă, datorită faptului că nimicește fără îndurare tot ce-i stă în cale, este concepută mai întâi sub aspectul nopții și al morții. Aceasta este Noaptea întunecată a contemplației, este moartea pe cruce a „omului celui vechi”. Noaptea va fi cu atât mai întunecată, moartea cu atât mai chinuitoare, cu cât sufletul va fi cuprins mai puternic de pețirea divină a iubirii, și cu cât sufletul i se va încrede acesteia cu mai puține reticențe. Continua prăbușire a naturii oferă tot mai mult spațiu luminii și vieții divine, care subjugă capacitățile naturale, transformându-le în unele divinizate și spiritualizate. Astfel se desfășoară în creștin, o nouă întrupare a lui Christos, care echivalează cu o înviere din moartea prin răstignire. „Noul om” poartă pe trupul său, rănile lui Christos: amintirea mizeriei păcatului, din care a fost înviat spre o viață fericită, și aducerea aminte a prețului care se cerea plătit pentru aceasta. În suflet rămâne dorul după plinătatea vieții, până în clipa în care i se va îngădui să intre, prin moartea reală a trupului, în lumina cea fără de umbră.

Așadar, unirea nupțială a sufletului cu Dumnezeu este țelul pentru care sufletul a fost creat, pentru care a fost răscumpărat prin cruce, țel înfăptuit pe cruce și pecetluit cu crucea, pentru toți vecii vecilor.»

Din Edith Stein, Știința Crucii. Un studiu despre Ioan al Crucii, trad. Ricarda Maria Terschak OCDS, Editura Carmelitană, Ciofliceni 2012, pp. 328-329. În acest text am schimbat litera mare cu litera mică pentru pronumele care se referă la persoanele divine și am redat „Christos” în loc de Cristos.

 

Pentru a aprofunda sau a vă familiariza cu tematica predicii din Duminica Bunului Păstor, rostită astăzi (7 mai 2017) în catedrala sf. Iosif din București, vă invit să citiți câteva fragmente din „Omilia” rostită de Card. Angelo Amato cu ocazia beatificării episcopului martir Anton Durcovici (Iași, 17 mai 2014) pe care l-a caracterizat drept un „păstor bun și luminos”. Într-adevăr, a fost o imagine (de la verbul latin imitor, imitari, a imita) a lui Isus Bunul Păstor, fiindcă și-a dat viața ca noi să avem viață din belșug.

«(1). (…) În timpul barbariei inumane în care s-a cufundat Europa în secolul trecut, Biserica a fost ținta unor violente persecuții de-a lungul întregului continent, în nord ca și în sud, în orient ca și în occident. Cele mai sângeroase au fost regimurile totalitare cu ideologiile lor bazate pe ură, oprimare și moarte. Europa a devenit un spațiu infernal pentru milioane de persoane care și-au pierdut rudele, bunurile, propria demnitate și, de multe ori, chir și propria viață. Și Biserica Catolică din România a fost persecutată. Fiii săi s-au opus forței brute a tiraniei doar cu armele nevinovăției și statorniciei lor în credință. Ei au suportat tot felul de chinuri învingând monstrul răului prin iertare și răspunzând la ură cu iubire. Aceasta este și strălucitoarea aureolă a Fericitului nostru care se adaugă celorlalți episcopi, preoți și laici români pe care Biserica i-a ridicat la cinstea altarelor. Monseniorul Anton Durcovici, episcop de Iași, a urcat asemenea lui Isus Calvarul pentru a fi răstignit și pentru a fi primit de către Cel Înviat în bucuria veșnică a Ierusalimului ceresc. Plin de admirație față de acest excepțional episcop, papa Francisc îl numește în scrisoarea sa apostolică „păstor plin de zel, apostol al adorației euharistice și mărturisitor eroic al comuniunii cu Scaunul lui Petru”.

(2). (…) Fericitul nostru nu avea dușmani, nu era implicat în politică, considerându-i pe toți drept frați. Și cuvântul său era în mod esențial evanghelic. Martorii afirmă că el trăia și vorbea in persona Christi (în persoana însăși a lui Cristos). De asemenea, își aducea foarte bine aminte de cuvântul lui Isus: „Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta și pe voi” (In 15,20). (…) Tocmai de aceea, când a venit clipa încercării s-a dovedit a fi puternic și curajos. Istovit după mai mult de doi ani de interogatorii și torturi, condamnat fără a fi judecat la închisoare la Sighet, episcopul și-a păstrat spiritul senin și răbdător. Era susținut de cuvintele sfântului apostol Paul care au fost citite la Liturghia de astăzi: „Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuția, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? […] Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rom 8,35.37). În ciuda chinurilor și a umilirilor, el se ruga și cerea rugăciuni pentru statornicia sa. Unica sa vină era aceea de a fi catolic și în comuniune cu papa. Nereușind să mai mănânce, își dăruia mâncarea celorlalți colegi de celulă. Așa cum ne relatează părintele iezuit Otto Farrenkopf, și el prizonier la Sighet, episcopul Durcovici era pe deplin conștient că a fost aruncat în cunoscuta celulă a morții pentru a-și sfârși acolo singur viața.

(3). Odată cu dispariția sa dinaintea privirii oamenilor, eroicul nostru episcop a intrat în lumina veșnică a corurilor de îngeri și sfinți, lăsând o amintire de neșters în sufletul Bisericii Catolice din România, care îl cinstește ca pe un păstor bun și luminos. (…). Biserica, asemenea unei mame bune și milostive, nu a permis ca praful uitării să se aștearnă pe amintirea episcopului nostru și îl înalță astăzi la cinstea altarelor pentru a-l face să strălucească drept sare a pământului și lumină a lumii. Plini de bucurie, putem și noi repeta cuvintele Apocalipsului: „Acum au venit mântuirea și puterea, împărăția Dumnezeului nostru și puterea Unsului său, pentru că a fost aruncat afară acuzatorul fraților noștri” (Ap 12,10).

(4.) Povățuiți de Mântuitorul Isus, care ne învață să ne iubim dușmanii și să ne rugăm pentru cei care ne persecută, atitudinea noastră astăzi nu este cea a răzbunării, ci aceea a iertării. Ne-o cere însuși Fericitul nostru martir, care la 14 aprilie 1948, cu ocazia începutului slujirii sale episcopale la Iași, spunea: „Ascultați deci, iubiții mei fii sufletești, cu inima primitoare cuvintele și sprijiniți-mi străduințele mele slabe cu rugăciunile voastre din toate zilele: iar voi, Preacucernicilor frați preoți, dați-mi fără preget colaborarea voastră; astfel încât în ziua marii judecăți să putem da seamă, cu toții fără frică, înaintea Mielului dumnezeiesc (…) Doamne Isuse Cristoase, pe tine te aleg astăzi drept scut neînvins al turmei încredințate păstoririi mele. Păzește-ne, Doamne; călăuzește-ne spre fericirea ta, ca sa se împlinească pentru noi cuvântul dumnezeiesc! „Fericit poporul, al cărui Dumnezeu este Domnul” (Ps 143,15).»

Din Omilia cardinalului Angelo Amato, SDB, de la Sfânta Liturghie și beatificarea lui Anton Durcovici, episcop, martir (1888-1951), Iași, 17 mai 2014.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Text selectat din Vladimir Soloviov, Povestire despre Antichrist, pentru cursul de Christologie filosofică; textul va fi discutat și analizat în cadrul orelor de seminar. Printre alte teme, vom discuta despre Christos între bine și rău, forța binelui, ispitele lui Christos, libertatea în spirit, Christos și adevărul.

«Împăratul-supraom va înțelege ce îi trebuie gloatei sale. În această vreme va sosi la el la Roma din Extremul Orient un mare mag învăluit într-un nor des de legende stranii și povești înfricoșate. Conform zvonurilor care circulau printre neo-budiști, ar fi fost de proveniență divină: s-ar fi tras din zeul solar Surja și dintr-o oarecare nimfă de râu.

Acest mag, pe numele său Apolloniu, fără îndoială, un om de geniu, semi-asiat și semi-european, episcop catolic in partibus infidelium, va reuni într-o manieră uimitoare stăpânirea ultimelor descoperiri și aplicații tehnice ale științei apusene și cunoașterea și îndemânarea de a folosi tot ceea ce este cu adevărat solid și semnificativ în mistica tradițională a Orientului. Rezultatele unei asemenea combinații vor fi uluitoare. Apolloniu va ajunge să stăpânească arta semi-științifică, semi-magică de a atrage și a direcționa conform voinței sale electricitatea atmosferică, și în popor se va spune că el poate să coboare pe pământ focul ceresc. De altfel, copleșind imaginația mulțimii cu tot soiul de minunății nemaivăzute, nu va abuza pe moment de forța sa în vreun scop anume. Și iată că acest om va veni la marele împărat, i se va închina ca unui adevărat fiu al lui Dumnezeu, îi va spune că a găsit în cărțile secrete ale Orientului predicțiuni directe cum că el, împăratul, ar fi ultimul mântuitor și jude universal și își va oferi, spre a-i sluji, întreaga lui făptură și pricepere. Fermecat, împăratul îl va primi ca pe un dar suprem și, împodobindu-l cu titluri pompoase, nu se va mai despărți de el. și iată că popoarele Pământului, copleșite de stăpânitorul lor cu binefaceri, vor mai căpăta, în afară de pacea generală, în afară de potolirea generală a foamei, și posibilitatea de a se desfăta continuu cu tot soiul de minuni și semne, care mai de care mai variate și mai surprinzătoare. Se încheia cel de-al treilea an al domniei supraomului.

După rezolvarea încununată de succes a problemei politice și sociale s-a pus problema religioasă. A zgândărit-o împăratul însuși, și mai ales referitor la creștinism Situația creștinătății în vreme aceea era următoarea: deși numeric se subțiase considerabil – pe tot globul rămăseseră nu mai mult de patruzeci și cinci de milioane de creștini – se desăvârșise moral, câștigând astfel în calitate ceea ce pierduse în cantitate. Printre creștini nu mai erau oameni care să nu fie legați de creștinism prin reale interese spirituale. Diversele orientări se reduseseră cantitativ într-un mod destul de echilibrat, menținându-se astfel între ele cam același raport numeric. Iar în ceea ce privește simțămintele reciproce, cu toate că vrajba nu se schimbase în armonie deplină, oricum se atenuase considerabil, iar contradicțiile își pierduseră acuitatea de până atunci. Papalitatea fusese gonită de mult din Roma și, după nesfârșite peregrinări, își găsise adăpost la Petersburg, cu condiția să se abțină de la propagandă aici și în interiorul țării. În Rusia papalitatea s-a simplificat mult. Fără să-și modifice, în esență, componența necesară a colegiilor și oficiilor sale, ea a fost nevoită să spiritualizeze caracterul activității acestora și, de asemenea, să reducă la dimensiuni minime ritualul și ceremonialul său pompos. Multe obiceiuri stranii și ispititoare, deși nedesființate oficial, au ieșit de la sine din uz. În toate celelalte țări, îndeosebi în America de Nord, ierarhia catolică mai avea destui reprezentanți cu voință puternică, energie neobosită și situație independentă, ce concentrau mai tare ca înainte unitatea Bisericii catolice și îi păstrau semnificația internațională, cosmopolită. Referitor la protestantism, în fruntea căruia se afla Germania, îndeosebi după unirea unei părți considerabile a Bisericii anglicane cu cea catolică, acesta se debarasase de tendințele sale negative extremiste, ale căror adepți au trecut pe față la indiferentism religios și ateism. În Biserica evanghelică rămăseseră doar cei care credeau sincer, iar în fruntea lor erau oameni ce reuneau o mare erudiție, o profundă religiozitate și tendința crescândă de a face să renască prin sine chipul viu al creștinismului vechi autentic. Biserica ortodoxă rusă, după ce evenimentele politice au modificat poziția oficială a Bisericii, deși pierduse multe milioane dintre membrii săi efectivi, nominali, a împărtășit în schimb bucuria de a se fi unit cu cei mai buni dintre staroveri și chiar cu mulți sectanți de orientare pozitiv-religioasă. Această biserică înnoită a început, fără să sporească numeric, să crească în forța spiritului, fapt dovedit în lupta sa internă cu sectele, tot mai numeroase în popor, cu caracter extremist și cărora nu le era străin elementul demonic și satanic.

În timpul primilor doi ani ai noii domnii, toți creștinii, speriați și istoviți de o întreagă serie de revoluții și războaie precedente, au manifestat față de noul stăpânitor și reformele sale pacifiste, pe de-o parte, o expectativă binevoitoare, pe de altă parte, o mare simpatie și chiar o exaltare fierbinte. În cel de-al treilea an însă, odată cu apariția marelui mag, mulți ortodocși, catolici și evanghelici au început să dea semne de temeri și antipatii serioase. Textele Evangheliei și ale apostolilor, ce vorbeau despre prințul veacului și despre antichrist, au început să fie citite cu multă atenție și comentate cu însuflețire. Împăratul și-a dat seama, după unele indicii, de furtuna ce va să vină și a hotărât să limpezească lucrurile cât mai curând.

La începutul celui de-al patrulea an de domnie, el emite un manifest adresat tuturor credincioșilor creștini, fără deosebire de confesiune, în care aceștia sunt invitați să-și aleagă ori să-și numească reprezentanți plenipotențiari la sinodul ecumenic prezidat de el. În perioada respectivă rezidența fusese transferată de la Roma la Ierusalim. Palestina era pe atunci o regiune autonomă, populată și condusă mai ales de evrei. Ierusalimul, fost oraș liber, devenise oraș imperial. Lăcașurile sfinte creștine rămăseseră neatinse, însă pe teritoriul întinsei platforme Haram-esh-Sherif, între Birket-Israin și actuala cazarmă, într-o parte, și moscheea Al-Aksa și „grajdurile lui Solomon”, în partea cealaltă, a fost înălțată o clădire uriașă, care cuprindea, în afară de două vechi geamii nu prea mari, o mare catedrală „imperială” pentru unificarea tuturor cultelor și două palate imperiale luxoase, cu biblioteci, muzee și încăperi special amenajate pentru experimente și exerciții de magie. În această semi-catedrală-semi-palat, pe data de 14 septembrie urma să aibă loc deschiderea sinodului ecumenic. Dat fiind faptul că protestantismul nu are cler propriu-zis, ierarhii catolici și ortodocși au hotărât, la dorința împăratului și pentru a imprima un oarecare caracter omogen reprezentării tuturor orientărilor creștinismului, să admită ca la sinod să participe un număr de mireni dintre ai lor, oameni cunoscuți prin cucernicie și devotament față de interesele Bisericii, iar dacă au fost admiși mireni, n-a putut fi exclusă participarea reprezentanților clerului inferior, călugări și preoți. Astfel, numărul total al membrilor sinodului depășea cifra de trei mii, și aproape un milion de pelerini creștini au umplut Ierusalimul și întreaga Palestină.

Trei dintre membrii sinodului se remarcau în mod deosebit. Întâi și-ntâi papa Petru al II-lea, ce stătea de drept în fruntea părții catolice a sinodului. Predecesorul lui murise în timp ce venea la sinod, și la Damasc s-a întrunit un conclav ce l-a ales în unanimitate pe cardinalul Simone Barionini, care a luat numele de Petru. Era de origine simplă, din popor, provenea din regiunea Napoli și își căpătase renumele ca predicator în cadrul ordinului carmelit cu mari merite în lupta cu o sectă satanică ce prinsese puternic în Petersburg și în împrejurimile acestuia și care ademenea nu numai ortodocși, ci și catolici. Numit arhiepiscop de Moghiliov și apoi și cardinal, era vizat mai dinainte pentru tiară. Avea cam la vreo patruzeci de ani, era de statură mijlocie și bine legat, cu fața roșie, nasul acvilin și sprâncenele stufoase. Se aprinde ușor și era iute, vorbea cu patimă, făcând gesturi ample și mai mult fascina auditorul, decât să-l convingă. Față de suveranul universal arăta neîncredere și antipatie, îndeosebi după ce răposatul papă, îndreptându-se spre sinod, cedare insistențelor împăratului și-l numise cardinal pe cancelarul imperial, marele mag universal, episcopul exotic Apolloniu, pe care Petru îl considera un catolic îndoielnic și un impostor neîndoios.

Conducătorul real, deși neoficial al ortodocșilor era starețul Ioan, foarte cunoscut în mijlocul poporului rus. Deși oficial era considerat episcop „în retragere”, nu se retrăsese la nici o mănăstire, ci călătorea tot timpul în diverse direcții. Circulau pe socoteala sa o seamă de legende. Unii spuneau că ar fi înviat Feodor Kuzmici, adică împăratul Alexandru I, născut cam cu trei veacuri în urmă. Alții mergeau și mai departe, afirmând că ar fi adevăratul stareț Ioan, adică apostolul Ioan Evanghelistul, care nici n-ar fi murit niciodată și a început să se arate deschis, pe față, în ultima vreme. În ceea ce-l privește, el nu vorbea niciodată despre originea și tinerețea sa. Acum era foarte bătrân, dar sprinten, cu părul alb și barba tot așa, bătând pe alocuri în galben, ba chiar în verde, înalt, slab la trup, dar cu obrajii plini și ușor rumeni, cu ochi vioi și strălucitori, cu o expresie de înduioșătoare bunătate pe chip blând și la vorbă. Umbla întotdeauna îmbrăcat într-o rasă albă și-n mantie.

În fruntea protestanților la sinod se afla un teolog german, extrem de învățat, profesorul Ernst Pauli. Era un bătrânel uscățiv și mic de statură, cu o frunte enormă, avea nas ascuțit și bărbia și-o rădea cu grijă. Ochii lui erau neobișnuiți datorită privirii ieșite din comun, o privire sălbatic-blajină. Își freca tot timpul mâinile, dădea din cap, încrunta fioros din sprâncene, se bosumfla și, fulgerând cu privirea, scotea morocănos sunete sacadate: So nun! So also! Era îmbrăcat festiv – cu cravată albă și redingotă lungă de pastor, cu însemnele nu se știe cărui ordin pe ea.

Deschiderea sinodului fu impresionantă. Două treimi din uriașul templu închinat „unității tuturor cultelor” erau ocupate cu bănci și scaune pentru membrii sinodului; cealaltă treime o ocupa o tribună înaltă unde, pe lângă tronul imperial și un altul mai scund pentru marele mag – tot el cardinal-cancelar imperial – se aflau șiruri de fotolii: în spate pentru miniștri, curteni și secretari de stat, iar lateral niște șiruri mai lungi a căror destinație nu era cunoscută. În balcoane erau orchestre, iar în piața alăturată se aliniaseră două regimente de gardă și bateria pentru salvele de onoare. Membrii sinodului oficiaseră deja slujbele în diverse biserici, astfel că deschiderea sinodului trebuia să fie pe deplin laică. La intrarea împăratului, însoțit de marele magistru și întreaga sa suită, orchestra începu să cânte „Marșul omenirii unite”, ce slujea drept imn imperial internațional. Toți membrii sinodului se ridicară în picioare și fluturându-și pălăriile strigară tare de trei ori: „Vivat! Ura! Hoch!”

Împăratul se opri lângă tron și, întinzând cu măreață bunăvoință mâna, spuse cu o voce sonoră și plăcută: „Creștini de toate confesiunile! Iubiți supuși ai mei și frați! De la începutul domniei mele, binecuvântată de Cel de Sus cu fapte atât de minunate și glorioase, nu am avut vreodată motiv să fiu nemulțumit de voi. V-ați făcut întotdeauna datoria cu conștiinciozitate și credință. Dar pentru mine e prea puțin. Iubirea mea sinceră pentru voi, frați iubiți, cere în schimb tot iubire. Vreau ca voi să mă recunoașteți drept adevărat conducător în tot ceea ce fac pentru binele omenirii nu din simțul datoriei, ci din iubire fierbinte. Iată deci că, în afară de ceea ce fac pentru toată lumea, vreau să dau dovadă de bunăvoință aparte față de voi. Creștini, prin ce v-aș putea face fericiți? Ce să vă ofer, nu ca supuși ai mei, ci ca frați întru credință? Creștini! Spuneți-mi, ce anume prețuiți voi cel mai mult în creștinism? Căci numai aflând acest lucru voi ști încotro să-mi îndrept eforturile!” Se opri în așteptare. În templu era un vuiet surd. Membrii sinodului vorbeau între ei în șoaptă. Papa Petru, gesticulând aprins, le explica ceva celor din jurul său. Profesorul Pauli clătina din cap și plescăia crâncen din buze. Starețul Ioan, aplecat spre un episcop din răsărit și un capucin le șoptea ceva la ureche.

Așteptând câteva minute, împăratul se adresă sinodului pe același ton blând, în care însă răsuna o abia perceptibilă umbră de ironie. „Dragi creștini, spuse el. Înțeleg cât este de greu pentru voi să dați un singur răspuns direct. Înțeleg și vreau să vă ajut. Din nefericire v-ați scindat încă din timpuri atât de vechi în diverse confesiuni și partide că poate nici nu aveți un singur lucru care să vă atragă pe toți. Dar dacă voi nu vă puteți pune de acord, eu sper să pun de acord toate confesiunile voastre, arătându-le aceeași iubire și fiind deopotrivă gata să întâmpin năzuința adevărată a fiecăreia dintre ele. Iubiți creștini! Eu știu că pentru mulți și nu pentru cei din urmă dintre voi lucrul cel mai de preț din creștinism este acea autoritate spirituală pe care acesta o conferă reprezentanților săi legali, nu pentru avantajul lor personal, desigur, ci pentru binele comun, căci această autoritate este temeiul ordinii spirituale și al disciplinei morale necesare nouă tuturor. Iubiți frați catolici! O, cât de bine vă-nțeleg privirea și cât aș vrea să-mi sprijin puterea pe autoritatea conducătorului vostru spiritual! Ca să nu gândiți că vrem să vă lingușim și să spunem vorbe goale declarăm solemn: conform voinței noastre absolute, episcopul suprem al tuturor catolicilor, papa de la Roma, este readus de astăzi pe tronul său de la Roma, cu toate drepturile și privilegiile aferente acestui titlu și acestei catedre, acordate vreodată de predecesorii noștri, începând cu împăratul Constantin cel Mare. Iar de la voi, frați catolici, nu vreau în schimb decât să mă recunoașteți sincer, din adâncul inimii, pe mine drept unic protector și ocrotitor. Cine mă recunoaște ca atare cu sufletul și cugetul să vină aici, lângă mine.” Și arătă spre locurile goale de pe tribună. Atunci, cu strigăte de bucurie: Gratias agimus! Domine! Salvum fac magnum Imperatorem! Aproape toți părinții bisericii catolice, cardinali și episcopi, cea mai mare parte a mirenilor credincioși și peste jumătate din monahi se urcară pe tribună și, plecându-se până la pământ în direcția unde era împăratul, se așezară în fotolii. Dar jos, în mijlocul sinodului, drept și nemișcat ca o statuie de marmură, ședea la locul său papa Petru al II-lea. Toți cei din jurul său erau acum pe tribună. Dar ceata rărită de monahi și mireni rămași jos se trase înspre el, se strânse în jurul lui și de acolo se auzea un murmur reținut: Non praevalebunt, non praevalebunt portae inferni.

Privind cu mare mirare la Papa, care rămăsese neclintit, împăratul prinse din nou a grăi: „Frați iubiți! Știu prea bine că sunt printre voi și dintr-aceia pentru care lucrul cel mai de preț în creștinism îl reprezintă datina sfântă, vechile simboluri, cântecele și rugăciunile, icoanele și ritualul slujbei din străbuni. Așa și este: ce poate fi mai scump decât aceste lucruri pentru un suflet religios? Aflați dară, iubiții mei, că astăzi am semnat o hotărâre și au fost repartizate fonduri generoase Muzeului Universal de Arheologie Creștină din slăvitul nostru oraș imperial Constantinopol pentru culegerea, studierea și păstrarea tuturor monumentelor bisericești vechi, îndeosebi răsăritene, iar pe voi vă rog să vă alegeți chiar de mâine o comisie, formată din oameni de-ai voștri, care să stabilească împreună cu mine măsurile ce trebuie luate pentru ca obiceiurile și moravurile actuale să se apropie cât se poate de tare de tradițiile și rânduielile bisericii ortodoxe! Frați ortodocși! Cei cărora le este aproape de suflet această dorință a mea, cei ce mă pot numi din toată inima adevăratul lor conducător și stăpân să urce aici!” Și atunci cei mai mulți dintre ierarhii de la Răsărit și Miazănoapte, jumătate din preoți, monahii și mirenii ortodocși urcară cu strigăte de bucurie pe tribună, privind cu coada ochiului la catolicii ce tronau plini de mândrie acolo. Dar starețul Ioan nu se clintea din loc și sufla greu. Și când gloata din jurul său se rări considerabil, el își părăsi locul și se trase mai aproape de Papa Petru și de cei care-l înconjurau. Îl urmară și ceilalți ortodocși care nu urcaseră pe tribună.

Și prinse din să vorbească împăratul: „Știu, iubiți creștini, că sunt printre voi și dintr-aceia care cel mai mult și cel mai mult prețuiesc în creștinism credința personală în adevăr și cercetarea liberă a Scripturii. Nu mai e, cred, nevoie să spun care este părerea mea. Știți, poate, că încă din tinerețe am scrisă o amplă lucrare de critică biblică. La vremea aceea lucrarea a produs oarece vâlvă și a marcat începutul notorietății mele. Și se vede treaba că în amintirea ei mi-a fost trimisă aici, chiar zilele astea, rugămintea Universității din Tübingen de a primi din partea-i diploma de onoare de doctor în teologie. Am pus să se răspundă că primesc cu plăcere și recunoștință. Iar astăzi, pe lângă acel Muzeu de Arheologie Creștină, am semnat și înființarea Institutului Mondial de Cercetare Liberă a Sfintei Scripturi din Toate Unghiurile de Vedere Posibile și de Studiere a tuturor Științelor Auxiliare, cu un buget anual de un milion și jumătate de mărci. Pe cei cărora le e pe plac această dispoziție de suflet și care mă pot recunoaște cu inima curată drept conducător suveran îi invit să vină încoace, lângă noul doctor în teologie”. Și pe frumoasele buze ale mărețului om zvâcni ușor un soi de zâmbet ciudat care aducea mai mult cu un rânjet. Mai bine de jumătate din savanții teologi o porniră spre tribună, deși cu oarece încetineală și nehotărâre. Toți aruncau câte o privire spre profesorul Pauli, care părea crescut din scaunul pe care ședea. Acesta își plecase mult capul, se cocoșase și se încovoiase. Învățații-teologi ce urcaseră pe tribună erau vizibili încurcați, iar unul dintre ei dădu deodată din mână a lehamite și, sărind direct jos, pe lângă scară, o porni șchiopătând ușor spre Pauli și spre acei câțiva ce rămăseseră lângă acesta. Profesorul își înălță fruntea și ridicându-se cu o mișcare oarecum incertă o porni pe lângă băncile rămase goale, însoțit de cei ce împărtășeau aceeași credință cu el și-i rămăseseră alături, și se așeză mai aproape de starețul Ioan și de Papa Petru, înconjurați și ei de ai lor.

Cei mai mulți participanți la marea adunare, printre care aproape întreaga ierarhie a Răsăritului și Apusului, se aflau pe tribună. Jos mai rămăseseră doar cele trei grupulețe alăturate de oameni strânși în jurul starețului Ioan, al Papei Petru și al profesorului Pauli.

Împăratul le vorbi cu tristețe în glas: „Ce mai pot să fac pentru voi? Oameni ciudați ce sunteți! Ce mai vreți de la mine? Eu nu știu. Spuneți-mi, dar, voi, voi înșivă, care sunteți creștini, părăsiți de cei mai mulți dintre frații și conducătorii voștri, acuzați de popor, spuneți-mi deci care este pentru voi lucrul cel mai de preț în creștinism?” Atunci, starețul Ioan, alb și drept ca o lumânare de ceară, se ridică și zise cu blândețe: „Mărite stăpân! Pentru noi, cel mai de preț în creștinism este însuși Christos – El Însuși, și pornind de la El totul; căci noi știm că în El își are sălaș trupesc deplinătatea lui Dumnezeu. Însă și de la tine, mărite, suntem gata să primim orice lucru bun, dacă însă vom recunoaște în mâna ta generoasă mâna sfântă a lui Christos. Iar la întrebarea ta, ce-ai putea să faci pentru noi, iată răspunsul nostru drept: închină-te aici, în fața noastră, lui Isus Christos, Fiul Domnului, Cel care s-a întrupat, a înviat și va veni, închină-te Lui și noi te vom primi cu iubire ca pe adevăratul înainte-mergător al Său, la cea de-a doua, măreață venire”. Tăcu și-și aținti privirea spre chipul împăratului. Ceva rău se petrecea cu acesta. În se stârnise aceeași furtună infernală ca atunci, în noaptea fatală. Își pierdu cu desăvârșire echilibrul interior, și toate gândurile lui se concentrară asupra unui singur lucru: ce să facă să își păstreze stăpânirea de sine aparentă și să nu se trădeze înainte de vreme. Făcea eforturi supraomenești ca să nu se azvârle urlând sălbatic asupra celui ce vorbise și să nu înceapă să-l roadă cu dinții. Deodată auzi glasul cunoscut, nepământean: „Taci și nu te teme de nimic”. Tăcea. Numai fața-i încremenită și întunecată i se strâmbase toată, iar ochii-i azvârleau scântei. Între timp, atunci când cuvânta starețul Ioan, marele mag, ce ședea înfășurat cu totul în uriașa sa mantie în trei culori care-i acopereau purpura de cardinal, părea să facă pe sub ea nu știu ce mașinații. Ochii-i sclipeau, vădind concentrare, și mișca din buze. Prin ferestrele deschise ale templului se vedea cum se lățea pe cer un uriaș nor negru și curând se întunecă de-a binelea. Starețul Ioan nu-și putea lua ochii uimiți și înspăimântați de pe chipul împăratului cufundat în tăcere, și deodată, îngrozit, făcu un salt îndărăt și, întorcându-se cu spatele, strigă cu o voce sugrumată: „Copilașilor, e Antichristul!” Atunci se auzi asurzitor un tunet și în templu explodă un fulger sferic uriaș care îl acoperi pe stareț. Preț de o clipă totul încremeni, iar atunci când creștinii năuciți de tunet își veniră în fire, starețul Ioan zăcea mort.

Împăratul, livid dar calm, se adresă adunării: „Ați văzut judecata divină. Eu nu am dorit moartea nimănui, dar tatăl meu din ceruri își răzbună fiul iubit. E limpede. Cine și-ar putea încerca măsura cu Cel de Sus? Secretari! Notați: sinodul ecumenic al tuturor creștinilor, după ce focul din cer l-a doborât pe adversarul smintit al măriei sale divine, l-a recunoscut în unanimitate pe măritul împărat al Romei și al întregii lumi drept stăpânitor și conducător suprem”.

Deodată templul fu străbătut de un cuvânt rostit tare și răspicat: Contradicitur. Papa Petru al II-lea, roșu la chip precum focul, se ridică și, tremurând tot de mânie, își înălță cârja spre împărat: „Unicul nostru stăpânitor este Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Iar cine ești tu – ai auzit. Piei dintre noi, Cain ucigaș de frate! Piei, sălaș al diavolului! Prin puterea lui Christos eu, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, te alung pe vecie pe tine, câine scârbav, din ograda Domnului și te dau tatălui tău, Satana! Anatemă, anatemă, anatemă!” Cât timp a vorbit Papa, marele mag s-a foit neliniștit pe sub mantie și, mai tare decât ultima anatemă, bubui tunetul, iar ultimul papă căzu fără suflare. „Astfel vor pieri de mâna tatălui meu toți vrăjmașii mei” – spuse împăratul. Pereant, pereant – strigară tremurând prinții Bisericii. El se întoarse și, sprijinit de umărul marelui mag, ieși încet pe ușa din spatele tribunei, însoțit de toată gloata. În templu rămăseseră doar cele două trupuri fără viață și o mână de creștini aproape morți de frică. Singurul care nu se pierduse cu firea era profesorul Pauli. Groaza ce-i cuprinsese pe toți ceilalți părea să fi trezit în el toate forțele spiritului. Și la înfățișare se schimbase – căpătase un aspect maiestuos și înălțător. Urcă cu pași deciși pe tribună și, așezându-se pe unul din locurile secretarilor de stat goale acum, luă o foaie de hârtie și începu să scrie ceva. Când termină, se ridică și citi cu voce de tunet: „Întru slăvirea unicului nostru mântuitor, Isus Christos. Sinodul ecumenic al bisericilor lui Dumnezeu, întrunit la Ierusalim, după ce preafericitul nostru frate Ioan, reprezentând creștinătatea de la Răsărit l-a demascat pe marele impostor și dușman al Domnului, arătând că acesta este adevăratul Antichrist prevestit de cuvântul Domnului, iar preafericitul nostru părinte Petru, reprezentând creștinătatea din Apus, l-a excomunicat definitiv, în mod legal și întemeiat, din sânul Bisericii Domnului, acum, în fața corpurilor acestor doi martori ai lui Christos, uciși pentru adevăr, hotărăște: să rupă orice legătură cu adunătura rătăcită și abjectă din jurul lui și, retrăgându-se în pustiu, să aștepte venirea negreșită a adevăratului nostru Domn Isus Christos”. Mulțimea se însufleți și răsunară cu tărie voci: Adveniat! Adveniat cito! Komm, Herr Jesu, Komm! Vino, Doamne Isuse!”

Profesorul Pauli mai scrisese ceva și apoi citi: „Adoptând în unanimitate acest prim și ultim document al celui din urmă sinod ecumenic, semnăm cu numele noastre” și făcu un semn prin care-i poftea pe cei de jos să vină. Urcară toți în grabă și semnară. La sfârșit semnă cu caractere mari gotice: Duorum defunctorum testium locum tenens Ernst Pauli. „Să mergem acum cu chivotul ultimului nostru testament!” – spuse el, arătând spre doi morți. Corpurile fură puse pe niște tărgi. Creștinii o porniră încet, cântând imnuri latinești, nemțești și ortodoxe, către ieșirea din Haram-esh-Sherif. Aici procesiunea fu oprită de un secretar de stat trimis de împărat și însoțit de un ofițer și un pluton de armată. Soldații se opriră la intrare, iar secretarul de stat se urcă pe tribună și citi: „Hotărârea maiestății sale divine: pentru ca toți creștinii să ia aminte și pentru a-i apăra pe aceștia de oameni rău-intenționați care iscă discordie și duc în ispită, considerăm întemeiat ca trupurile fără viață ale celor doi instigatori uciși de focul ceresc să fie expuse public pe strada Creștinilor (Haret-en-Nasaara), la intrarea în principala catedrală a acestei religii purtând hramul Mormântului Domnului și totodată al Învierii, pentru ca toată lumea să se convingă de moartea lor. Adepții lor, care refuză cu înverșunarea bunăvoința noastră și, nesocotiți, nu vor să vadă semnele prea clare ale divinității înseși, sunt iertați prin mila noastră și grația tatălui nostru ceresc de la moartea prin focul venit din ceruri pe care ar merita-o și sunt lăsați în voia lor cu o unică interdicție, pentru binele tuturor: să nu se așeze în orașe sau în alte locuri populate, ca să nu-i tulbure ori să-i ducă în ispită pe oamenii nevinovați și simpli cu scornelile lor răuvoitoare”. După ce acesta termină, la semnalul ofițerului opt soldați se apropiară de tărgile pe care erau corpurile.

„Să se facă cele scrise” – spuse profesorul Pauli, și creștinii ce purtau tărgile li se dădură fără o vorbă soldaților care plecară prin poarta de nord-vest; iar creștinii, ieșind pe poarta de nord-est, o porniră în grabă spre Ierihon, pe lângă Muntele Măslinilor, pe un drum de pe care jandarmii și două regimente de cavalerie goniseră în prealabil mulțimea de oameni strânși acolo. Hotărâră să aștepte câteva zile pe colinele pustii de lângă Ierihon. A doua zi de dimineață sosiră de la Ierusalim niște pelerini cunoscuți și le povestiră ce se petrecuse la Sion. După prânzul de la curte, toți membrii Sinodului au fost invitați în uriașa sală a tronului (lângă locul unde se presupunea a fi fost tronul lui Solomon) și împăratul, adresându-se reprezentanților ierarhiei catolice, le-a spus că în mod evident binele Bisericii cere de la ei să-și aleagă neîntârziat un urmaș destoinic al apostolului Petru, că din motive de timp alegerile trebuie să fie sumare, că prezența sa, a împăratului, ca reprezentant și conducător al întregii lumi creștine, va compensa cu vârf și îndesat lipsurile din cadrul ritualului și că el, în numele tuturor creștinilor, propune Sfântului Colegiu să fie ales iubitul său prieten și frate Apolloniu, așa fel încât strânsa lor legătură să facă temeinică și indestructibilă unitatea bisericii și a statului, pentru binele lor comun. Sfântul Colegiu s-a retras într-o încăpere specială pentru conclav și peste o oră și jumătate s-a întors cu noul papă Apolloniu. Iar în timp ce aveau loc alegerile, împăratul îi convingea blând, înțelept și elocvent pe reprezentanții ortodocși și protestanți ca, ținând cont de noua și măreața eră din istoria creștinătății, să lase deoparte vechile neînțelegeri, dându-și, ca zălog, cuvântul că Apolloniu va ști cum să șteargă toate abuzurile de putere săvârșite de-a lungul istoriei. Convinși prin această cuvântare reprezentanții confesiunii ortodoxe și protestante au alcătuit act de unire a bisericilor și, atunci când Apolloniu și cardinalii au intrat în sală în strigătele de bucurie ale întregii adunări, un arhiereu și un pastor protestant i-au înmânat hârtia. Accipio et approbo et laetificatur cor meum – a rostit Apolloniu, semnând documentul. „Sunt un adevărat ortodox și un adevărat protestant, tot așa cum sunt un adevărat catolic”, a mai adăugat sărutându-se prietenește cu grecul și neamțul. Apoi s-a apropiat de împărat, care l-a îmbrățișat și l-a strâns îndelung la piept. În timpul acesta au prins să gonească în toate direcțiile prin palat și prin templu niște punctulețe luminoase. Ele se făceau din ce în ce mai mari prinzând forme iridiscente de stranii creaturi; de sus au prins să cadă flori nemaivăzute pe pământ, umplând aerul cu arome necunoscute. De undeva de sus se auzeau sunete fermecătoare, mergând direct la suflet și la inimă, scoase de instrumente muzicale nemaivăzute, iar vocile angelice ale unor cântăreți nevăzuți îi slăveau pe noii stăpâni ai cerului și pământului. În timpul acesta, din colțul nord-vestic al Palatului Central, de sub kubbet-el-aruah, „cupola sufletelor”, unde, după cum cred musulmanii, s-ar afla intrarea în Infern, a răzbătut un vuiet teribil. Când cei prezenți s-au deplasat poftiți de împărat într-acolo, au auzit cu toții clar glasuri nenumărate, voci subțiri și țipătoare cam ca de copii, ori ca de diavoli, ce spuneau: „Venit-a ziua, dați-ne drumul, mântuitori ai noștri, mântuitori ai noștri!” Dar atunci când Apolloniu, plecat asupra stâncii, a strigat de trei ori într-o limbă necunoscută, vocile au tăcut și vuietul subteran a încetat. Între timp o mulțime uriașă a înconjurat din toate părțile Haram-esh-Sherif. La căderea nopții împăratul, însoțit de noul papă, a ieșit pe balconul de la răsărit, stârnind o furtună de ovații. A salutat prietenește în toate părțile, în timp ce Apolloniu lua din niște coșuri mari aduse de cardinalii-diaconi și arunca încontinuu în aer niște minunate lumânări romane, rachete și roți de foc, ce se aprindeau la atingerea mâinii lui: când sidefii-fosforescente, când sclipind în toate culorile curcubeului. Și toate acestea, atunci când ajungeau la pământ, se transformau în nenumărate foi de toate culorile cu indulgențe pentru iertarea păcatelor trecute, prezente și viitoare. Exaltarea populară depăși orice limită. E drept că unii afirmau că au văzut cu ochii lor cum indulgențele se preschimbau în broaște și năpârci mai mult decât scârboase. Și cu toate acestea cei mai mulți erau în extaz. Serbările populare au mai ținut câteva zile, și trebuie spus că noul papă-făcător de minuni a ajuns să făptuiască lucruri atât de uimitoare și de incredibile, încât ar fi absolut inutil să mai fie relatate.

În timpul acesta creștinii aflați lângă înălțimile pustii ale Ierihonului se dedicaseră postului și rugăciunii. În seara celei de-a patra zile, după lăsarea întunericului, profesorul Pauli cu nouă însoțitori călare pe măgari și cu o căruță pătrunseră în Ierusalim și mergând pe străzi lăturalnice, pe lângă Haram-esh-Sherif, ieșiră pe Haret-en-Nasaara și se apropiară de intrarea în Catedrala Învierii unde, pe caldarâm, zăceu trupurile Papei Petru și starețului Ioan. La ora aceea strada era pustie, tot orașul era adunat la Haram-esh-Sherif. Soldații de gardă dormeau somn adânc. Cei veniți după corpurile lipsite e viață constatară că acestea nu erau defel atinse de putrezeală, ba chiar nu erau nici țepene și grele. Ridicându-le pe targă și acoperindu-le cu mantalele aduse, se întoarseră pe aceleași drumuri ocolite la ai lor, și cum lăsară tărgile pe pământ suflul vieții intră în cei morți. Aceștia începură să se miște, încercând să arunce de pe ei mantalele în care erau înveliți. Toți prinseră a-i ajuta cu strigăte de bucurie. Curând cei doi înviați se ridicară în picioare întregi și nevătămați. Și zise starețul Ioan înviat: „Iată, copilașilor, că nu ne-am despărțit. Și uite ce-o să vă spun eu vouă acum: e timpul să împlinim ultima rugăciune a lui Christos pentru discipolii săi, ca ei să fie uniți, așa cum sunt El cu Tatăl – uniți. Așa că, pentru această uniune a lui Christos, să-l cinstim, copiii mei, pe prea iubitul frate al nostru Petru. Fie ca el să păstorească de acum înainte oile lui Christos. Așa să știi, frate!” Și-l îmbrățișă pe Petru. Apoi se apropie profesorul Pauli: Tu es Petrus! – îi spuse el papei – Jetzt ist es ja gründlich er wiesen und ausser jedem Zweifel gesetzt. Și-i strânse cu putere mâna dreaptă cu mâna sa dreaptă, iar stânga i-o întinse starețului Ioan cu cuvintele: So also, Väterchen – nun sind wie ja Eins in Christo. Astfel se săvârși uniunea bisericilor în noaptea neagră, în loc înalt și retras. Dar deodată întunericul nopții fu sfâșiat de o sclipire orbitoare și pe cer apăru semn măreț: o femeie, învăluită în soare, cu luna la picioare, iar pe cap cu o cunună din douăsprezece stele. Apariția rămase un timp pe loc, apoi o porni încetișor spre miazăzi. Papa Petru își înălță cârja și strigă: „Iată prapurul nostru! Să mergem, să-l urmăm!” Și o porni în direcția vedeniei, însoțit de ambii stareți și de toată ceata de creștini, spre Muntele Sfânt, spre Sinai …».

Din Vladimir Soloviov, Povestire despre Antichrist, trad. Cojocaru Dana, Editura Humanitas, București 2005, pp. 180-196.